Banca Națională a Belgiei
| Banca Națională a Belgiei franceză Banque nationale de Belgique neerlandeză Nationale Bank van België germană Belgische Nationalbank | |
 | |
 Sediul central al băncii | |
| Sediul central |  Bruxelles, Belgia |
|---|---|
| Înființare | |
| Președinte | Pierre Wunsch |
| Banca Centrală din | Belgia |
| Monedă | Euro |
| Cod ISO 4217 | EUR |
| Rezerve | 5300 milioane de Dolar[1] |
| Prezență online | |
| site web oficial cont X canal YouTube profil de LinkedIn | |
Modifică date / text  | |
Banca Națională a Belgiei (in franceză Banque nationale de Belgique, în neerlandeză Nationale Bank van België, în germană Belgische Nationalbank) este banca centrală a Belgiei.
Guvernul belgian deține jumătate din acțiunile Băncii Naționale de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Prin urmare, rămâne una dintre puținele bănci centrale al căror capital social este parțial în mâini private, acțiunile fiind tranzacționate la Euronext Bruxelles.[2]
Istorie
[modificare | modificare sursă]Banca Națională este o instituție de interes public. A fost creată de ministrul Walthère Frère-Orban în 1850, la douăzeci de ani după nașterea Regatului Belgiei.[3]
Al Doilea Război Mondial
[modificare | modificare sursă]Când Belgia a fost invadată în mai 1940, conducerea sa și o mare parte din personal au părăsit din nou țara și s-au mutat inițial în Franța. La sfârșitul lunii iunie, forțele germane de la Bruxelles au forțat crearea unei Bănci de Emisiune (în franceză: Banque d'Émission) pentru a acoperi nevoile valutare ale țării ocupate și pentru a finanța plățile costurilor ocupației. În urma înfrângerii Franței, însă, guvernatorul Georges Janssen a condus revenirea Băncii Naționale la Bruxelles până la mijlocul lunii iulie, chiar dacă s-a asigurat că un reprezentant la Londra putea gestiona activele externe ale Băncii. Banca de Emisiune a continuat să acționeze ca adjunct al Băncii Naționale, în special prin finanțarea creanțelor de clearing asupra Germaniei.[4]
După moartea lui Janssen, în iunie 1941, guvernul belgian aflat în exil, cu sediul la Londra, a repudiat numirea succesorului său, Albert Goffin, cu sediul la Bruxelles, și a extins în schimb biroul din Londra într-o administrație în exil cu drepturi depline a Băncii Naționale, condusă de fostul prim-ministru Georges Theunis, începând cu sfârșitul lunii noiembrie 1941. O serie de acorduri din 1940 și 1941 au dus la aderarea Congo-ului Belgian la zona lirei sterline. Banca Congo-ului Belgiei a devenit astfel o agenție financiară importantă a guvernului exilat în timpul războiului și a rupt temporar legăturile cu sediul său central ocupat din Bruxelles.[4]
Între timp, Banca Națională aflată sub ocupație la Bruxelles a continuat să funcționeze, condusă până la eliberarea Belgiei de Goffin, care era simultan președinte al Băncii de Emisiune, și cu un comisar german, Hans von Becker, care supraveghea ambele instituții. Banca Națională și Banca de Emisiune au finanțat împreună efortul de război german prin tipărirea unor cantități mari de monedă belgiană, declanșând o inflație ridicată.[4]
Înainte de începerea războiului, Banca Națională mutase prudent o treime din rezervele sale de aur în Regatul Unit și o altă treime în Statele Unite și Canada. La începutul anului 1940, ministrul de finanțe Camille Gutt a ordonat relocarea ultimei treimi, sau 200 de tone, în Franța. Aurul a fost transportat de la Ostend la Bordeaux și luat în custodie de Banca Franței. Odată cu avansul trupelor germane, aceasta din urmă a mutat aurul Băncii Naționale la începutul lunii iunie 1940 la Lorient, un port militar. Banca Națională dorea ca aurul să fie transportat de acolo în Statele Unite, dar Marina Franceză l-a transportat în schimb la Dakar, unde a debarcat pe 28 iunie 1940 și a fost ulterior mutat în interiorul țării, la Kayes, în Mali-ul de astăzi. La sfârșitul anului 1940, prim-ministrul francez colaborationist Pierre Laval a decis să predea aurul Băncii Naționale către Reichsbank; Aurul a ajuns în cele din urmă la Berlin în mai 1942, prin Algeria franceză și Marsilia, și a fost topit în lingouri noi cu marcaje anuale false la Reichsmünze. Pe 5 februarie 1941, Banca Națională cu sediul la Londra, sub conducerea lui Theunis, a dat în judecată Banca Franței la New York, ajungând în cele din urmă la o înțelegere în octombrie 1944 prin care Banca Franței a fost de acord cu retrocedarea integrală. La rândul său, Banca Franței a reușit să recupereze 130 de tone după ce aurul a fost găsit de forțele americane împreună cu opere de artă furate într-o mină de sare din Merkers, Turingia, și recuperat de Banca Națională prin intermediul Comisiei Tripartite pentru Restituirea Aurului Monetar.[5]
Banca Națională a fost parțial naționalizată după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Spre deosebire de cazurile Băncii Angliei și Băncii Franței, ambele fiind complet naționalizate, guvernul belgian a lăsat foștii acționari privați ai Băncii Naționale în proprietatea a jumătate din capitalul său.[6]
Secolul al XXI-lea
[modificare | modificare sursă]BNB este, de asemenea, membru al Grupului de Management al Riscurilor Economice (ERMG), însărcinat cu identificarea și combaterea consecințelor economice ale pandemiei de coronavirus în Belgia.[7]
La sfârșitul anului 2020, Banca avea 1.680 de angajați echivalenți cu normă întreagă. În ultimii ani, numeroase pensionări și recrutarea de noi angajați au redus vârsta medie a forței de muncă.
De mai mulți ani, BNB se străduiește, de asemenea, să se poziționeze ca o organizație incluzivă și responsabilă din punct de vedere social. Pentru prima dată, a dedicat un capitol în Raportul său Corporativ din 2020 responsabilității sociale corporative (RSC). Acesta descrie în detaliu măsurile pe care le-a implementat în domeniile sustenabilității și schimbărilor climatice.[8]
Lista președinților
[modificare | modificare sursă]| Rang | Nume | Mandat | Rang | Nume | Mandat | |
|---|---|---|---|---|---|---|
| 1 | François-Philippe de Haussy | (1850-1869) | 13 | Georges Theunis | (1941-1944) | |
| 2 | Eugène Prévinaire | (1870-1877) | 14 | Maurice Frère | (1944-1957) | |
| 3 | André-Eugène Pirson | (1877-1881) | 15 | Hubert Ansiaux | (1957-1971) | |
| 4 | Alexandre Jamar | (1882-1888) | 16 | Robert Vandeputte | (1971-1975) | |
| 5 | Eugène Anspach | (1888-1890) | 17 | Cecil de Strycker | (1975-1982) | |
| 6 | Victor Van Hoegaerden | (1891-1905) | 18 | Jean Godeaux | (1982-1989) | |
| 7 | Théophile de Lantsheere | (1905-1918) | 19 | Fons Verplaetse | (1989-1999) | |
| 8 | Léon Van der Rest | (1918-1923) | 20 | Guy Quaden | (1999-2011) | |
| 9 | Fernand Hautain | (1923-1926) | 21 | Luc Coene | (2011-2015) | |
| 10 | Louis Franck | (1926-1937) | 22 | Jan Smets | (2015-2019) | |
| 11 | Georges Janssen | (1938-1941) | 23 | Pierre Wunsch | (2019- ) | |
| 12 | Albert Goffin | (1941) |
Note
[modificare | modificare sursă]- ^ „Belgium Foreign Exchange Reserves, 1997 – 2025 | CEIC Data” (în engleză). www.ceicdata.com. Accesat în .
- ^ „The Organisation and Structure of Central Banks”. Katalog der Deutschen Nationalbibliothek. .
- ^ Conant, Charles A. (). „The National Bank of Belgium” (PDF) (în engleză). U.S. Senate National Monetary Commission.
- ^ a b c Forces, United States Army Service (), Civil Affairs Handbook: Belgium: suppl. Atlas on churches, museums, libraries and other cultural institutions in Belgium, Holland and Denmark (în engleză), accesat în
- ^ „L'or belge aux mains des étrangers”, NBB Museum (în franceză), accesat în
- ^ Buyst, Erik (). The bank, the franc and the euro. A history of the National Bank of Belgium. Tielt Lannoo.
- ^ „Rapport 2020 - Rapport d'entreprise” (în franceză). www.nbb.be. Accesat în .
- ^ „La Banque nationale de Belgique, du franc belge à l'euro : un siècle et demi d'histoire | WorldCat.org” (în engleză). search.worldcat.org. Accesat în .
