Baltagul (roman)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la romanul lui Mihail Sadoveanu. Pentru alte sensuri, vedeți Baltagul.
Baltagul
Romanul Baltagul.jpg
Coperta ediției a II-a a romanului, publicată în 1941
Informații generale
Autor Mihail Sadoveanu
Gen roman
Ediția originală
Titlu original
Baltagul
Limba română
Editură Editura Cartea Românească din București
Țara primei apariții  România
Data primei apariții noiembrie 1930
Format original Tipăritură

Baltagul este un roman scris de Mihail Sadoveanu și publicat pentru prima oară în volum în noiembrie 1930 de către Editura Cartea Românească din București. Romanul prezintă călătoria Vitoriei Lipan pe urmele soțului ei, oierul Nechifor Lipan, pentru a afla ce s-a întâmplat cu acesta și pentru a-i pedepsi după o lege nescrisă pe cei doi tovarăși ce l-au ucis și jefuit.[1]:p. 204

Sursa principală de inspirație a romancierului a fost balada populară „Miorița[1]:p. 205[2][3] din care a preluat simbolul, structura epică, conflictul între cei trei ciobani și perseverența femeii care pornește în căutarea ciobanului ucis. Autorul s-a inspirat și din alte două balade populare culese de Vasile Alecsandri pe la mijlocul secolului al XIX-lea: „Șalga” - din care a preluat exemplul unei curajoase ciobănițe ce pornește în căutarea unei cete de hoți și se răzbună într-un mod năpraznic pe cei care au prădat-o - și „Dolca” - de unde a preluat legătura dintre om și animalul credincios.[4]

Baltagul este considerat ca fiind o monografie a satului prezentând aspecte ale firii omului de la sat, tradițiile și obiceiurile românești: la botez, nuntă, și înmormântare. Datele din roman sunt un prilej pentru autor pentru a zugrăvi atmosfera epocii și tradițiile populare românești.

Rezumat[modificare | modificare sursă]

Information icon.svg Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

Plecat la Dorna în preajma sărbătorii Sfântului Dumitru (26 octombrie) pentru a cumpăra niște oi de la niște ciobani de pe Rarău, Nechifor Lipan nu se mai întoarce la casa lui de pe măgura Tarcăului și nu mai dă niciun semn de viață. Soția sa, Vitoria, începe să se neliniștească deoarece oierul nu lipsise niciodată de acasă, în ultimii douăzeci de ani, o perioadă mai mare de douăzeci de zile. El nu se dusese nici la popasul de iarnă al turmelor de oi din satul Cristești (din apropiere de Iași) aflat pe balta Jijiei, unde urma să plătească taxele de pășunat, nutrețul animalelor și simbriile ciobanilor și să se întoarcă apoi acasă cu fiul său, Gheorghiță. Perioada de întârziere depășește o lună, iar Vitoria visează într-o noapte că Nechifor traversa călare, spre asfințit, o întindere de apă și începe să bănuiască că acesta a murit.

Valea Sabasei văzută de pe primele serpentine ale „Drumului Talienilor

După ce se sfătuiește cu părintele Dănilă și cu baba Maranda, Vitoria decide să se roage Maicii Domnului și să țină post negru douăsprezece vineri la rând, sperând că Nechifor se va întoarce până atunci. După ce Gheorghiță se întoarce acasă în preajma sărbătorilor de iarnă, Vitoria pleacă la mănăstirea Bistrița pentru a se ruga la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana și a cere un sfat duhovnicesc, apoi se deplasează la Piatra Neamț pentru a anunța stăpânirea de dispariția soțului ei. Prefectul județului afirmă că este posibil ca Nechifor Lipan să fi fost prădat de bani și ucis, confirmând temerile Vitoriei. Femeia se hotărăște să plece în căutarea soțului dispărut la terminarea celor douăsprezece săptămâni de post negru, împreună cu Gheorghiță, luând cu ei un baltag pentru a se apăra de răufăcători.

După ce-și vinde restul de marfă negustorului evreu David, Vitoria pornește în zorii zilei de 10 martie, împreună cu Gheorghiță, pe drumul parcurs de Nechifor Lipan până la Dorna. Ei urmează cursul Bistriței, trecând prin Bicaz, Călugăreni (unde se despart de David), Farcașa, Borca, Broșteni și Crucea și întrebând peste tot dacă oierul dispărut a trecut pe acolo. În cele din urmă, Vitoria ajunge la Vatra Dornei unde află din registrele de vânzări că Nechifor cumpărase 300 de oi, învoindu-se apoi să vândă 100 de oi către doi gospodari munteni necunoscuți. Turmele de oi au fost trimise pe valea pârâului Neagra Șarului către popasul de iarnă de la Ștefănești (de la apa Prutului), iar cei trei tovarăși au pornit pe urmele lor.

Pasul Stânişoara (în centrul imaginii), unde se află Crucea Talienilor

Vitoria și Gheorghiță pornesc pe valea Negrei pe urmele turmelor de oi, trecând prin Șaru Dornei, Păltiniș, Dârmoxa, Broșteni, Borca și Sabasa și traversând apoi Pasul Stânișoara (pe Drumul Talienilor) până în Suha (localitate înglobată astăzi în satul Mălini). Ajunsă la Suha, Vitoria află de la crâșmarul Iorgu Vasiliu și de la soția lui, Maria, că au trecut acolo prin toamnă numai doi oieri și nu trei. Cei doi oieri, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, locuiau în valea Doi Meri și păreau că s-au îmbogățit brusc în ultima vreme, iar nevestele lor deveniseră fudule și începuseră să facă risipă. Chemați la primărie și întrebați, Bogza și Cuțui afirmă că au cumpărat toate oile lui Lipan și s-au despărțit de acesta la Crucea Talienilor, Nechifor întorcându-se înspre casa lui. După ce se sfătuiește cu Vitoria, crâșmărița Maria lansează un zvon în Suha că vânzarea oilor către cei doi gospodari este discutabilă, deoarece s-ar fi făcut fără martori și fără semnarea vreunui document doveditor.

Ageră la minte, Vitoria trage concluzia că uciderea lui Nechifor Lipan a avut loc între Suha și Sabasa și traversează înapoi Pasul Stânișoara. Ea îl găsește în curtea unui gospodar din Sabasa pe Lupu, câinele credincios al soțului ei. Animalul le semnalează râpa unde zăceau osemintele lui Nechifor Lipan, alături de cele ale calului său. Craniul mortului era spart de o lovitură de baltag, dovedind că moartea oierului fusese una violentă. Chemate la fața locului, autoritățile îi cercetează pe Bogza și pe Cuțui, care continuă să susțină că ei se despărțiseră de Lipan după ce-i plătiseră toți banii.

Vitoria organizează un praznic mare la Sabasa cu ocazia înmormântării oaselor lui Lipan, invitându-i pe subprefect și pe cei doi gospodari din Suha. Femeia îl acuză pe Calistrat Bogza că i-ar fi lovit soțul pe la spate cu baltagul pentru a-i lua oile, în timp ce Cuțui stătea de pază ca să nu fie surprinși de vreun drumeț. Furios, gospodarul îi dă pe toți la o parte și iese din casă, unde îl atacă pe Gheorghiță. Flăcăul se apără și-l lovește pe Bogza în frunte cu muchea baltagului, iar câinele Lupu îl mușcă de gât pe ucigaș. Ilie Cuțui se predă și confirmă acuzațiile femeii, în timp ce Bogza, grav rănit de mușcătura câinelui, își recunoaște vina și cere să fie iertat.

Capitole[modificare | modificare sursă]

Romanul Baltagul este împărțit în 16 capitole, care nu au titluri.

Personaje[modificare | modificare sursă]

  • Nechifor Lipan - oier bogat din Tarcău. S-a îmbolnăvit de hidropizie la vârsta de patru ani, fiindu-i schimbat numele din Gheorghiță în Nechifor ca parte a unui ritual vrăjitoresc.[5]:p. 25 Provine dintr-o familie de oieri[5]:p. 70 și este proprietar al mai multor turme de oi.
  • Vitoria Lipan - soția lui Nechifor Lipan. A născut șapte copii, din care cinci au murit de pojar sau de difterie, rămânând în viață numai doi. Este aprigă și îndârjită.
  • Gheorghiță Lipan - fiul lui Nechifor și al Vitoriei, ce poartă numele adevărat al tatălui său.
  • Minodora Lipan - fiica lui Nechifor și a Vitoriei. Este îndrăgostită de Ghiță C. Topor (feciorul dascălului Andrei ce-și făcea serviciul militar la Piatra Neamț). Este trimisă la mănăstirea Văratec pe perioada căutărilor lui Nechifor Lipan.
  • părintele Daniil (Dănilă) Milieș - preotul din satul Tarcău. Este căsătorit cu preoteasa Aglaia și are șase copii. El tălmăcește sătenilor scrisorile și documentele oficiale și le scrie jalbe și scrisori.
  • baba Maranda - vrăjitoarea satului Tarcău. Locuiește la marginea satului, lângă cimitir.
  • Iordan - crâșmarul din satul Tarcău
  • Mitrea - argatul familiei Lipan. Autorul îl descrie ca fiind un „om fără vârstă, scund și cu ochii șterși”,[5]:p. 29 iar Vitoria îl consideră nepriceput și leneș.
  • moș Alexa - bătrânul baci al turmelor de oi ale lui Nechifor Lipan. Se află cu oile la pășunat în bălțile Jijiei și Prului.
  • arhimandritul Visarion - starețul mănăstirii Bistrița
  • David - negustor evreu, prieten cu Nechifor Lipan. Ține dugheană, crâșmă și han la Călugăreni; el cumpără brânză și piei de miel de la Vitoria și apoi o însoțește o perioadă de drum.
  • Donea - hangiul de la Bicaz
  • Anastase Balmez - subprefect al județului Neamț
  • Spiru Gheorghiu și Iancu Neculau - organizatori de jocuri de noroc ilegale, originari din Galați. Au fost prinși la Farcașa.
  • moș Pricop - fierar și potcovar din Farcașa, căsătorit cu baba Dochia. Îi invită la masă pe Vitoria și pe Gheorghiță.
  • Dumitru Macovei și Toma - hangiii de la Șaru Dornei și Sabasa la care se oprește Vitoria pentru a afla pe unde a călătorit Nechifor
  • Iorgu Vasiliu - hangiul de la Suha
  • Maria - soția lui Iorgu Vasiliu
  • Calistrat Bogza - muntean mare și cu buză de iepure din satul Doi Meri, ucigașul lui Nechifor Lipan
  • Ilie Cuțui - muntean mititel și negricios din Doi Meri, complice la uciderea lui Nechifor Lipan
  • Ileana - soția lui Calistrat Bogza
  • Gafița - soția lui Ilie Cuțui

Scriere și publicare[modificare | modificare sursă]

Satele Borca și Sabasa la începutul secolului al XX-lea. Pe aici a trecut și Mihail Sadoveanu înainte de a scrie romanul Baltagul.

Romanul Baltagul a fost scris pe parcursul a aproape două săptămâni (mai precis zece zile[6]:p. 194), după o expediție turistică efectuată de Sadoveanu pe valea Bistriței, de-a lungul pârâului Neagra și prin Munții Stânișoarei, pe traseul pe care-l vor urma și personajele Nechifor și Vitoria Lipan.[7]:p. 5 Scriitorul s-a inspirat din balada populară „Miorița”,[1]:p. 205[2][3] de unde a preluat tema și conflictul,[6]:p. 194 punând ca motto următoarele două versuri: „Stăpâne, stăpâne,/Mai chiamă ș-un câne...”.[7]:p. 12[8]:p. 319

Autorul s-a inspirat și din alte două balade populare culese de Vasile Alecsandri pe la mijlocul secolului al XIX-lea: „Șalga” - de unde a preluat chipul femeii energice, hotărâte să se răzbune pe cei care au prădat-o - și „Dolca” - de unde a preluat motivul animalului credincios.[4][6]:p. 194

Vorbind despre scrierea acestui roman, Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, își rememora astfel acea perioadă de efervescență literară a tatălui ei: „Cum cuprinde furtuna năvalnic într-o clipită munți și păduri, așa-l cuprinde și pe Sadoveanu imboldul de-a scrie fără întârziere povestea acelui baltag, pe care îl cântărise de atâtea ori în palmă, gândindu-se la lovitura năpraznică pe care o poate da o armă ca aceea. Și, așezându-se la masa lui de lucru, scrie, scrie cu ardoare. Când se oprește o clipă ca să se plimbe prin grădină cu pelerina-i largă fâlfâind, în dosul frunții încruntate se vede bine că laboratorul urmează să lucreze. E o febră puternică, care durează zece zile”.[9]

Romanul a fost publicat în noiembrie 1930 de către Editura Cartea Românească din București, fiind primit cu elogii de critica literară a vremii.

Au existat totuși și manifestări de ură la adresa romanului datorate orientării democratice a scriitorului, manifestate mai ales după preluarea de către Sadoveanu în 1936 a conducerii ziarelor Adevărul și Dimineața. Poziția antirăzboinică și antifascistă a scriitorului și prezența sa în rândurile masoneriei au determinat o campanie de amenințări și insulte la adresa sa din partea forțelor politice de extremă dreaptă. Sadoveanu a fost trecut de legionari pe o listă neagră cu dușmanii neamului, cărțile sale au fost arse demonstrativ în piețe publice în ceremonii de tip autodafé, iar scriitorului i s-a trimis acasă un exemplar din Baltagul despicat cu o lovitură de topor.[1]:p. 198

Timpul acțiunii[modificare | modificare sursă]

Mihail Sadoveanu nu precizează anul în care se petrece acțiunea, ci doar zilele și lunile calendaristice, vrând să sugereze că timpul acțiunii este un timp mitic, valabil pentru orice epocă în care se respectă credințele și datinile străvechi.[6]:p. 194 Există totuși unele repere temporale care încadrează acțiunea în anii '20 ai secolului al XX-lea.

Reperul cel mai precis este mențiunea făcută în roman la introducerea în uzul bisericesc a calendarului gregorian,[6]:p. 194 hotărâre adoptată de Biserica Ortodoxă Română începând cu data de 1 octombrie 1924 (care a devenit astfel 14 octombrie), ca urmare a discuțiilor purtate la conferința pan-ortodoxă de la Constantinopol din 10 mai - 8 iunie 1923.[10] Astfel, în Baltagul, Vitoria Lipan trece la un moment dat prin satul Crucea și se abate la o nuntă; ea afirmă cu acest prilej că nunta ar avea loc, potrivit rânduielilor noi, în Postul Mare, dar nuntașii îi răspund că ei resping îndreptarea calendarului și îl obligă pe preot să țină sărbătorile după calendarul iulian.[5]:p. 88

Teme principale[modificare | modificare sursă]

Baltagul a fost considerat de unii critici literari ca fiind o epopee românească, ce poate fi comparabilă prin tema călătoriei anevoioase pentru realizarea unei datorii morale cu Odiseea lui Homer, Eneida lui Vergilius, Divina Comedie a lui Dante Alighieri[4] sau cu expediția lui Siegfried din Cântecul Nibelungilor.[11]:p. 343 Personajul principal este stăpânit de o pasiune puternică care-l împinge în parcurgerea unui drum presărat cu numeroase piedici.[4]

Tradiționalismul lumii rurale[modificare | modificare sursă]

Turmă de oi în munții Rarău la începutul secolului al XX-lea.

Ca și în alte scrieri, Mihail Sadoveanu prezintă o lume rurală tradiționalistă, care viețuiește după reguli străvechi și respinge inovațiile modernității.[8]:p. 318 Personajele din Baltagul trăiesc de secole după un ritual propriu, urmând ciclul naturii și ghidându-se după legi nescrise. Tradiția capătă aici putere de lege și sunt păzite cu strășnicie pentru că oamenii nu au încredere în instituțiile moderne precum tribunalul, prefectura sau primăria.[1]:p. 204 Viața rurală este dominată de automatisme statornicite prin obiceiuri milenare, fiind lipsită de neprevăzut.[3]

Trăind în pustietăți rar călcate de alți oameni, muntenii și-au format un caracter puternic și autonom, respectând un set de norme morale străvechi. Autorul îi caracterizează la începutul capitolului X, descriindu-i astfel: „Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi de mirare. Iuți și nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca și-n arșițile lor de cuptor, plăcându-le dragostea și beția și datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri și de oamenii de la câmpie și venind în bârlogul lor ca fiara de codru — mai cu samă stau ei în fața soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă și lucește — de cântec, de prietinie”.[5]:p. 86

Încălcarea principiilor etice produce un dezechilibru în acest mediu, iar restabilirea echilibrului se face prin găsirea punctului în care existența a fost întreruptă și prin pedepsirea celor care au tulburat viața pașnică a comunității. Spre deosebire de balada populară „Miorița”, Sadoveanu respinge ideile de resemnare în fața morții și de împăcare cu destinul ale victimelor, descriind efortul făcut pentru ca dreptatea să triumfe.[1]:p. 205

Peisajul pustiu contribuie la formarea unor caractere puternice. Țăranii lui Sadoveanu sunt ospitalieri și blajini,[6]:p. 196 dar neînfricoșați și puternici. Principala trăsătură sufletească prețuită în aceste locuri este bărbăția, capacitatea de a lua hotărâri ferme și de a le pune în aplicare fără șovăieli, trăsătură care este întâlnită atât la bărbați, cât și la femei.[1]:p. 209

Investigarea unui caz de crimă[modificare | modificare sursă]

Baltagul a fost considerat de unii critici ca fiind un adevărat roman polițist[1]:p. 205 în care se investighează un caz de dispariție, descoperindu-se o crimă și depistându-se și pedepsindu-se făptuitorii.[6]:p. 195 Punctul de plecare al romanului îl constituie crima din balada „Miorița”, în care un baci moldovean este ucis de doi confrați, unul ungurean și altul vrâncean, pentru a fi prădat de turme („că-i mai ortoman/ș-are oi mai multe,/mândre și cornute/și cai învățați/și câni mai bărbați”).

Scriitorul reconstituie acțiunea legendară din baladă, dându-i mitului aspectul unei realități contemporane.[2] El dezvoltă tema lirică din baladă, suprapunându-i o structură epică și o intrigă antropologică.[3]

Deși ancheta este condusă formal de subprefectul Anastase Balmez, femeia este cea care împinge cercetările, prin inteligență și diplomație, în direcția dorită de ea.[8]:p. 316 Vitoria nu-l contrazice pe omul legii, care se simte condus de rațiunea logică a muntencei, spunând că „grăiesc și eu ca o minte slabă ce mă aflu”. Ea nu-i acuză direct pe făptași, ci-i determină pe aceștia să se demasce singuri.[6]:p. 197

George Călinescu considera că „Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cercetează cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și când dovada s-a făcut dă drumul răzbunarii”.[3] Același critic o compara pe Vitoria Lipan cu Anca din drama Năpasta (1890) a lui I.L. Caragiale.[3][12]

Respingerea atitudinii de resemnare în fața morții[modificare | modificare sursă]

Balada „Miorița” se remarcă printr-o atitudine de neputință, de resemnare și de împăcare cu soarta, omul simplu aflându-se într-o incapacitate de a se opune destinului care i se hărăzește. Unii critici au văzut în atitudinea ciobanului moldovean o expresie cristalizată a blândeții ancestrale a poporului român, un defetism nejustificat și inexplicabil. Romanul Baltagul respinge această mistificare antipatriotică, prezentând cazul unei femei simple care nu cedează în fața necazurilor și luptă pentru izbânda dreptății, răzbunând moartea năpraznică a soțului ei.[8]:p. 319[13]

Personajele lui Sadoveanu nu au o atitudine senină în fața morții ca în „Miorița”, ci luptă pentru propria viață și, chiar după ce mor, urmașii lor nu-și găsesc liniștea până ce nu obțin dreptate.[12] Vitoria Lipan nu este astfel o individualitate, ci poate fi considerată un exponent al unei spețe de eroi legendari români.[3] Ea provine din „categoria oamenilor tari”, caracterizați prin respectarea datoriilor morale și printr-o voință de neclintit.[12] Pasiunea ce o animă pe Vitoria Lipan, dorința de a-și răzbuna soțul, a fost comparată de criticul Ion Dodu Bălan cu mânia ce-l cuprinse pe Achil Peleianul atunci când află că prietenul său, Patrocle, a fost ucis în luptă de Hector.[4]

Dorința Vitoriei de a-și căuta soțul ucis pentru a-l înmormânta creștinește a fost asemănată de Perpessicius cu înfruntarea tiranului Creon de către Antigona prin organizarea unui ritual simbolic de înmormântare pentru fratele ei, Polinice, gest care a determinat condamnarea ei la moarte prin îngropare de vie. Tenacitatea morală a Vitoriei Lipan poate fi comparată cu cea a eroinei antice Antigona, ambele personaje neacceptând niciun compromis pentru a săvârși ceea ce consideră ele că ar fi drept.[14]

Stil literar[modificare | modificare sursă]

Stilul romanului este unul solemn, cu propoziții și fraze sentențios-naive cu caracter oral, semănând cu exprimarea dintr-o carte populară veche. Criticul literar Ion Rotaru constata că „artistul nu scrie, ci povestește. Nu neapărat oral, cât mai ales solemn și festiv, stilul este al rapsodului popular. Povestitorul își apleacă urechea pe melodia cuvintelor și propozițiilor, venite parcă dintr-un trecut îndepărtat și dispuse, cu detașare, pe un portativ imaginar”.[8]:p. 320

Excesul de lirism apropie romanul de o legendă, considera Alexandru Philippide. Vitoria Lipan are impregnată în suflet „o vigoare și o asprime primitivă”, iar perseverența în găsirea și pedepsirea ucigașului bărbatului ei o așază în alături de eroinele tragediilor antice.[15]

Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]

Mai mulți critici literari au considerat Baltagul ca fiind o capodoperă a lui Mihail Sadoveanu. Criticul Ov. S. Crohmălniceanu situa acest roman în „zona operelor capitale ale literaturii noastre și, fără nici o îndoială, ale literaturii mondiale”.[1]:p. 205 Opera are o valoare literară evidențiată, potrivit lui George Călinescu, prin „repeziciune și desăvârșit echilibru al expresiei”.[3] În opinia lui Pompiliu Constantinescu, „inspirația acestui mare poet îmbrățișează într-o lumină de baladă stratul arhaic al vieții țărănești, în fundamentele etnice și etice”.[11]:p. 86

Plecând de la o baladă populară, scriitorul combină liricul cu epicul într-un mod desăvârșit, realizând o creație literară în care suprapune realitatea pe un mit.[2] Romanul reconstituie o lume arhaică, cu acțiuni neschimbate timp de milenii precum transhumanța periodică potrivit anotimpului.[8]:p. 315 Povestea prezentată în Baltagul are un accent pronunțat de baladă atât prin crima păstorească care stă la baza sa și a măiestriei cu care Vitoria încearcă să descopere adevărul, cât mai ales prin rezonanța acestor întâmplări în mijlocul naturii singuratice.[14] „Căci așa cum balada populară a ridicat un incident sângeros din viața păstorilor la înălțimea eternă a poeziei, tot astfel Mihail Sadoveanu a transfigurat balada într-un poem de atitudine și de largi perspective, expresie armonioasă a geniului său liric și narativ”, scria Perpessicius.[16]:p. 267

Criticul Cornel Regman îl considera „cartea cea mai răscolitoare, și artisticește cea care concentrează toate darurile de rapsod ale scriitorului”.[7]:p. 5 În opinia sa, Baltagul semnifică o biruință a valorilor țărănești asupra înnoirilor ireversibile produse în satul românesc.[7]:p. 8 Cu toate acestea, cadrul de viață nu rămâne unul arhaic și închis la înnoiri, ci asimilează acele modificări care nu contravin valorilor ancestrale ale comunității.

„Prin puterea lui de cuprindere și sintetizare a vieții unei întregi colectivități, cu îndeletnicirile, credințele, folclorul și etnografia ei, Baltagul este o capodoperă și un fragment de epopee a poporului român, un excepțional poem al naturii”, sintetiza aceste opinii criticul Ion Dodu Bălan.[17]

Traduceri[modificare | modificare sursă]

Romanul Baltagul a fost tradus în mai multe limbi străine: germană (Die Axt, Editura Albert Langen/Georg Müller, München, 1936; traducere de Harald Krasser; traducerea a fost editată apoi cu titlul schimbat în Nechifor Lipans Weib la Hamburg în 1949, la München în 1958 și 1961, la Berlin în 1958, 1964, 1969 și 1979 și la București în 1963, 1967 și 1969), slovacă (Horalka, Slovenska Grafia, Bratislava, 1943; traducere de Zuzka Dovalová), finlandeză (Etsin miestäni, Oy Suomen kirja, Helsinki, 1944; traducere de Hilkka Koskiluoma), italiană (La scure, în vol. L' osteria di ancutza. La scure: romanzi, A. Mondadori, Milano, 1944; traducere de Gino Lupi, reeditată în 1945; o traducere ulterioară a fost realizată de Mariano Baffi și publicată în vol. L' osteria di Ancutza; La scure; La gente delle capanne, apărut la Edizioni Avanti! din Milano în 1963), maghiară (A balta, Székesfűváros Irodalmi Intézete, Budapesta, 1948; traducere de Nora Aradi; alte traduceri au fost realizate de György Jánosházy și András Sütő și publicate la București în 1949 și 1951, apoi de László Lőrinczi și publicată la București în 1960), bulgară (Брадва, Narodna Kultura, Sofia, 1948 - traducere de Janka Miteva; Секирата, Narodna kultura, Sofia, 1973 - traducere de Ghergana Stratieva), engleză (The Hatchet, The Book Publishing House, București, 1955; traducere de Eugenia Farca; reeditată la Londra în 1965 și la New York în 1991), franceză (Le hachereau, Editions Le Livre, București, 1955; traducere de Al. Duilio Zamfiresco, reeditată în 1963 la București și în 1965 la Paris; o altă traducere a fost realizată de Profira Sadoveanu și publicată în 1973 de Editura Minerva din București), cehă (Čakan, în vol. Čakan. Po řece připlul mlýn. Mitrea Cocor, SNKLHU, Praga, 1957; traducere de Otakar Jirouš și Marie Karásková-Kojecká), suedeză (Yxan, Rabén & Sjögren, Stockholm, 1959; traducere de Ingegerd Granlund), poloneză (Zaginiony, Państwowy Instytut Wydawniczy, Varșovia, 1960; traducere de Rajmund Florans), portugheză (A machadinha, Edicão Livra do Brasil, Lisabona, 1962; traducere de Alexandre Cabral), greacă (To peleki, Difros, Atena, 1962; traducere de Doin. Hrysanthakopulu), daneză (Øksen, Skrifola, Copenhaga, 1963; traducere de Per Skar), spaniolă (El Hacha, Seijos y Goyanarte, Buenos-Aires, 1964; traducere de María Teresa León; o altă traducere a fost realizată de Marisa Filinich și publicată în 1981 de Editura Minerva din București), sârbă (Osveta, Nolit, Belgrad, 1964; traducere de Aurel Gavrilov), slovenă (Nechiforjeva žena, Prešernova družba, Lyubljana, 1966; traducere de J.K.), rusă (Чекан, Izvestija, Moscova, 1983; traducere de Mihail Fridman) și norvegiană (Øksa, Gyldendal, Oslo, 1997; traducere de Steinar Lone).[18]

Ecranizare[modificare | modificare sursă]

Prima intenție de ecranizare a romanului Baltagul i-a aparținut regizorului Liviu Ciulei. Scenaristul italian Sergio Amidei i-ar fi propus cineastului român să-i ofere rolul principal actriței italiene Anna Magnani.[19]:p. 184[20][21]:p. 36 Scenariul lui Amidei se îndepărta însă de epica sadoveniană,[22]:p. 108 iar personajul Nechifor Lipan urma să se schimbe caracterologic de trei ori în timpul filmului.[20][23] Ecranizarea romanului a fost proiectată apoi de Victor Iliu (1964), Liviu Ciulei (1966) și Lucian Pintilie (1968), fiind încredințată în cele din urmă lui Mircea Mureșan.[22]:p. 116[24]

Filmul Baltagul a fost realizat ca o coproducție româno–italiană,[22]:p. 17 fiind filmat în perioada 28 februarie - 19 iunie 1969 la Sucevița, Roșu, Rarău și Buftea. Personajele Vitoria Lipan și Calistrat Bogza au fost interpretate de actorii străini Margarita Lozano și Folco Lulli (dublați în film de Eugenia Bosânceanu și Nucu Păunescu). Printre actorii români care au figurat în distribuție se află: Ilarion Ciobanu (Nechifor Lipan), Florin Scărlătescu (subprefectul), Sandu Sticlaru (părintele Dănilă), Paul Misai (Gheorghiță), Sidonia Manolache (Minodora) și Nunuța Hodoș (baba Maranda).[19]:p. 200 Filmul a fost prezentat în septembrie 1969 la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, având premiera absolută la 15 octombrie 1969, la Film Forum de la Brno,[22]:p. 17 și cea românească la 27 octombrie 1969, la București.[22]:p. 122

Criticii de film au evidențiat calitățile filmului (acuratețea imaginii și, parțial, interpretarea), precizând însă că Baltagul are „unele carențe de fond, de dramaturgie cinematografică și de înțelegere a structurii filozofice a romanului, mai exact a subtilităților lui filozofice și tipologice”, după cum scria Ștefan Oprea în volumul Diorame cinematografice (1983).[19]:p. 199 Criticul Tudor Caranfil confirma opinia referitoare la lipsurile de structură dramaturgică și de relief psihologic a filmului, afirmând că ecranizarea lui Mircea Mureșan este „lipsită de afinitate sadoveniană”, fiind dominată parțial de „un delir vizual, într-un decupaj dezlânat de ambiție calofilă în care palpitul febril al camerei e neglijent montat”, în timp ce distribuția este strict decorativă.[24] În opinia criticilor, cineastul insistă pe aspectele folclorice și pe valorificarea pitorescului plaiurilor moldave, îndepărtându-se de viziunea mitologică a operei sadoveniene.[19]:p. 199

Interpretarea Margaritei Lozano a fost, în general, apreciată de majoritatea criticilor, care au evidențiat înțelegerea personajului și trăirea sinceră a unui rol dificil, de o mare profunzime,[22]:p. 119 conferindu-i Vitoriei „tragismul și demnitatea eroinelor antice, sensibilitatea și inteligența nativă a țărancei noastre”.[22]:p. 121

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e f g h i Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972.
  2. ^ a b c d Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (1900-1937), Editura Librăriei Socec & Co., București, 1937, pp. 196-197.
  3. ^ a b c d e f g h George Călinescu, „M. Sadoveanu”, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Fundației Regale pentru Literatură și Artă, București, 1941, pp. 559-560.
  4. ^ a b c d e Ion Dodu Bălan, „Recitind Baltagul”, postfață la vol. Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Minerva, București, 1971.
  5. ^ a b c d e Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987.
  6. ^ a b c d e f g h Mihai Vînturache, „Baltagul”, în vol. Analize literare pentru bacalaureat și admiterea la facultate, Editura didactică și pedagogică, București, 1973.
  7. ^ a b c d Cornel Regman, „Prefață” la vol. Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987.
  8. ^ a b c d e f Ion Rotaru, Comentarii și analize literare, Editura Litera Internațional, București - Chișinău, 2001.
  9. ^ „Note” la vol. Opere, X, p. 672; citat reprodus în Cornel Regman, „Prefață” la vol. Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 5.
  10. ^ Pr. Cezar Țăbârnă, „Istoria creștinismului (MCCXXIII): Cultul și viața religioasă în Biserica Ortodoxă în secolele XIX-XX (XII)”, în Ziarul Lumina, 20 martie 2009.
  11. ^ a b Fănuș Băileșteanu (ed.), Mihail Sadoveanu, Ed. Eminescu, București, 1977.
  12. ^ a b c Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu, Editura Tineretului, București, 1966 pp. 67-68.
  13. ^ Aurel Martin, „Baltagul”, în Gazeta literară, nr. 44, 28 oct. 1965, pp. 6-7.
  14. ^ a b Perpessicius, „Mihail Sadoveanu; Baltagul, roman, Editura „Cartea românească””, în Mențiuni critice, vol. III, Editura Fundației pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1936, pp. 366-370.
  15. ^ Alexandru Philippide, „Anul literar”, în Adevărul literar și artistic, nr. 526, 4 ianuarie 1931.
  16. ^ Perpessicius, „Lirism și narațiune în opera lui Mihail Sadoveanu”, în Mențiuni critice, Editura Litera Internațional, București - Chișinău, 2002.
  17. ^ Ion Dodu Bălan, „O operă dăruită eternității”, în Scînteia, 3 noiembrie 1970.
  18. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 2: I-Z, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, pp. 278-306. ISBN 978-973-88947-7-8.
  19. ^ a b c d Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2000), Editura Fundației Culturale Române, București, 2000.
  20. ^ a b Mircea Alexandrescu, Liviu Ciulei, Editura Meridiane, București, 1996, p. 32.
  21. ^ Marian Țugui, „Vedere prin ochiul spânzurătorii”, în Cristina Corciovescu, Magda Mihăilescu (coord.), Cele mai bune 10 filme românești ale tuturor timpurilor stabilite prin votul a 40 de critici, Editura Polirom, Iași, 2010.
  22. ^ a b c d e f g Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011.
  23. ^ ***, „Facerea unui film e o confesiune”, discuție între Radu Gabrea și Liviu Ciulei, în revista Cinema, anul XII, 1971, nr. 1.
  24. ^ a b Tudor Caranfil, Dicționar universal de filme, Editura Litera, București, 2008, p. 80.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ion Dodu Bălan, „Recitind Baltagul”, postfață la vol. Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Minerva, București, 1971.
  • George Călinescu, „Baltagul”, în Adevărul literar și artistic, anul XVIII, nr. 873, 1937, reprodus în Ulysse, Editura pentru Literatură, București, 1967.
  • Paul Georgescu, „Baltagul”, în Însemnări critice, vol. I, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1957.
  • Cezar Ivănescu, „Baltagul și frumusețea lumii”, în Luceafărul, nr. 45, 1975.
  • Aurel Martin, „Ethosul sadovenian: «Baltagul»”, în vol. Metonimii, Ed. „Eminescu”, București, 1971.
  • Perpessicius, „M. Sadoveanu, «Baltagul»”, în Mențiuni critice, vol. III, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1936.
  • Cornel Regman, „«Baltagul» în cadrul creației sadoveniene”, în Confluențe literare, Editura pentru Literatură, București, 1966.
  • Cornel Regman, „Prefață” la vol. Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, pp. 5-19.
  • Izabela Sadoveanu, „M. Sadoveanu: «Baltagul»”, în Viața românească, anul XXIII, nr. 1, 1931.
  • C. Stănescu, „Baltagul”, în Scînteia tineretului, anul XXII, nr. 5299, 1966 (împreună cu Mihai Ungheanu).
  • Mihai Ungheanu, „Sadoveniana. Preludiul «Baltagului»”, în Luceafărul, nr. 43, 1975.
  • D. N. Zaharia, „«Miorița» și «Baltagul»”, în Convorbiri literare, nr. 2, 1976.