Baltagul (roman)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Baltagul
Romanul Baltagul.jpg
Coperta ediției a II-a a romanului, publicată în 1941
Informații generale
Autor Mihail Sadoveanu
Gen roman
Ediția originală
Editură Editura Cartea Românească din București
Limbă originală română
Țară de prima lansare  România
Data publicării noiembrie 1930

Baltagul este un roman scris de Mihail Sadoveanu și publicat pentru prima oară în volum în noiembrie 1930 de către Editura Cartea Românească din București. Romanul prezintă călătoria Vitoriei Lipan pe urmele soțului ei, oierul Nechifor Lipan, pentru a afla ce s-a întâmplat cu acesta și pentru a-i pedepsi după o lege nescrisă pe cei doi tovarăși ce l-au ucis și jefuit.[1]:p. 204

Sursa principală de inspirație a romancierului a fost balada populară „Miorița[1]:p. 205[2][3] din care a preluat simbolul, structura epică, conflictul între cei trei ciobani și perseverența femeii care pornește în căutarea ciobanului ucis. Autorul s-a inspirat și din alte două balade populare culese de Vasile Alecsandri pe la mijlocul secolului al XIX-lea: „Șalga” - din care a preluat exemplul unei curajoase ciobănițe ce pornește în căutarea unei cete de hoți și se răzbună într-un mod năpraznic pe cei care au prădat-o - și „Dolca” - de unde a preluat legătura dintre om și animalul credincios.[4]

Baltagul este considerat ca fiind o monografie a satului prezentând aspecte ale firii omului de la sat, tradițiile și obiceiurile românești: la botez, nuntă, și înmormântare. Datele din roman sunt un prilej pentru autor pentru a zugrăvi atmosfera epocii și tradițiile populare românești.

Rezumat[modificare | modificare sursă]

Information icon.svg Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

Plecat la Dorna în preajma sărbătorii Sfântului Dumitru (26 octombrie) pentru a cumpăra niște oi de la niște ciobani de pe Rarău, Nechifor Lipan nu se mai întoarce la casa lui de pe măgura Tarcăului și nu mai dă niciun semn de viață. Soția sa, Vitoria, începe să se neliniștească deoarece oierul nu lipsise niciodată de acasă, în ultimii douăzeci de ani, o perioadă mai mare de douăzeci de zile. El nu se dusese nici la popasul de iarnă al turmelor de oi din satul Cristești (din apropiere de Iași) aflat pe balta Jijiei, unde urma să plătească taxele de pășunat, nutrețul animalelor și simbriile ciobanilor și să se întoarcă apoi acasă cu fiul său, Gheorghiță. Perioada de întârziere depășește o lună, iar Vitoria visează într-o noapte că Nechifor traversa călare, spre asfințit, o întindere de apă și începe să bănuiască că acesta a murit.

După ce se sfătuiește cu părintele Dănilă și cu baba Maranda, Vitoria decide să se roage Maicii Domnului și să țină post negru douăsprezece vineri la rând, sperând că Nechifor se va întoarce până atunci. După ce Gheorghiță se întoarce acasă în preajma sărbătorilor de iarnă, Vitoria pleacă la mănăstirea Bistrița pentru a se ruga la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana și a cere un sfat duhovnicesc, apoi se deplasează la Piatra Neamț pentru a anunța stăpânirea de dispariția soțului ei. Prefectul județului afirmă că este posibil ca Nechifor Lipan să fi fost prădat de bani și ucis, confirmând temerile Vitoriei. Femeia se hotărăște să plece în căutarea soțului dispărut la terminarea celor douăsprezece săptămâni de post negru, împreună cu Gheorghiță, luând cu ei un baltag pentru a se apăra de răufăcători.


  • Desfășurarea acțiunii: Vitoria își caută soțul peste tot, reluând minuțios drumul parcurs de acesta pană la Dorna, trecând prin toate satele, aflând detalii despre soțul ei, de la cei întâlniți acolo.
  • Punctul culminant: Este constituit de găsirea lui Nechifor într-o râpă, zăcând mort.
  • Deznodământul: Vitoria îi găsește pe cei ce l-au ucis pe soțul ei, și îl răzbună pe acesta.

Capitole[modificare | modificare sursă]

Romanul Baltagul este împărțit în 16 capitole, care nu au titluri.

Personaje[modificare | modificare sursă]

  • Nechifor Lipan - oier bogat din Tarcău
  • Vitoria Lipan - soția lui Nechifor Lipan
  • Gheorghiță Lipan - fiul lui Nechifor și al Vitoriei, poartă numele adevărat al tatălui său
  • Minodora Lipan - fiica lui Nechifor și a Vitoriei, este curtată de Ghiță C. Topor (feciorul dascălului Andrei)
  • părintele Daniil (Dănilă) Milieș - preotul din satul Tarcău, este căsătorit cu preoteasa Aglaia și are șase copii
  • baba Maranda - vrăjitoarea satului Tarcău
  • Iordan - crâșmarul din satul Tarcău
  • Mitrea - argatul familiei Lipan, un „om fără vârstă”
  • moș Alexa - bătrânul baci al turmelor de oi ale lui Nechifor Lipan, se află cu oile la pășunat în bălțile Jijiei și Prului
  • arhimandritul Visarion - starețul mănăstirii Bistrița
  • David - negustor evreu, prieten cu Nechifor Lipan, ține dugheană, crâșmă și han la Călugăreni, cumpără brânză și piei de miel de la Vitoria și apoi o însoțește o perioadă de drum
  • Donea - hangiu la Bicaz
  • Anastase Balmez - subprefect al județului Neamț
  • Spiru Gheorghiu și Iancu Neculau - organizatori de jocuri de noroc ilegale, originari din Galați, au fost prinși la Farcașa
  • moș Pricop - fierar și potcovar din Farcașa, căsătorit cu baba Dochia, îi invită la masă pe Vitoria și pe Gheorghiță
  • Dumitru Macovei și Toma - hangiii de la Șaru Dornei și Sabasa la care se oprește Vitoria pentru a afla pe unde a călătorit Nechifor
  • Iorgu Vasiliu - hangiul de la Suha
  • Maria - soția lui Iorgu Vasiliu
  • Calistrat Bogza - muntean mare și cu buză de iepure din satul Doi Meri, ucigașul lui Nechifor Lipan
  • Ilie Cuțui - muntean mititel și negricios din Doi Meri, ucigașul lui Nechifor Lipan
  • Ileana - soția lui Calistrat Bogza
  • Gafița - soția lui Ilie Cuțui

Publicare și reacții[modificare | modificare sursă]

Romanul Baltagul a fost scris pe parcursul a două săptămâni, după o expediție turistică efectuată de Sadoveanu pe valea Bistriței, de-a lungul pârâului Neagra și prin Munții Stânișoarei, pe traseul pe care-l va urma și personajele Nechifor și Vitoria Lipan.[5]:p. 5 Scriitorul s-a inspirat din balada populară „Miorița[1]:p. 205[2][3], punând ca motto următoarele două versuri: „Stăpâne, stăpâne,/Mai chiamă ș-un câne...”.

Vorbind despre scrierea acestui roman, Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, își rememora astfel acea perioadă de efervescență literară a tatălui ei: „Cum cuprinde furtuna năvalnic într-o clipită munți și păduri, așa-l cuprinde și pe Sadoveanu imboldul de-a scrie fără întârziere povestea acelui baltag, pe care îl cântărise de atâtea ori în palmă, gândindu-se la lovitura năpraznică pe care o poate da o armă ca aceea. Și, așezându-se la masa lui de lucru, scrie, scrie cu ardoare. Când se oprește o clipă ca să se plimbe prin grădină cu pelerina-i largă fâlfâind, în dosul frunții încruntate se vede bine că laboratorul urmează să lucreze. E o febră puternică, care durează zece zile”.[6]

Romanul a fost publicat în noiembrie 1930 de către Editura Cartea Românească din București, fiind primit cu elogii de critica literară a vremii.

Au existat totuși și manifestări de ură la adresa romanului datorate orientării democratice a scriitorului, manifestate mai ales după preluarea de către Sadoveanu în 1936 a conducerii ziarelor Adevărul și Dimineața. Poziția antirăzboinică și antifascistă a scriitorului și prezența sa în rândurile masoneriei au determinat o campanie de amenințări și insulte la adresa sa din partea forțelor politice de extremă dreaptă. Sadoveanu a fost trecut de legionari pe o listă neagră cu dușmanii neamului, cărțile sale au fost arse demonstrativ în piețe publice în ceremonii de tip autodafé, iar scriitorului i s-a trimis acasă un exemplar din Baltagul despicat cu o lovitură de topor.[1]:p. 198

Teme principale[modificare | modificare sursă]

Tradiționalismul lumii rurale[modificare | modificare sursă]

Ca și în alte scrieri, Mihail Sadoveanu prezintă o lume rurală tradiționalistă, care viețuiește după reguli străvechi și respinge inovațiile modernității. Personajele din Baltagul trăiesc de secole după un ritual propriu, urmând ciclul naturii și ghidându-se după legi nescrise. Tradiția capătă aici putere de lege și sunt păzite cu strășnicie pentru că oamenii nu au încredere în instituțiile moderne precum tribunalul, prefectura sau primăria.[1]:p. 204 Viața rurală este dominată de automatisme statornicite prin obiceiuri milenare, fiind lipsită de neprevăzut.[3]

Încălcarea principiilor etice produce un dezechilibru în acest mediu, iar restabilirea echilibrului se face prin găsirea punctului în care existența a fost întreruptă și prin pedepsirea celor care au tulburat viața pașnică a comunității. Spre deosebire de balada populară „Miorița”, Sadoveanu respinge ideile de resemnare în fața morții și de împăcare cu destinul ale victimelor, descriind efortul făcut pentru ca dreptatea să triumfe.[1]:p. 205

Peisajul pustiu contribuie la formarea unor caractere puternice. Țăranii lui Sadoveanu sunt ospitalieri și blajini, dar neînfricoșați și puternici. Principala trăsătură sufletească prețuită în aceste locuri este bărbăția, capacitatea de a lua hotărâri ferme și de a le pune în aplicare fără șovăieli, trăsătură care este întâlnită atât la bărbați, cât și la femei.[1]:p. 209

Investigarea unui caz de crimă[modificare | modificare sursă]

Baltagul a fost considerat de unii critici ca fiind un adevărat roman polițist[1]:p. 205 în care se investighează un caz de dispariție, descoperindu-se o crimă și depistându-se făptuitorii. Punctul de plecare al romanului îl constituie crima din balada „Miorița”, în care un baci moldovean este ucis de doi confrați, unul ungurean și altul vrâncean, pentru a fi prădat de turme („că-i mai ortoman/ș-are oi mai multe,/mândre și cornute/și cai învățați/și câni mai bărbați”).

Scriitorul reconstituie acțiunea legendară din baladă, dându-i mitului aspectul unei realități contemporane.[2] El dezvoltă tema lirică din baladă, suprapunându-i o structură epică și o intrigă antropologică.[3]

George Călinescu considera că „Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cercetează cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și când dovada s-a făcut dă drumul răzbunarii”.[3] Același critic o compara pe Vitoria Lipan cu Anca din drama Năpasta (1890) a lui I.L. Caragiale.[3][7]

Respingerea atitudinii de resemnare în fața morții[modificare | modificare sursă]

Balada „Miorița” se remarcă printr-o atitudine de neputință, de resemnare și de împăcare cu soarta, omul simplu aflându-se într-o incapacitate de a se opune destinului care i se hărăzește. Unii critici au văzut în atitudinea ciobanului moldovean o expresie cristalizată a blândeții ancestrale a poporului român, un defetism nejustificat și inexplicabil. Romanul Baltagul respinge această mistificare antipatriotică, prezentând cazul unei femei simple care nu cedează în fața necazurilor și luptă pentru izbânda dreptății, răzbunând moartea năpraznică a soțului ei.[8]

Personajele lui Sadoveanu nu au o atitudine senină în fața morții ca în „Miorița”, ci luptă pentru propria viață și, chiar după ce mor, urmașii lor nu-și găsesc liniștea până ce nu obțin dreptate.[7] Vitoria Lipan nu este astfel o individualitate, ci poate fi considerată un exponent al unei spețe de eroi legendari români.[3] Ea provine din „categoria oamenilor tari”, caracterizați prin respectarea datoriilor morale și printr-o voință de neclintit.[7] Pasiunea ce o animă pe Vitoria Lipan, dorința de a-și răzbuna soțul, a fost comparată de criticul Ion Dodu Bălan cu mânia ce-l cuprinse pe Achil Peleianul atunci când află că prietenul său, Patrocle, a fost ucis în luptă de Hector.[4]

Dorința Vitoriei de a-și căuta soțul ucis pentru a-l înmormânta creștinește a fost asemănată de Perpessicius cu înfruntarea tiranului Creon de către Antigona prin organizarea unui ritual simbolic de înmormântare pentru fratele ei, Polinice, gest care a determinat condamnarea ei la moarte prin îngropare de vie. Tenacitatea morală a Vitoriei Lipan poate fi comparată cu cea a eroinei antice Antigona, ambele personaje neacceptând niciun compromis pentru a săvârși ceea ce consideră ele că ar fi drept.[9]

Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]

Mai mulți critici literari au considerat Baltagul ca fiind o capodoperă a lui Mihail Sadoveanu. Criticul Ov. S. Crohmălniceanu situa acest roman în „zona operelor capitale ale literaturii noastre și, fără nici o îndoială, ale literaturii mondiale”.[1]:p. 205 Opera are o valoare literară evidențiată, potrivit lui George Călinescu, prin „repeziciune și desăvârșit echilibru al expresiei”.[3]

Plecând de la o baladă populară, scriitorul combină liricul cu epicul într-un mod desăvârșit, realizând o creație literară în care suprapune realitatea pe un mit.[2] Romanul reconstituie o lume arhaică, cu acțiuni neschimbate timp de milenii precum transhumanța periodică potrivit anotimpului. Povestea prezentată în Baltagul are un accent pronunțat de baladă, atât prin crima păstorească care stă la baza sa și a măiestriei cu care Vitoria încearcă să descopere adevărul, cât mai ales prin rezonanța acestor întâmplări în mijlocul naturii singuratice.[9]

Ecranizare[modificare | modificare sursă]

Prima intenție de ecranizare a romanului Baltagul i-a aparținut regizorului Liviu Ciulei. Scenaristul italian Sergio Amidei i-ar fi propus cineastului român să-i ofere rolul principal actriței italiene Anna Magnani.[10]:p. 184 Scenariul lui Amidei se îndepărta însă de epica sadoveniană.[11]:p. 108 Ecranizarea romanului a fost proiectată apoi de Victor Iliu (1964), Liviu Ciulei (1966) și Lucian Pintilie (1968), fiind încredințată în cele din urmă lui Mircea Mureșan.[11]:p. 116[12]

Filmul a fost realizat ca o coproducție româno–italiană[11]:p. 17, fiind filmat în perioada 28 februarie - 19 iunie 1969 la Sucevița, Roșu, Rarău și Buftea. Personajele Vitoria Lipan și Calistrat Bogza au fost interpretate de actorii străini Margarita Lozano și Folco Lulli (dublați în film de Eugenia Bosânceanu și Nucu Păunescu). Printre actorii români care au figurat în distribuție se află: Ilarion Ciobanu (Nechifor Lipan), Florin Scărlătescu (subprefectul), Sandu Sticlaru (părintele Dănilă), Paul Misai (Gheorghiță), Sidonia Manolache (Minodora) și Nunuța Hodoș (baba Maranda).[10]:p. 200 Filmul a fost prezentat în septembrie 1969 la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, având premiera absolută la 15 octombrie 1969, la Film Forum de la Brno[11]:p. 17, și cea românească la 27 octombrie 1969, la București.[11]:p. 122

Criticii de film au evidențiat calitățile filmului (acuratețea imaginii și, parțial, interpretarea), precizând însă că Baltagul are „unele carențe de fond, de dramaturgie cinematografică și de înțelegere a structurii filozofice a romanului, mai exact a subtilităților lui filozofice și tipologice”, după cum scria Ștefan Oprea în volumul Diorame cinematografice (1983).[10]:p. 199 Criticul Tudor Caranfil confirma opinia referitoare la lipsurile de structură dramaturgică și de relief psihologic a filmului, afirmând că ecranizarea lui Mircea Mureșan este „lipsită de afinitate sadoveniană”, fiind dominată parțial de „un delir vizual, într-un decupaj dezlânat de ambiție calofilă în care palpitul febril al camerei e neglijent montat”, în timp ce distribuția este strict decorativă.[12] În opinia criticilor, cineastul insistă pe aspectele folclorice și pe valorificarea pitorescului plaiurilor moldave, îndepărtându-se de viziunea mitologică a operei sadoveniene.[10]:p. 199

Interpretarea Margaritei Lozano a fost, în general, apreciată de majoritatea criticilor, care au evidențiat înțelegerea personajului și trăirea sinceră a unui rol dificil, de o mare profunzime[11]:p. 119, conferindu-i Vitoriei „tragismul și demnitatea eroinelor antice, sensibilitatea și inteligența nativă a țărancei noastre”.[11]:p. 121

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e f g h i Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972.
  2. ^ a b c d Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (1900-1937), Editura Librăriei Socec & Co., București, 1937, pp. 196-197.
  3. ^ a b c d e f g h George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Fundației Regale pentru Literatură și Artă, București, 1941, pp. 559-560.
  4. ^ a b Ion Dodu Bălan, „Recitind Baltagul”, postfață la vol. Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Minerva, București, 1971.
  5. ^ Cornel Regman, „Prefață” la Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987.
  6. ^ „Note” la vol. Opere, X, p. 672; citat reprodus în Cornel Regman, „Prefață” la Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 5.
  7. ^ a b c Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu, Editura Tineretului, București, 1966 pp. 67-68.
  8. ^ Aurel Martin, „Baltagul”, în Gazeta literară, nr. 44, 28 oct. 1965, pp. 6-7.
  9. ^ a b Perpessicius, „Mihail Sadoveanu; Baltagul, roman, Editura „Cartea românească””, în vol. Mențiuni critice, III, Editura Fundațiilor, București, 1936, pp. 366-370.
  10. ^ a b c d Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2000), Editura Fundației Culturale Române, București, 2000.
  11. ^ a b c d e f g Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011.
  12. ^ a b Tudor Caranfil, Dicționar universal de filme, Editura Litera, București, 2008, p. 80.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Cornel Regman, „Prefață” la Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 5-19.