Bătălia de la Toulouse (1814)
| Bătălia de la Toulouse | |
| Parte din Războiul peninsular; Războiul celei de-a Șasea Coaliții | |
|---|---|
 Planul bătăliei | |
| Informații generale | |
| Perioadă | Duminică, 10 aprilie 1814 |
| Loc | lângă Toulouse, Franța 43°36′16″N 1°26′38″E |
| Rezultat | Victorie tactică franceză, fără însemnătate strategică în condițiile abdicării Împăratului |
| Beligeranți | |
 Primul Imperiu Francez
|
 Regatul Unit.svg){kind=small} Spania .svg){kind=small} Regatul Portugaliei |
| Conducători | |
| Mareșalul Soult
|
Ducele de Wellington
|
| Efective | |
| 41 482[1] - 43 000[2] de oameni 35 000 angajați în luptă[1] |
51 838[1] - 54 000[2] de oameni 45 000 angajați în luptă[1] |
| Pierderi | |
| 3 200 în total: 322 morți 2 425 răniți 421 dispăruți 32 prizonieri[1] |
4 756 în total: 653 morți 4 087 răniți 16 dispăruți[1] |
Modifică date / text  |
|
Bătălia de la Toulouse a opus la 10 aprilie 1814 „Armata franceză a Pirineilor”, sub comanda Mareșalului Soult unei armate anglo-hispano-portugheze superioare numeric conduse de Arthur Wellesley, Duce de Wellington. Bătălia s-a încheiat cu victoria tactică a francezilor, care au reușit să cauzeze pierderi grele armatei inamice; cu toate acestea, francezii au părăsit orașul Toulouse 2 zile mai târziu și pe 23, aflând despre Abdicarea de la Fontainebleau, Soult a semnat armistițiul ce a pus capăt ostilităților. Bătălia este caracterizată de unii autori ca fiind o victorie aliată însă ceea ce este evident este că a fost o bătălie inutilă, din moment ce Împăratul abdicase deja cu 4 zile în urmă[2].
Bătălia[modificare | modificare sursă]
Repliindu-se încet în fața lui Wellington, Soult își regrupează forțele în jurul orașului Toulouse, postându-și armata pe ambele maluri ale fluviului Garonne, în parte în cartierul Saint-Cyprien și în parte în spatele Canal du Midi, cât și pe înălțimile de la Calvinet și în reduta Seypières[1]. Soult nu avea decât 35 000 - 36 000 de oameni și primise întărirea suplimentară a 6 000 - 7 000 de recruți total neexperimentați[2].
Odată ajuns sub zidurile orașului, Wellington a dat ordinul general de atac pe ambele maluri, în jurul orei 6 dimineața, dar această primă ofensivă aliată a fost respinsă cu pierderi grele. În aceste momente sosește Beresford cu un corp de armată aliat, dar fără artilerie, pe care fusese obligat să o abandoneze, urmare a marșului forțat pe un teren desfundat de ploi îndelungate. Cu toate acestea, Beresford încearcă o îndrăzneață manevră de flancare, între Lers și redutele Calvinet și Seypières, dar se apropie la doar o mie de metri de bateriile franceze și focul acestora îi decimă corpul de armată. În aceste momente, pentru a profita de degringolada inamicului, Soult trimite diviziile Vial, Taupin și Berton într-un contraatac ce se voia decisiv, dar cei trei generali nu își coordonează atacurile și în plus maschează artileria franceză, care nu mai poate trage asupra inamicului[1][2]. Un martor al bătăliei notează că o prea mare parte din artileriștii francezi erau neexperimentați și ținteau prost, fiind deseori nevoie ca soldații din infanterie să le servească drept servanți[1]. Această manevră îi privează pe francezi de o victorie completă, luptele încheindu-se în jurul orei 19, fără un rezultat clar[1][2].
Știind că a pierdut trei generali (Taupin ucis și alți doi răniți) și un număr semnificativ de oameni, Soult decide să își retragă trupele în oraș pe data de 11, pentru ca pe 12 aprilie să îl evacueze, îndreptându-se spre Villefranche. Pierderile lui Wellington au fost semnificativ mai mari (peste 4 500 de oameni), astfel că Ducele nu a reluat ostilitățile imediat[1][2].
Note[modificare | modificare sursă]
- ^ a b c d e f g h i j k Alain Pigeard, „Dictionnaire de la Grande Armée”, Tallandier, Bibliothèque Napoléonienne, 2004, ISBN 2-84734-009-2, pag. 774-775.
- ^ a b c d e f g Fierro, Alfredo; Palluel-Guillard, André; Tulard, Jean - „Histoire et Dictionnaire du Consulat et de l'Empire”, Éditions Robert Laffont, ISBN 2-221-05858-5, pag. 1128.
