Sari la conținut

Atletism la Jocurile Olimpice de vară din 1904 - Maraton (masculin)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Proba de maraton de la Jocurile Olimpice din 1904 a avut loc pe pe străzile orașului St. Louis din SUA, cu startul de pe Francis Field⁠(d). A fost câștigată de americanul Thomas Hicks cu timpul neobișnuit de lung de 3 ore, 28 de minute și 53 de secunde, cel mai slab timp câștigător din istoria Jocurilor Olimpice.[a] Podiumul este completat de Albert Corey⁠(d), un francez care a concurat pentru Statele Unite din cauza constrângerilor administrative, și americanul Arthur Newton⁠(d), cu timpi de 3:34:52, respectiv 3:47:33.

Au participat la competiției treizeci și doi de sportivi reprezentând patru țări (sau cinci, după atribuirea retroactivă a medaliei de argint lui Albert Corey către Franța), dar numai paisprezece au reușit să termine cursa, într-un context deosebit de dificil, marcat de o organizare și un arbitraj inadecvate. Mai mulți concurenți au fost la un pas de moarte din cauza hemoragiilor interne cauzate de norii de praf produși în urma stării precare a drumului și de traficul intens. Dealurile abrupte au accentuat și mai mult natura ostilă a traseului de 24,85 mile (40,0 km). Accesul foarte limitat la apă, cu doar unul sau două puncte de alimentare disponibile pentru sportivi, a dus la accidentări și abandonuri, mai ales că cursa a început târziu, la orele 15:00, pe o temperatură de aproximativ 32 °C. Aceste condiții precare au fost în mare parte intenționat orchestrate de către directorul Jocurilor, James Edward Sullivan⁠(d), care dorea să testeze limitele corpului uman și să studieze efectele deshidratării forțate în timpul efortului.

În timpul cursei, s-au remarcat și alți sportivi, precum Frederick Lorz⁠(d), care a devenit celebru pentru că s-a urcat într-o mașină după ce a abandonat cursa, după care a coborât și a terminat la picior, pretinzându-se câștigător, sau Félix Carvajal⁠(d) (Andarín Carvajal), un poștaș cubanez care a alergat în haine de stradă și a făcut autostopul până la Saint-Louis ca să ajungă la cursă: a terminat pe locul patru, deși s-a oprit să doarmă puțin în mijlocul cursei din cauza unei indigestii cauzate de cosumul de fructe. Veridicitatea anumitor anecdote legate de eveniment — cum ar fi siesta lui Carvajal — rămâne contestată de istorici, dar aproape toate informațiile cunoscute sunt preluate din raportul oficialului Charles JP Lucas, care s-a remarcat și prin participarea la doparea câștigătorului Thomas Hicks cu stricnină (otravă de șobolani), albușuri de ou⁠(d) și coniac.

Pe lângă primul caz dovedit de dopaj la Jocurile Olimpice, evenimentul a fost remarcabil și prin participarea primilor doi olimpici africani negri⁠(d), Jan Mashiani⁠(d) și Len Taunyane⁠(d), care au venit din Africa de Sud⁠(d) și s-au alăturat evenimentului din întâmplare, după Expoziția Mondială din 1904⁠(d); precum și prin primul sportiv olimpic amerindian, Frank Pierce⁠(d). Cursa a rămas în istorie datorită numeroaselor situații comice și periculoase pe care le-a prezentat, și pentru că a fost aproape să ducă la desființarea probei de maraton olimpic⁠(d). Până și Comitetul Internațional Olimpic a numit-o „cea mai ciudată cursă din istoria Jocurilor Olimpice”.

Context

[modificare | modificare sursă]

Jocurile Olimpice din 1904

[modificare | modificare sursă]
Affiche en anglais majoritairement orange avec des caractères en rouge, un dessin de ville au centre.
Copertă a programului Expoziției Universale din 1904⁠(d), care a servit și drept afiș pentru Jocurile Olimpice.

Pentru prima Olimpiadă organizată în Statele Unite, a fost ales ca gazdă orașul St. Louis deoarece acolo se organiza simultan și Expoziția Universală din 1904⁠(d), care celebra centenarul Achiziției Louisianei, în detrimentul orașului Chicago, care fusese ales în primă fază.[2][3][4]

Spre deosebire de cele două Olimpiade anterioare – de la Atena 1896 și Paris 1900 – care avuseseră mare succes, cele de aici au fost în mare parte eclipsate de Expoziție, care și ea cupridndea probe sportive: foarte controversatele Zile Antropologice⁠(d), în care niște băștinași au fost siliți să participe la probe umilitoare.[2][4][5] Organizate la inițiativa înșuși directorului Jocurilor Olimpice și al cursei de maraton, James Edward Sullivan⁠(d), aceste probe aveau ca scop legitimarea ideilor lui rasiste și demonstrarea superiorității oamenilor albi⁠(d) față de „sălbatici” prin compararea performanțelor lor sportive.[6][7]

S-a vehiculat și ideea că publicul american nici nu știa că se organizează Olimpiada în țara lor, dar istoricul George R. Matthews contestă această idee, remarcând numeroasele articole legate de eveniment care saturaseră presa în lunile anterioare, chiar și în ziare locale publicate departe de St. Louis.[8]

Participanți

[modificare | modificare sursă]

Acest al treilea maraton olimpic a avut loc în ziua de . Înainte de această competiție, recordul olimpic la maraton era de 2:58:50, iar deținătorul său era atletul grec Spyridon Louis⁠(d), care l-a stabilit pe la maratonul de la Jocurile Olimpice din 1896⁠(d).[1]

Des coureurs sont alignés, des hommes les regardent de part et d'autre. Un nuage de fumée provenant d'un pistolet se dégage.
Focul de armă tras de David R. Francis⁠(d) a dat startul competiției pe stadionul Francis Field⁠(d) (numit după el).

Dintre participanții la maratonul olimpic din 1900⁠(d), doar Arthur L. Newton – care a terminat pe locul cinci – a concurat din nou.[9][10] Printre alergătorii americani s-au numărat și ultimii trei câștigători ai Maratonului din Boston⁠(d): Samuel Mellor⁠(d) (1902), John Lordan⁠(d) (sau Lorden, 1903) și Michael Spring⁠(d) (1904).[11][12] Favoriți erau și alți doi sportivi: Thomas Hicks și Frederick (sau Fred) Lorz⁠(d), clasați pe locurile doi și, respectiv, cinci la ultimul maraton din Boston.[9] Metropolitan Association of the Amateur Atheltic Union a organizat și o „cursă specială de șapte mile” pe , în Queens, de unde cei mai buni opt alergători au primit o excursie plătită pentru a participa la maraton, ceea ce a adus o bună parte dintre americanii care s-au aliniat în cele din urmă la start.[13]

Cei mai buni alergători străini nu au fost prezenți la concurs din cauza costurilor de călătorie și cazare pe parcursul mai multor luni de competiție – nici măcar Pierre de Coubertin nu și-a permis să facă deplasarea. Dintre cei patruzeci și unu de înscriși,[14] doar treizeci și doi de concurenți s-au prezentat la start – dintre care optsprezece erau americani – reprezentând doar patru naționalități sportive⁠(d).[12][15] Sub culorile Statelor Unite au participat și rezidenți străini, cum ar fi francezul Albert Corey⁠(d) (scris uneori greșit Coray[16]), care nu a fost selectat pentru echipa Franței⁠(d) deoarece nu avea documentele necesare, întrucât Franța nu trimisese oficial o delegație la Jocurile Olimpice. Prin urmare, el și-a reprezentat efectiv doar clubul de atletism la care era afiliat, Chicago Athletic Association, lăsând să se înțeleagă că ar fi alergat la maratonul olimpic din 1900⁠(d), pentru a-și legitima pretenția de participare.[12][17][18] În plus, evenimentul a reunit specialiști ai probei de maraton cu alergători de semifond⁠(d) și chiar cu amatori care nu mai participaseră niciodată la o cursă.[3][13][19] Aceasta este valabilă în special pentru cei nouă membri ai delegației grecești⁠(d), toți locuind deja în Statele Unite, dar ale căror aptitudini atletice erau necunoscute.[9] Unii, în special John Furla, au fost multă vreme considerați greci, dar astăzi sunt considerați americani. Se pare, de altfel, că majoritatea sportivilor greci aveau dublă cetățenie.[20][21]

Deux hommes noirs, l'un pieds nus, posent sur une piste d'athlétisme.
Jan Mashiani⁠(d) (stânga) și Len Taunyane⁠(d) (dreapta) înainte de cursă.

Această cursă s-a remarcat prin prezența la linia de start a primilor doi sportivi africani negri care au concurat la Jocurile Olimpice: Len Taunyane⁠(d) și Jan Mashiani⁠(d) – întrucât numele au fost înregistrate fonetic, sunt raportate multe alte ortografii, cum ar fi Lentauw și Yamasani – descriși pe atunci ca zuluși.[9][22] Cercetări ulterioare, în special cele ale lui Floris van der Merwe în 1999[23] și Karl Lennartz⁠(d) în 2004,[24] au stabilit că nu erau zuluși, ci tswana⁠(d) și au clarificat ortografia numelui lor.[25][26][5] Cu toate acestea, primul atlet de culoare care a concurat a fost probabil franco-haitianul Constantin Henriquez cu patru ani mai devreme, în 1900 – și primul care a câștigat o medalie de aur la rugby[27] – și încă din 1896 existau sportivi africani de origine europeană⁠(d) (albi din Africa), precum francezul Paul Masson, născut în Algeria, sau grecul Dionysios Kasdaglis, care locuia în Egipt.[28] Taunyane și Mashiani nu se aflau inițial la Saint-Louis pentru a participa la Jocurile Olimpice, deoarece erau soldați care jucau rol de figuranți într-o reconstituire a Războiului Burilor la Expoziția Universală, dar au fost invitați să participe din cauza lipsei de entuziasm și de sportivi pentru Jocuri, chiar dacă nu erau afiliați la niciun club.[3][15][5] Întrucât Africa de Sud încă nu exista ca țară și nu era cunoscută sub acest nume, ei au reprezentat Marea Britanie. CIO le-a recunoscut însă retroactiv participarea ca reprezentând Africa de Sud⁠(d).[23][29][30]

Frank Pierce⁠(d) a fost primul băștinaș american care a participat la Jocurile Olimpice, dar se știu puține lucruri despre cursa făcută de el și despre viața lui în general, cu excepția faptului că a luat startul la cursă, dar apoi a abandonat.[6][22][31][32] Charles JP Lucas menționează doar că retragerea sa a avut loc după orele 17:17.[33]

Condițiile de cursă

[modificare | modificare sursă]

Condițiile meteorologice

[modificare | modificare sursă]
Schemă a traseului cursei, publicată în St. Louis Post-Dispatch⁠(d) cu două zile înaintea cursei[34]
Traseul cursei pe străzile actuale din Saint-Louis.

În loc să se ia startul dimineața devreme, așa cum se practica la acea vreme pentru a profita de răcoarea dimineții, organizatorii din St. Louis au decis începerea cursei în mijlocul după-amiezii, în jurul orelor 15:00. Focul de armă tras de David R. Francis⁠(d) , președintele Expoziției Universale și fost guvernator al statului Missouri, a fost tras la 15:03, pe o temperatură inițială de aproximativ 32 °C (s-a raportat și valoarea de 28 °C la umbră[35] ) și o umiditate⁠(d) de 90 %.[4][12][15] Rapoartele diferă însă în ceea ce privește umiditatea și este posibil ca aceasta să fi fost semnificativ mai mică.[36] David Martin și Roger Grynn deduc în special că umiditatea trebuie să fi fost scăzută, deoarece un document contemporan relatează evaporarea rapidă a apei de pe corpul unui atlet care se răcorea.[37]

Charles JP Lucas relatează că exista o singură locație desemnată de unde concurenții puteau obține apă proaspătă – o fântână aflată la 12 mile (19,31 km) de start – care a fost menționată de majoritatea publicațiilor.[38][15][39][10] Referințele ulterioare mai menționează o sursă suplimentară de apă – un turn de apă pe la 6 mile (9,66 km) de start – care pare să fi fost utilizat într-o manieră necontrolată.[40][35][36] Cantitatea mică de apă disponibilă a fost o alegere deliberată a organizatorilor, deoarece directorul Jocurilor, James E. Sullivan⁠(d), a decis să limiteze apa consumată de sportivi pentru a testa efectele deshidratării,[2][4][13] în concordanță cu Zilele Antropologice, deoarece directorul era interesat să studieze legătura dintre rasă, antrenament, stimulente și performanță.[41] Acest „experiment” a fost realizată în colaborare cu Departamentul de Cultură Fizică al Expoziției Mondiale, care a oferit asistență la testarea antropometrică și la arhivarea unor date fiziologice extinse despre sportivi înainte și după efort.[41][42] Maratonul prezenta un interes deosebit deoarece se considera că, având în vedere intensitatea efortului, rezultatele ar putea fi extrapolate la curse mai scurte.[41] Modul în care sportivii au accesat apa rămâne necunoscut, în special ni se știe dacă au fost prezenți și voluntari care mai ofereau pahare cu apă sau dacă era disponibil un simplu robinet.[43]

Traseul

[modificare | modificare sursă]
Mașină de la începutul secolului al douăzecilea, ocupată de patru bărbați cu pălării pe cap.
Charles JP Lucas (în stânga șoferului), de la care provin majoritatea informațiilor cunoscute despre cursă, înainte de start.

Distanța totală de parcurs a fost de 24,85 mile (40,0 km), lungimea actuală a probei de maraton, cea de 42,195 km, nefiind pe atunci încă standardizată.[4][2] Lungimea exactă a cursei rămâne însă incertă, deoarece nu a fost efectuată cu mijloace suficient de precise, cum ar fi un odometru: în raportul său despre Jocurile Olimpice, redactat în 1905, Charles JP Lucas a dat valoarea de 24 de mile și 1500 de yarzi, valoare care a rămas consemnată până astăzi,[44] dar doi locuitori din St. Louis, June W. Becht și Wayne McFarland, au sugerat în 1999 că distanța ar fi fost mai aproape de 42,3 km.[45]

Startul a constat din patru ture ale stadionului Francis Field⁠(d), o pistă cu o formă neobișnuită, cu o linie dreaptă lungă și trei mai scurte, pentru un tur de 587,67 yarzi (537,37 m), înainte de a ieși prin Poarta de Est în a cincea tură.[45][46] Restul cursei s-a desfășurat pe o buclă de drumuri de țară parcurse în sensul acelor de ceasornic, buclă care se închidea, apoi revenea la stadion o porțiune de drum pe care s-a și plecat, și se încheia cu o ultimă tură pe Francis Field.[45][15][10] Drumurile pe care s-a alergat există și astăzi.[47] Au fost plasate puncte de control la fiecare aproximativ trei mile pentru a înregistra ordinea concurenților.[35] Acest traseu era foarte deluros. Charles JP Lucas a relatat prezența a șapte dealuri cu altitudini cuprinse între 30 și aproape 100 m de-a lungul traseului, uneori cu pante destul de abrupte.[4][48] El nu a indicat însă unde erau ele amplasate exact, ci doar că două se aflau în ultimele mile ale cursei și, prin urmare, au fost traversate și pe drumul dus.[47]

Sportivii ai concurat și pe drumuri de țară foarte prăfuite și neasfaltate, nepotrivite pentru alergare – spre deosebire de macadamul pe care se alerga Maratonul din Boston, printre altele – pe care, înaintea alergătorilor, mergeau o duzină de cai, iar în urma lor cam tot atâtea autovehicule ale oficialilor, medicilor și antrenorilor.[39][47] Aceasta a produs nori de praf care au exacerbat condițiile dure ale cursei și au îngreunat respirația sportivilor.[3][48] Se estimează că dacă nu se umbla cu automobile, cursa ar fi putut dura cu o jumătate de oră mai puțin.[43][49] Au fost prezente și alte obstacole cotidiene, cum ar fi pietre, câini și alte mașini și trenuri care traversau traseul.[13][39] Nancy J. Parezo sugerează ironic că cursa ar fi trebuit înregistrată ca o cursă cu obstacole⁠(d),[50] în timp ce Charles JP Lucas rezumă cursa ca fiind „cel mai dificil [traseu] care i s-a cerut vreodată unei ființe umane să îl alerge”.[4][13][49]

Atleți notabili

[modificare | modificare sursă]

Frederic Lorz

[modificare | modificare sursă]
Bărbat alb în costum de atletism, așezat, privind spre cameră
Frederick Lorz⁠(d), primul care a trecut linia de sosire, dar în cele din urmă a fost descalificat pentru că a trișat.

Primul concurent care a trecut linia de sosire a fost alergătorul american Frederick „Fred” Lorz⁠(d), care de fapt abandonase cursa după 9 mile (14,48 km) deoarece era epuizat și suferea de crampe.[3] El a fost luat în mașină de antrenorul său cale de 11 mile (17,70 km), de unde a salutat spectatorii și alergătorii pe parcurs, până când vehiculul s-a defectat; odihnit, el a reluat cursa înapoi spre Francis Field⁠(d).[2][4][51] Charles JP Lucas, care îl văzuse mai devreme în mașină, i-a cerut să se oprească, dar Fred Lorz l-a asigurat că vrea doar să se întoarcă la stadion și că nu mai face parte din cursă.[52]

Dessin de deux hommes dans une voiture derrière une palissage, l'un en tenue de course
O caricatură de epocă care îl înfățișează pe Frederick Lorz împrumutând o mașină în timpul cursei (autor necunoscut).

În confuzie și în timp ce era aclamat drept învingător, Alice Roosevelt Longworth⁠(d), fiica președintelui american de atunci, Theodore Roosevelt, i-a așezat o coroană de măslin pe cap.[4] Este posibil să fi făcut și o fotografie cu ea.[19] George R. Matthews îl acuză însă pe colegul lui, istoricul Bill Henry, că ar fi ficționalizat complet partea acestei scene cu Alice Roosevelt, deoarece ea nu ar fi putut fi prezentă în St. Louis pe .[53] Când era pe punctul de a primi medalia de aur⁠(d), la aproximativ șaisprezece minute după sosirea sa, înșelăciunea a fost dezvăluită de oficialii care îl însoțeau pe Thomas Hicks, adevăratul câștigător.[3][51] Este posibil și ca un alt martor să fi apărut și ca impostură să fi fost dezvăluită înainte de sosirea lui Hicks.[19] Fred Lorz a recunoscut fățiș că a trișat și a spus că a vrut doar să glumească, caracterul lui de farsor fiind deja cunoscut la acea vreme.[3][4][51]

Aceasta i-a adus furia publicului – aproximativ 10.000 de oameni prezenți pe stadion, potrivit corespondentului ziarului St. Louis Post-Dispatch⁠(d) dar și o interdicție pe viață de a participa la competiții din partea Amateur Atheltic Union (AAU), al cărei președinte era James E. Sullivan. Totuși, această restricție a fost ridicată însă, la scurt timp, după doar șase luni, pe .[54] Astfel, el a putut participa la Maratonul din Boston din 1905, pe care l-a câștigat.[3][11][4]

Thomas Hicks

[modificare | modificare sursă]
Un bărbat transpirat stând într-o mașină, înconjurat de numeroși alți bărbați care pozează cu el.
Thomas Hicks odihnindu-se într-o mașină după cursă.

Al doilea care a trecut linia de sosire, Thomas Hicks, un britanic care se stabilise în Statele Unite, a câștigat cursa în ciuda faptului că primise un ajutor semnificativ.[34] După 10 mile (16,09 km), Hicks se află spre fruntea cursei, dar dădea semne semnificative de oboseală. I-a rugat pe cei care i-au venit în ajutor (Hugh C. McGrath și Charles JP Lucas, care a scris și raportul Jocurilor) să-i dea să bea ceva, dar aceștia au refuzat, stropindu-i în schimb gura cu apă distilată.[4][13][36]

Mai târziu, la circa 7 mile (11,27 km) distanță de sosire, noii săi asistenți[52] i-au interzis să se oprească și să se întindă, și i-aau administrat în schimb un amestec de stricnină – o otravă de șobolani care în doze mici stimulează sistemul nervos – și albușuri de ou⁠(d), ceea ce constituie prima atestare a unui dopaj la Jocurile Olimpice moderne.[4][2][55] Vestea despre descalificarea iminentă a lui Fred Lorz pentru fraudă – care tocmai îl depășise, grație odihnei acumulate – l-a remontat, iar antrenorii i-au mai dat o doză din amestecul anterior de stricnină, de data aceasta combinată cu „coniac”.[52][56][13][36] A fost apoi stropit cu apă fierbinte, și a reluat cursa într-un ritm bun, dar a fost cuprins de halucinații, crezând în special că linia de sosire este mult mai departe decât era în realitate.[4][36]

„Hicks alerga mecanic, ca un mecanism bine uns. Ochii lui erau tulburi, fără strălucire; culoarea cenușie a chipului și a pielii se accentuase; brațele păreau niște greutăți atârnate de corp; abia își mai putea ridica picioarele, și genunchii îi erau aproape înțepeniți.”
—Charles J. P. Lucas, oficial al cursei și ajutor al lui Thomas Hicks, despre ultimii kilometri parcurși de atlet.

Când s-a reîntors pe Francis Field după aproape trei ore și jumătate de efort, echipa lui de susținători l-a purtat pe brațe până la linia de sosire, ținându-l în aer în timp ce el încă dădea din picioare ca și cum ar fi alergat.[4][13] Juriul a decis că acest lucru este acceptabil și i-a acordat medalia de aur.[4][36] I s-a oferit și o cupă de argint, dar el era prea slăbit ca să o poată duce.[57] A fost aclamat de spectatori, care au fost deosebit de încântați că învingătorul era un american.[57] Deși distanța parcursă a fost cea mai scurtă înregistrată vreodată pentru un maraton la Jocurile Olimpice, timpul câștigătorului, înregistrat la 3:28:53, este de departe cel mai slab, la distanță de circa 30 de minute față de al doilea cel mai lent învingător, Michel Théato, la maratonul din 1900⁠(d).[3][1][36][58]

După ce în timpul cursei au slăbit între 8 și 10 livre (3,6–4,5 kg) – până la 7,5 % din masa lor corporală – greutatea atleților înainte și după cursă fiind măsurată cu precizie ca parte a „experimentului” efectuat asupra deshidratării[50][42] – Thomas Hicks a fost transportat în afara pistei și tratat de urgență de mai mulți medici timp de peste o oră, îngrijiri care probabil i-au salvat viața.[4][13]

Everett Brown, directorul Chicago Athletic Association — clubul lui Albert Corey, medaliat cu argint — a declanșat o procedură de descalificare a lui Thomas Hicks pentru că primise asistență, dar arbitrii Dr. Luther Gulick și Charles Senter, și mai târziu directorul James E. Sullivan, au decis să o ignore și să-l declare în continuare campion.[36][57][59] Această plângere s-a concentrat însă mai mult pe faptul că Hicks a fost ținut în ritm de două mașini, una în față și una în spate, și mai puțin pe asistența medicală și fizică primită, deoarece Charles JP Lucas și Hugh C. McGrath îl mai purtaseră pe brațe în numeroase ocazii.[57]

Albert Corey și Arthur Newton

[modificare | modificare sursă]

După Thomas Hicks, a terminat Albert Corey, francezul care alerga pentru Statele Unite — care părea să fie într-o formă mult mai bună decât Thomas Hicks, chiar dacă a alergat fără asistență — și americanul Arthur Newton⁠(d), care au completat podiumul cu timpi de 3:34:52, 3:47:33.[54] Acesta din urmă a fost primul atlet care a terminat două maratoane olimpice.[54] Ei au fost primii maratoniști care au primesc cele trei medalii olimpice⁠(d) de aur, argint și bronz, introduse cu ocazia acestei ediții a Jocurilor Olimpice.[59]

Din cei treizeci și doi care au luat startul, doar paisprezece au ajuns la linia de sosire  – cea mai mică proporție din istoria Jocurilor Olimpice. Dintre aceștia, doar primilor trei li s-a înregistrat timpul cu precizie.[3][12][15]

Diverse abandonuri ale favoriților

[modificare | modificare sursă]
O mașină pe un drum de pământ. În spatele ei se văd niște alergători.
Primii alergători care au părăsit stadionul: Samuel Mellor⁠(d) (#10) și Michael Spring⁠(d) (#13, în spatele mașinii), foști câștigători ai Maratonului din Boston⁠(d). Niciunul nu a terminat cursa. Cu ei este și Arthur Newton⁠(d) (#12).

Samuel Mellor⁠(d), câștigător al maratonului din Boston din 1902 și unul dintre favoriți, a fost obligat să abandoneze după circa 14,5 mile (23,34 km) din cauza prafului după ce până atunci era în frunte.[43] Conform relatării lui, destul de puțin repetată, credea că a rătăcit drumul și s-a întors ca să revină pe drumul cel bun.[60]

Lui John Lordan⁠(d), câștigătorul Maratonului din Boston din 1903, i-a venit să vomite după doar o jumătate de milă și nu a terminat nici el cursa.[12][54][61]

William Garcia, din San Francisco, era să moară în timpul acestui maraton. A înghițit mult praf ridicat de mașinile oficialilor, ceea ce i-a provocat o hemoragie gastrointestinală⁠(d) severă. A fost găsit în agonie, întins pe drum, de-a lungul traseului, scuipând sânge, și într-o oră, fără tratament adecvat, ar fi murit, după cum consemnează Charles JP Lucas.[3][4][13][62]

Au fost raportate și alte accidente petrecute în cadrul cursei, cum ar fi rănirile grave a două persoane în urma pornirii unei mașini într-o pantă, fără a fi clar dacă răniții erau ocupanți ai vehiculului sau spectatori.[63][48]

Felix Carvajal

[modificare | modificare sursă]

Un factor poștal cubanez pe nume Félix Carvajal⁠(d) (sau Andarín Carvajal) s-a alăturat maratonului în ultimul moment. Pentru a-și finanța călătoria, făcuse numeroase demonstrații în care traversase insula Cuba⁠(d) de la un capăt la altul.[40][21] Ajuns în SUA, și-a pierdut însă toți banii la jocuri de zaruri⁠(d) în New Orleans, și s-a văzut nevoit să facă autostopul⁠(d) până la St. Louis.[4][13][48] Neavând alte haine la dispoziție, a trebuit să alerge îmbrăcat în haine de stradă – pantaloni lungi, cămașă, și pantofi de drum. Un alt sportiv — discobolul Martin Sheridan[15][64] – l-a ajutat să se adapteze la concurs, tăindu-i cracii pantalonilor pentru a improvizata o pereche de pantaloni scurți⁠(d).[3][21][48]

Întrucât era nemâncat de aproximativ două zile,[19] Carvajal s-a oprit într-o livadă în timpul cursei pentru a mânca niște mere verzi.[36][65] Ele însă i-au provocat crampe stomacale severe, și s-a văzut nevoit să se oprească și să tragă un pui de somn pentru a se odihni.[3][4] Se pare că și-a făcut timp și să stea de vorbă cu spectatorii și a furat două piersici⁠(d) de la un pasager al mașinii ocupată de Charles JP Lucas – probabil jurnalistul sau fotograful care era cu el. Acesta din urmă estimează pierderea de timp a lui Carvajal pe parcursul cursei la aproximativ o oră.[4][66][48][43] În ciuda acestor întâmplări, el a terminat pe locul patru.[3][12] Se pare că la final, el era în lacrimi, dezamăgit că nu a terminat pe un loc mai bun, deoarece se simțea capabil să o facă, dacă nu ar fi fost aceste incidente în cursă.[67]

Istoricul George R. Matthews pune însă la îndoială veridicitatea poveștii despre siestă. Potrivit acestuia, nu există nicio sursă contemporană care să ateste o oprire sau o îmbolnăvire a lui Félix Carvajal, cu atât mai puțin după ce se presupune că ar fi fost pe primul loc.[68] Doar jovialitatea lui cu spectatorii și furtul unor piersici par să fie atestate, iar legenda despre mere și siestă se spune că ar fi fost fabricată de Bill Henry în cartea sa An Approved History of the Olympics (1948).[68][48] David Martin și Roger Grynn menționează, la rândul lor, o pauză în livadă pentru rehidratare, dar făra vreo consecință negativă.[54]

Len Taunyane și Jan Mashiani

[modificare | modificare sursă]

Cei doi alergători africani negri, Len Taunyane⁠(d) și Jan Mashiani⁠(d), primul alergând cu siguranță desculț, iar cel de-al doilea posibil – deși acest lucru pare mult mai puțin probabil – au terminat pe locurile nouă și, respectiv, doisprezece.[5][13][22][16] Aceasta a fost o dezamăgire, deoarece mulți observatori considerau că Len Taunyane ar fi putut obține un rezultat mai bun dacă nu ar fi fost fugărit pe aproape o milă în afara traseului de către un câine vagabond.[3][4][5][36] Conform altor surse, cei doi alergători sud-africani ar fi fost fugăriți de unul sau mai mulți câini,[12][22] dar aceasta contrazice raportul lui Charles JP Lucas, care afirmă clar că doar Len Taunyane și un singur câine au fost implicați.[69] Lipsa de informații despre parcursul lor, deși au terminat cursa, este atribuită dezinteresului cauzat de rasismul comentatorilor din acea vreme.[31]

Rezultate

[modificare | modificare sursă]
Fotografie cu mai mulți alergători, îmbrăcați în alb, cu numere pe tricou, împreuă cu câțiva bărbați în costum.
Fotografie cu alergătorul cubanez și alergătorii greci înainte de cursă : Félix Carvajal⁠(d) (#3), Gheorghios Vamkaitis (#25), John Furla (#30), Ioannis Loungitsas (#38), Gheorghios Drosos (#34), Gheorghios Louridas (#37), Harilaos Giannakas (#32), Andrew Oikonomou (#28) și Hristos Zehouritis (#6).
Bărbați aliniați la start, cei mai mulți privind spre dreapta.
Sportivii primind instrucțiuni înainte de start: Thomas Hicks (#20), John Kennedy (#4), Frederick Lorz⁠(d) (#31), Sidney Hatch⁠(d) (#39), Félix Carvajal⁠(d) (#3), Hristos Zehouris (#6), Albert Corey⁠(d) (#7), Frank Pierce⁠(d) (#9), Samuel Mellor⁠(d) (#10), Edward Carr (#11) și Arthur Newton⁠(d) (#12).
Un bărbat în costum de atletism pozând lângă un piedestal pe care se găsesc două cupe.
Thomas Hicks pozează lângă trofeul câștigătorului.
Surse: Olympedia⁠(d)[15] și Comitetul Internațional Olimpic.[29]
Loc Număr de concurs Atlet Timp
1 20 Thomas Hicks 3 h 28 min 53 s
2 7 / Albert Corey⁠(d) 3 h 34 min 52 s
3 12 Arthur Newton⁠(d) 3 h 47 min 33 s
4 3 Félix Carvajal⁠(d) Necunoscut
5 26 Dimitrios Veloulis Necunoscut
6 22 David Kneeland Necunoscut
7 17 Henry Brawley Necunoscut
8 39 Sidney Hatch⁠(d) Necunoscut
9 35 Len Taunyane⁠(d) (Africa de Sud⁠(d)) Necunoscut
10 6 Christos Zechouritis Necunoscut
11 21 Harry Devlin Necunoscut
12 36 Jan Mashiani⁠(d) (Africa de Sud⁠(d)) Necunoscut
13 30 John Furla Necunoscut
14 28 Andrew Oikonomou Necunoscut
— 11 Edward Carr DNF
34 Georgios Drosos DNF
19 Robert Fowler DNF
14 John Foy DNF
23 William Garcia DNF
32 Harilaos Giannakas DNF
1 Bertie Harris (Africa de Sud⁠(d)) DNF
33 Thomas Kennedy DNF
45 John Lordan⁠(d) DNF
38 Ioannis Loungitsas DNF
37 Gheorghios Louridas DNF
10 Samuel Mellor⁠(d) DNF
9 Frank Pierce⁠(d) DNF
29 Petros Pipiles DNF
18 Guy Porter DNF
13 Michael Spring⁠(d) DNF
25 Gheorghios Vamkaitis DNF
DQ 31 Frederick Lorz⁠(d) 3 h 13 min 0 s

Memoria

[modificare | modificare sursă]

Cursa în memoria publicului

[modificare | modificare sursă]
Coupure de presse anglaise sur deux colonnes.
Articol de ziar din , publicat în The Arizona Republican, care relata rezultatele cursei.

Întregul format al maratonului a devenit controversat după acest eveniment eșuat, atât de mult încât cursa aproape a dispărut din programul olimpic.[3][70] Directorul Jocurilor Olimpice din 1904, James E. Sullivan⁠(d), a comentat ulterior că „să alerge 25 de mile este prea mult să ceri de la rezistența umană... poate fi justificat doar dintr-o perspectivă istorică”[b][19], când de fapt deficiențele organizatorice au fost cele care i-au pus în pericol pe sportivi.[3][13][58]

Coupure de presse sur deux colonnes, celle de droite étant rognée et déchirée.
Articol de ziar din , apărut în St. Louis Post-Dispatch⁠(d), cu un interviu acordat de James E. Sullivan⁠(d) în care se discută despre o posibilă renunțare la maraton la Jocurile Olimpice⁠(d).

Absența intenționată a opțiunilor de hidratare⁠(d) a sportivilor este unul dintre principalele critici contemporane la adresa organizării acestui maraton.[13][43] Privarea de apă a fost, o vreme, considerată un lucru pozitiv, chiar și după acest maraton „organizat în manieră științifică”,[c][19] ziarul St. Louis Republic scriind, de exemplu, în 1905, că cursa ar fi demonstrat că „prin evitarea consumului de apă pe cale orală, se previn crampele”.[d] James E. Sullivan credea același lucru, observând că stricnina nu a ajutat și totuși neadmițând că deshidratarea este un factor care scade performanța.[50] Cu toate acestea, datorită dezvoltării cunoștințelor științifice pe parcursul secolului al XX-lea, a devenit evident că exact opusul este adevărat, și că deshidratarea este, într-adevăr, cauza afecțiunilor observate la alergătorii acestui maraton.[43] Practica limitării strategice a consumului de apă în timpul unui maraton a rămas comună până în anii 1980, potrivit lui John MacAloon.[65] În retrospectivă, acesta este considerat un experiment cu adevărat dăunător, efectuat pe subiecți care nu și-au dat consimțământul, la instigarea organizatorilor Jocurilor, mai ales că mai mulți alergători au fost aproape de moarte în timpul evenimentului.[2][18][50] În acest sens, The Guardian, un secol mai târziu, l-a numit pe James E. Sullivan „sadicul”.[13] Nancy J. Parezo notează că s-au efectuat și alte experimente atletice, de către directorul Jocurilor și de echipa Departamentului de Cultură Fizică din timpul Olimpiadei din 1904, majoritatea fiind însă mult mai puțin periculoase decât acest maraton.[50]

David Martin și Roger Grynn comentează că, dacă ar fi existat la acea vreme regulile actuale de bună-credință, câștigătorul Thomas Hicks ar fi fost cu siguranță descalificat.[34] De asemenea, ei remarcă tratamentul preferențial primit de atlet, care devenise favoritul lui Hugh C. McGrath și Charles JP Lucas – al cărui statut rămâne ambiguu, fiind în același timp și asistent al alergătorului, dar și oficial de cursă, în redactarea raportului Jocurilor — începând cu a zecea milă.[43] Acesta din urmă recunoaște el însuși că Hicks nu era cel mai bun alergător și că „trei oameni ar fi trebuit să-l fi învins”, în special Félix Carvajal, dacă ar fi primit o asistență comparabilă [e] El totuși nu consideră această concluzie ca fiind nedreaptă, vorbind aproape cu mândrie despre dopajul asigurat, despre care afirmă că „din punct de vedere medical, maratonul a demonstrat că medicamentele reprezintă un mare beneficiu pentru sportivi”.[f][38][43] Potrivit lui David Martin și Roger Grynn, Thomas Hicks ar fi fost de fapt mult mai rapid fără administrarea cocktailului de stricnină și alcool, un depresor⁠(d) și un diuretic.[37] Niciun atlet nu avea să fie descalificat pentru dopaj într-un maraton olimpic până la descalificarea Madinei Biktagirova⁠(d) în proba feminină de maraton de la Jocurile Olimpice de la Barcelona din 1992⁠(d).[59][71]

Frauda lui Frederick Lorz⁠(d) și utilizarea unui mijloc mecanic de transport au devenit ulterior o metodă clasică de trișat în maratoane. Prin urmare, el este adesea citat ca exemplu și comparat cu Rosie Ruiz⁠(d), care a trișat la Maratoanele de la New York și Boston⁠(d) din 1979 și 1980, folosind metroul.[58][72][73] Un alt atlet, Spyridon Belokas⁠(d), trișase în mod similar, stând într-o căruță la primul maraton olimpic din 1896 și căruia i s-a revocat locul trei astfel obținut.[59][74]

Evenimentele comice ale acestei competiții au determinat chiar Comitetul Internațional Olimpic să o considere „cea mai ciudată cursă din istoria Jocurilor Olimpice”. [3] În ziarele contemporane, a fost relatat pe larg, revista Smithsonian⁠(d) menționând „cel mai ciudat maraton alergat vreodată”,[4] iar Le Parisien „cel mai nebunesc maraton”.[12] Wall Street Journal a fost chiar mai sever, considerând că Jocurile Olimpice din 1904, în ansamblu, mai ales din cauza acestui maraton, au fost „rușinoase și trebuie uitate”.

Alergătorii

[modificare | modificare sursă]

Se relatează adesea că învingătorul Thomas Hicks era atât de slăbit încât s-a retras din sport a doua zi după cursă,[12][36][48][75], dar în realitate el a participat la cel puțin alte șase maratoane până în 1909.[3][76] Această confuzie provine cu siguranță din faptul că Charles JP Lucas menționează o pauză de la competiție în raportul său, care, prin urmare, trebuie să fi fost doar temporară.[77]

Un coureur portant un symbole de trèfle sur le ventre passe au milieu d'arches avec des colonnes.
Sosirea lui Billy Sherring⁠(d) la maratonul de la Jocurilor Olimpice Intercalate din 1906, la care Félix Carvajal nu a putut participa din cauza unei neînțelegeri privind programul.

Félix Carvajal⁠(d) și-a continuat munca de poștaș, fără nicio compensație specială din partea guvernului cubanez, dar, cu toate acestea, a mai participat la alte probe de alergare pe distanțe lungi în Statele Unite, datorită performanței sale la maratonul olimpic, înainte de a se întoarce în Cuba.[67] Performanța i-a adus și o bursă din partea guvernului grec, precum și o invitație la maratonul de la Jocurile Olimpice Intercalate din 1906 de la Atena.[3][19] El însuși a strâns, se pare, bani de la populația cubaneză, la fel cum făcuse pentru cursa de la Saint-Louis.[67] După ce a debarcat în Italia, nu s-a mai știut însă nimic despre el și a fost declarat mort în Cuba. În cele din urmă, s-a întors la Havana un an mai târziu, la bordul unui vapor spaniol, fără să se știe nimic despre ce a făcut el în anul respectiv.[3][19] Alte surse sugerează că pur și simplu ar fi întârziat la maratonul din Atena⁠(d), probabil din cauza unei erori de transformare a datelor din calendarul iulian – care încă era folosit în Grecia la acea dată – în gregorian,[78] apoi a decis să rămână în Europa pentru a participa la multe alte probe de alergare pe distanțe lungi, pentru a-și finanța călătoria de întoarcere. La aceste curse, ar fi câștigat circa cincizeci de premii.[67][79]

Povestea primilor doi alergători sud-africani negri, Len Taunyane⁠(d) și Jan Mashiani, a inspirat ulterior diverși autori, precum dramaturgul Eugene O'Neill pentru piesa sa Vine ghețarul (1946), jucată pe Broadway, și romanciera Sonja Loots pentru cartea sa Sirkusboere (2011). Adevărata soartă a sportivilor rămâne însă necunoscută. Istoricul sportului Floris van der Merwe speculează că probabil ei s-au întors în Africa de Sud și au lucrat ca fermieri pentru Piet Cronjé⁠(d) sau poate că au decis să rămână în Statele Unite, posibil ca membri ai unei trupe de dansuri tradiționale.[5]

Deși medalia de argint a lui Albert Corey⁠(d) a fost acordată inițial Statelor Unite, Comitetul Internațional Olimpic a decis oficial, printr-o scrisoare din ianuarie 2021, să o acorde retroactiv Franței⁠(d), în urma cercetărilor și publicării cărții Albert Corey: 1878–1926: Franța la Jocurile Olimpice din 1904 a istoricului amator Clément Genty.[18][17][29]

În 2023, a fost declanșat un demers de contestare a clasamentului după descoperirea unor documente din ziare americane.[80][81]

Note de completare

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ Prin comparație, al doilea cel mai slab timp al unui campion olimpic a fost al lui Michel Théato⁠(d) la maratonul din 1900⁠(d) de la Paris, cu 2:59:45. Începând cu Jocurile Olimpice de vară din 1972 de la Munchen, toți câștigătorii de la masculin au alergat în mai puțin de 2:15:00.[1]
  2. ↑ 25-mile run is asking too much of human endurance... it is indefensible on any ground, but historic - James E. Sullivan⁠(d).
  3. ↑ a scientifically conducted race - St. Louis Republic (1905).
  4. ↑ by preventing the use of water, taken by the mouth, cramps are prevented - St. Louis Republic (1905).
  5. ↑ Hicks was far from being the best man physically in the race, for there were three men who should have defeated him - Charles P. Lucas (1905).
  6. ↑ The Marathon race, from a medical standpoint, demonstrated that drugs are of much benefit to athletes along the road - Charles P. Lucas (1905).

Note bibliografice

[modificare | modificare sursă]
  1. 1 2 3 „Summer Olympics: marathon winning times 1896-2016” (în engleză). . Accesat în ..
  2. 1 2 3 4 5 6 7 Kelly Moffitt (). „In 1904, St. Louis hosted the first Olympics on American soil. It was kind of a mess” (în engleză). Accesat în ..
  3. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 Comité international olympique (29 novembre 2020). „Marathon de Saint-Louis 1904 : la plus étrange course de l'histoire olympique” (în franceză). Accesat în 27 iulie 2021. Verificați datele pentru: |date= (ajutor).
  4. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 Karen Abbott (). „The 1904 Olympic Marathon May Have Been the Strangest Ever” (în engleză). Accesat în ..
  5. 1 2 3 4 5 6 Sean Otoole (). „Story of South Africa's first black Olympians keeps us guessing” (în engleză)..
  6. 1 2 DiMeo, Nate (). „Remembering the Anthropology Days at the 1904 Olympics” (în engleză). Accesat în ..
  7. ↑ Jones, David (). „The Savages' Olympics: It's a shameful stain on history” (în engleză). Accesat în ..
  8. ↑ Matthews et al. 2005, p. 209.
  9. 1 2 3 4 Martin et al. 2000, p. 40.
  10. 1 2 3 Mallon et al. 2009, p. 59.
  11. 1 2 Boston Athletic Association. „Champions of the Boston Marathon” (în engleză). Accesat în ..
  12. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Charles de Saint-Sauveur (). „Poison, triche, coma : 1904, le marathon le plus fou” (în franceză). Accesat în ..
  13. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 Andrew Lawrence (). „Think the Tokyo Olympics are a bad idea? St Louis 1904 set the bar high” (în engleză). Accesat în ..
  14. ↑ Lucas et al. 1905, p. 61.
  15. 1 2 3 4 5 6 7 8 „Marathon, Men - 1904” (în engleză). Accesat în ..
  16. 1 2 Matthews et al. 2005, p. 137.
  17. 1 2 Paul Abran (). „L'étonnante histoire d'Albert Corey, marathonien dont la médaille olympique de 1904 n'était pas française” (în franceză). Accesat în ..
  18. 1 2 3 Loïc Vennin (). „Jeux Olympiques de 1904 : Albert Corey, le marathonien français aux médailles américaines”. Accesat în ..
  19. 1 2 3 4 5 6 7 8 Jake Sturmer (). „The 1904 Olympic marathon may have been the dumbest race ever run” (în engleză). Accesat în ..
  20. ↑ Mallon et al. 2009, p. 107.
  21. 1 2 3 Matthews et al. 2005, p. 138.
  22. 1 2 3 4 Brownell et al. 2008, p. 79.
  23. 1 2 „Africa's First Encounter With The Olympic Games In … 1904”, Journal of Olympic History (în engleză), 7 (5), pp. 29–34.
  24. ↑ Lennartz, Karl; Zawadzki, Thomas (). Die Spiele der III. Olympiade 1904 in St. Louis (în germană) (ed. Agon). p. 156. ISBN 3-89784-259-9. OCLC 60561466. Accesat în ..
  25. ↑ Martin et al. 2000, p. 40-41.
  26. ↑ Brownell et al. 2008, p. 295.
  27. ↑ „Constantin Henriquez : le destin méconnu du premier sportif de couleur médaillé d'or” (în franceză). . Accesat în ..
  28. ↑ „What do 1896 Olympic medalists tell us on changes in the world map 120 years after first modern Games?” (în engleză). . Accesat în ..
  29. 1 2 3 Comité international olympique. „St. Louis 1904 : Résultats marathon hommes” (în franceză). Accesat în ..
  30. ↑ Brownell et al. 2008, p. 294.
  31. 1 2 „The Sideshow Olympics: Weirdness and Racism at St. Louis, 1904”, Smithsonian's National Musuem of the American Indian (în engleză), 13 (2).
  32. ↑ Comité international olympique. „Biographie - Frank Pierce” (în engleză). Accesat în ..
  33. ↑ Lucas et al. 1905, p. 64.
  34. 1 2 3 Martin et al. 2000, p. 44.
  35. 1 2 3 Martin et al. 2000, p. 45.
  36. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 „Sports Legend Revealed: A marathon runner nearly died because of drugs he took to help him win” (în engleză). . Accesat în ..
  37. 1 2 Martin et al. 2000, p. 48.
  38. 1 2 Lucas et al. 1905, p. 51.
  39. 1 2 3 Brownell et al. 2008, p. 81.
  40. 1 2 Lucas et al. 1905, p. 55.
  41. 1 2 3 Brownell et al. 2008, p. 80.
  42. 1 2 Martin et al. 2000, p. 51.
  43. 1 2 3 4 5 6 7 8 Martin et al. 2000, p. 47.
  44. ↑ Lucas et al. 1905, p. 46.
  45. 1 2 3 Martin et al. 2000, p. 42.
  46. ↑ Mallon et al. 2009, p. 58.
  47. 1 2 3 Martin et al. 2000, p. 43.
  48. 1 2 3 4 5 6 7 8 Cameron Collins (). „Rough Day at the 1904 Olympic Marathon” (în engleză). Accesat în ..
  49. 1 2 Lucas et al. 1905, p. 50.
  50. 1 2 3 4 5 Brownell et al. 2008, p. 82.
  51. 1 2 3 Martin et al. 2000, p. 49.
  52. 1 2 3 Matthews et al. 2005, p. 140.
  53. ↑ Matthews et al. 2005, p. 210.
  54. 1 2 3 4 5 Martin et al. 2000, p. 50.
  55. ↑ Wallechinsky, David (). The Complete Book of the Olympics (ed. Penguin Books). New York. pp. 44–45. ISBN 0140066322..
  56. ↑ Lucas et al. 1905, p. 52.
  57. 1 2 3 4 Matthews et al. 2005, p. 142.
  58. 1 2 3 Fan, Ryan (). „The Worst Marathon in Human History” (în engleză). Accesat în ..
  59. 1 2 3 4 Martin et al. 2000, p. 52.
  60. ↑ City of Yonkers, NY. „May 11, 1968 Samuel Mellor” (în engleză). Sports Hall of Fame. Arhivat din original la . Accesat în ..
  61. ↑ Matthews et al. 2005, p. 139.
  62. ↑ Lucas et al. 1905, p. 60.
  63. ↑ Lucas et al. 1905, p. 59.
  64. ↑ Mallon et al. 2009, p. 12.
  65. 1 2 Brownell et al. 2008, p. 121.
  66. ↑ Lucas et al. 1905, p. 56.
  67. 1 2 3 4 Jorge Oller Oller (). „El andarín Carvajal, campeón de los pobres” (în spaniolă). Arhivat din original în . Accesat în ..
  68. 1 2 Matthews et al. 2005, p. 210-211.
  69. ↑ Lucas et al. 1905, p. 57.
  70. ↑ Matthews et al. 2005, p. 143.
  71. ↑ Benyo, Richard; Henderson, Joe (). „B: BAA to Bush, George W.”. Running Encyclopedia: The Ultimate Source for Today's Runner (ed. Human Kinetics). Champaign, Illinois. p. 34. ISBN 9780736037341..
  72. ↑ „Les cinq plus grands tricheurs de l'histoire du marathon”. ..
  73. ↑ Cochennec, Yannick (). „Petite histoire de la triche dans les marathons” (în franceză). Accesat în ..
  74. ↑ Pierre Lagrue. „Le troisième du marathon avait fait une partie du parcours en charrette” (în franceză). Accesat în ..
  75. ↑ Kathryn Harkup (). „The cocktail of poison and brandy that led to Olympic gold” (în engleză). Accesat în ..
  76. ↑ Martin et al. 2000, p. 53.
  77. ↑ Lucas et al. 1905, p. 58.
  78. ↑ Martin et al. 2000, p. 56.
  79. ↑ Menéndez, Elio (). „La odisea de Andarín Carvajal en los Juegos de San Luis” (în spaniolă). Arhivat din original la . Accesat în ..
  80. ↑ „Meursault. Affaire Albert Corey : la médaille d'or du marathon de 1904 sera-t-elle (enfin) attribuée à la France ?” (în franceză). Accesat în .
  81. ↑ Clément Genty (). Le Marathon des Jeux Olympiques de Saint-Louis (1904) : des prémices aux supplices (în franceză). p. 116. ISBN 978-2-14-029631-4.

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Atletism_la_Jocurile_Olimpice_de_vară_din_1904_-_Maraton_(masculin)&oldid=17632254