Acordul de la Reichstadt

Castelul de la Reichstadt, unde s-au dus negocierile

Acordul de la Reichstadt (sau Convenția de la Reichstadt, în germană Vereinbarung von Reichstadt, rusă Рейхштадтское соглашение) a fost o înțelegere secretă încheiată la 8 iulie 1876 între Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rus, în contextul crizei din Balcani. Împăratul Austro-Ungariei, Francisc Iosif I, și Țarul Rusiei, Alexandru al II-lea, s-au întâlnit în orașul boem Reichstadt (astăzi Zákupy).

Ambii monarhi se aflau deja într-o alianță reciprocă și cu Imperiul German, în cadrul Alianța celor trei împărați (Dreikaiserbund). La întâlnirea cu ușile închise au fost prezenți și miniștrii de externe ai celor două puteri: prințul Aleksandr Gorceakov din partea Rusiei și contele Gyula Andrássy din partea Austro-Ungariei.

La o săptămână după ce Muntenegru a declarat război Imperiului Otoman, monarhii au convenit verbal asupra neintervenției în războiul sârbo-otoman și, în avans, asupra neutralității Austro-Ungariei într-un eventual conflict dintre Rusia și Imperiul Otoman. Însemnările celor două părți cu privire la acest acord verbal secret sunt parțial contradictorii.

În cazul unei victorii a Imperiului Otoman asupra Serbiei și Muntenegrului, s-a convenit restabilirea frontierelor antebelice. Creștinii urmau să fie protejați, iar Muntenegru trebuia să își mențină independența în granițele existente. Serbia nu urma să devină independentă, însă fortărețele otomane de pe teritoriul ei nu trebuiau reconstruite. De asemenea, trebuiau implementate reforme administrative în Bosnia și Herțegovina.

În cazul unei victorii sârbo-muntenegrene, Balcanii urmau să fie împărțiți în zone de interes. S-a discutat despre anexarea unor teritorii bosniace și herțegovene de către Austro-Ungaria și despre noile granițe ale statelor balcanice, deși amploarea acestora a rămas neclară. În cazul în care Rusia ar fi intervenit în război, s-a convenit faptul că Austro-Ungaria nu se va opune anexării de către Rusia a Sudului Basarabiei de la Principatul României.

Ulterioara Convenție de la Budapesta din 1877 a confirmat punctele principale. Totuși, când războiul s-a încheiat prin Tratatul de la San Stefano în 1878, termenii acestuia din urmă au fost considerabil diferiți, ceea ce a determinat Austro-Ungaria să insiste pentru o revizuire la Congresul de la Berlin din același an. Aceste evenimente au creat premisele pentru Criza din 1885–1888 și, în cele din urmă, pentru Primul Război Mondial.

Formatul negocierilor

Negocierile s-au desfășurat în limba franceză, într-un cadru privat și aproape informal, impus de necesitatea păstrării secretului. Semnificativ este faptul că rezultatele întâlnirii nu au fost consemnate într-un document oficial sau într-un proces-verbal, în special la cererea Rusiei. Acest lucru explică parțial de ce există diferențe majore între notele luate de cele două părți.

Andrássy a dictat versiunea sa ambasadorului rus la Viena, Novikov. Independent de acest proces, Gorceakov i-a dictat o transcriere lui Alexander Iomini. Niciuna dintre însemnări nu a fost autentificată de cealaltă parte.

Nu a existat niciodată o convenție formală semnată sau măcar un protocol semnat. Faptul că minutele au fost dictate separat de Andrássy și Gorceakov sugerează că niciuna dintre părți nu avea cu adevărat încredere în cealaltă. Disputată a fost mai ales amploarea anexărilor austriece în Bosnia și Herțegovina. Ca urmare a acestor discrepanțe, reglementările secrete au fost renegociate la Conferința de la Constantinopol și în Tratatul de la Budapesta, unde au fost în mare parte confirmate sau completate. De asemenea, Congresul de la Berlin a respectat în linii mari aceste acorduri.

Termenii acordului

• Creștinii din Balcani urmau să obțină un anumit grad de independență.
• Austro-Ungaria îi permitea Rusiei să obțină câștiguri teritoriale în Sudul Basarabiei) și în Caucaz.
• Rusia îi permitea Austro-Ungariei să obțină Bosnia.
• Rusia și Austro-Ungaria se angajau să nu creeze un stat slav de dimensiuni mari în Balcani (Bulgaria Mare sau Serbia Mare).

Implicații

Acordul a însemnat, practic, că Austro-Ungaria asigura Rusia că nu va interveni într-un război dintre Rusia și Imperiul Otoman. De asemenea, a stabilit modul în care Austro-Ungaria și Rusia aveau să împartă Balcanii în cazul unei victorii rusești.

• 
  Gyula Andrássy
• 
  Francisc Iosif I
• 
  Alexandru al II-lea
• 
  Aleksandr Gorceakov

Acordul dovedește faptul că Rusia nu a intenționat să își mențină promisiunile oferite României în momentul în care aceasta a intrat în războiul ruso-turc din 1877-1878, și anume de a respecta și garanta integritatea teritorială a statului român. De altfel, diplomații români au aflat de acest acord ani mai târziu.

Devenirea publică a acordului

Conform voinței părților implicate, doar acordul privind neintervenția a devenit public, nu și celelalte clauze. Cu toate acestea, contrar secretului convenit, partea rusă l-a informat pe prințul sârb Milan I imediat după discuții că teritoriul Serbiei nu va fi redus în caz de înfrângere.

Însemnările secrete și, implicit, detaliile acordurilor au fost mult timp subiectul unor supoziții și aprecieri eronate. După Primul Război Mondial, arhivele de stat austriece au fost publicate sub titlul Résumé des pourparlers secrets de Reichstadt. Acestea fuseseră deja consultate de Eduard von Wertheimer în biografia sa Graf Julius Andrássy, sein Leben und seine Zeit, nach ungedruckten Quellen (vol. 2, publicat în 1910) și analizate în capitolul „Entretien de Reichsstadt”. Potrivit lui Wertheimer, rezumatul era numit și aide-mémoire. Textul notelor rusești a fost publicat de Uniunea Sovietică în 1922, scoțând la iveală diferențele față de notele austriece.

Însemnările austriece, publicate pentru prima dată în 1920 de Alfred Francis Pribram, constau într-un text continuu pe o singură coloană, în timp ce însemnările rusești sunt structurate pe două coloane, a doua conținând comentarii. Documentul era împărțit în reglementări prezente și viitoare.

Potrivit istoricului George Hoover Rupp, problema cauzelor diferențelor de conținut nu poate fi clarificată complet. Singurul aspect cert pare să fie cel legat de preluarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria: Rusia nu a anticipat niciodată anexarea Herțegovinei de către Austro-Ungaria și a acceptat-o abia mai târziu, sub presiunea războiului. Considerând sprijinul austriac drept o condiție sine qua non pentru război, Rusia a acceptat în cele din urmă prețul ridicat cerut, însă abia după încă șase luni de renegocieri.

Evaluare istorică

Bismarck, care cunoștea conținutul acordurilor doar parțial și doar din comunicările verbale ale părții austriece, a afirmat în autobiografia sa Gedanken und Erinnerungen („Gânduri și amintiri”) că nu Congresul de la Berlin, ci Convenția de la Reichstadt, a fost „baza stăpânirii Austro-Ungariei asupra Bosniei și Herțegovinei și asigurase neutralitatea Austriei pentru ruși în timpul războiului lor cu turcii”.

Bismarck a presupus, de asemenea, că Rusia a căutat apropierea de Austro-Ungaria doar după ce el însuși respinsese dorința țarului Alexandru al II-lea de a strânge legăturile dintre Imperiul German și Rusia în detrimentul Austriei (răspunsul la așa-numita „întrebare medicală” trimisă din Palatul Livadia). Bismarck nota:

„Această declarație a noastră, pe care Gorceakov l-a determinat pe stăpânul său să ne-o impună cu o claritate indubitabilă pentru a-i dovedi caracterul platonic al dragostei noastre, a avut ca urmare faptul că furtuna rusească s-a mutat din Galiția Răsăriteană spre Balcani, - și că Rusia, în locul negocierilor cu noi, care fuseseră întrerupte, a negociat mai întâi cu Austria la Pesta, din câte îmi amintesc, în conformitate cu acordurile de la Reichstadt, unde împărații Alexandru și Francisc Iosif se întâlniseră la 8 iulie 1876, cu cererea ca acestea să fie păstrate secrete față de noi.”

Vezi și

• Războiul Ruso-Turc (1877–1878)
• Pactul Ribbentrop-Molotov