Acțiunea la distanță

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare

În fizică, acțiunea la distanță este conceptul că un obiect poate fi mișcat, schimbat sau altfel afectat fără a fi atins fizic (ca în contact mecanic) de un alt obiect. Respectiv, este interacțiunea nonlocală a obiectelor care sunt separate în spațiu.

Acest termen a fost folosit cel mai adesea în contextul teoriilor timpurii despre gravitație și electromagnetism pentru a descrie modul în care un obiect răspunde la influența obiectelor îndepărtate. De exemplu, legea lui Coulomb și legea lui Newton a gravitației universale sunt astfel de teorii timpurii.

Mai general, „acțiunea la distanță” descrie eșecul teoriilor atomiste și mecaniciste timpurii care au căutat să reducă toată interacțiunea fizică la coliziune. Explorarea și rezolvarea acestui fenomen problematic au dus la evoluții semnificative în fizică, de la conceptul de câmp, la descrieri ale înțelegerii cuantice și a particulelor ca mediator ale modelului standard.[1]

Isaac Newton despre acțiunea la distanță[modificare | modificare sursă]

Fizicianul și matematicianul englez Sir Isaac Newton (1642–1727)

Interpretarea textelor lui Isaac Newton a suscitat numeroase controverse, până în zilele noastre.[2] Una din cele mai aprinse dezbateri este legată de acțiunea între două corpuri aflate la distanță unul de celălalt (atracția gravitațională), și în ce măsură Newton a implicat pe Dumnezeu în acest caz. Practic, majoritatea lucrărilor discută patru tipuri de atracții gravitaționale în cazul corpurilor aflate la distanță: acțiunea la distanță directă ca proprietate intrinsecă a corpurilor în sens epicurian; acțiunea la distanță directă mediată divin, de Dumnezeu; acțiunea la distanță mediată printr-un eter material; sau acțiunea la distanță mediată printr-un eter imaterial.[3]

Filosofii au încercat să clarifice aspectele legate de acțiunea la distanță și implicarea lui Dumnezeu pe baza unor investigații textuale în principal din Mathematical Principles of Natural Philosophy (prima ediție apărând în 1687)[4], corespondența lui Newton cu Richard Bentley (1692/93)[5], și Interogările pe care Newton le-a introdus la sfârșitul cărții Optica în primele trei ediții (între 1704 și 1721).[6]

Andrew Janiak, în”Newton as philosopher”[7], a considerat că Newton a negat că gravitația ar putea fi esențială pentru materie, a respins acțiunea directă la distanță și, de asemenea, a respins ideea unei substanțe materiale. Dar Newton era de acord, în opinia lui Janiak, cu un eter imaterial, pe care a considerat că Newton îl identifică cu chiar Dumnezeu: ”Newton crede în mod evident că Dumnezeu ar putea fi chiar ”mediul imaterial” care stă la baza tuturor interacțiunilor gravitaționale dintre corpurile materiale”.

Steffen Ducheyne, în ”Newton on Action at a Distance”[8], a considerat că Newton nu a acceptat niciodată o acțiune directă la distanță, doar o intervenție materială sau prin intermediul unei substanțe imateriale.

Hylarie Kochiras, în ”Gravity and Newton’s substance counting problem”[9], a argumentat că Newton era înclinat să respingă acțiunea directă la distanță, acordând prioritate ipotezei unui mediu imaterial. Dar, în momentele sale speculative, Newton a oscilat între acceptarea și respingerea acțiunii directe la distanță. Newton, conform lui Kochiras, susține că Dumnezeu este omniprezent virtual, forța/agentul trebuie să subziste în substanță, și Dumnezeu este omniprezent în mod substanțial, rezultând că există o premisă ascunsă, principiul acțiunii locale.

Eric Schliesser, în ”Newton’s substance monism, distant action, and the nature of Newton’s Empiricism”[10], a susținut că Newton nu refuză categoric ideea ca materia să fie activă, și deci că a acceptat posibilitatea unei acțiuni directe la distanță. Newton afirmă omniprezența virtuală a lui Dumnezeu în plus față de omniprezența sa substanțială.

John Henry, în Gravity and De gravitatione: The Development of Newton’s Ideas on Action at a Distance”[11], a susținut de asemenea că acțiunea directă la distanță nu a fost de neconceput pentru Newton, respingând ideea că gravitatea poate fi explicată prin materie subtilă, acceptând ideea unui Dumnezeu omnipotent, și respingând atracția epicuriană.

Newton a refuzat acțiunea directă ca proprietate intrinsecă a corpurilor, și acțiunea la distanță mediată printr-un eter material. În ceea ce privește celelalte două tipuri de acțiune, directă prin intervenție divină și mediată printr-un mediu imaterial, Newton a oscilat între aceste două posibilități, declarând în mai multe rânduri că nu cunoaște cauza exactă a gravitației, dar în amândouă cazuri a implicat pe Dumnezeu, în mod direct în acțiunea directă, și ca fiind cauza primară (mediul/eterul imaterial fiind cauza secundară) în acțiunea prin intermediul unui eter imaterial. Însă, întrucât o recunoaștere a acțiunii directe la distanță ar fi putut da oarecare credit celor care credeau că gravitația poate fi esențială pentru materie, și în consecință ateismului, Newton nu a recunoscut niciodată în mod deschis acceptarea posibilității unei astfel de idei (dar nici nu a negat niciodată în mod direct această posibilitate). Spre finele vieții, Newton a înclinat mai mult spre o acțiune la distanță mediată de un eter imaterial, căutând o explicație fenomenologică în acest sens.[3]

În sursele primare se afirmă că Newton a folosit termenul „acțiune la distanță” pentru a se referi la mișcarea care nu este produsă prin contactul direct dintre corpurile în discuție aflate la distanță. În Interogarea 29 din Optica[12], Newton afirmă: ”Substanțele peliculare acționează asupra razelor de lumină la distanță în refracție, reflexie și influențare a acestora, iar razele agită reciproc părțile acelor substanțe la distanță pentru a le încălzi; iar această acțiune și reacție la distanță seamănă foarte mult cu o forță atrăgătoare între corpuri. ”De asemenea, Newton a formulat variante draft ale interogării 17 în termenii „care sunt mijloacele prin care corpurile acționează unul asupra altuia la distanță?” Modul său de a formula această întrebare, în contextul respectiv specific a sugerat că, pentru a „acționa la distanță”, corpurile necesită medierea unei substanțe imateriale.

Corespondența cu Richard Bentley[modificare | modificare sursă]

Richard Bentley (1662–1742) a fost un om de știință și teolog englez.

În corespondența lui Newton cu Richard Bentley, Newton a respins posibilitatea de acțiune la distanță, în ciuda faptului că în Principia o acceptă.[13] În 25 februarie 1692/93, în a treia scrisoare adresată lui Bentley, Newton a scris:

”Este de neconceput ca materia neînsuflețită, fără medierea altcuiva, care nu este material, să acționeze asupra și să afecteze alte materii fără contact reciproc... Această gravitație ar trebui să fie înnăscută, inerentă și esențială pentru materie, astfel încât un corp să poată acționa asupra altuia la distanță în vid, fără medierea a orice altceva, cu care si prin care acțiunea și forța lor pot fi transmise de la unul la altul, este pentru mine o atât de mare absurditate încât cred că nimeni care are în materie filosofică o facultate de gândire competentă nu poate să creadă vreodată în ea. Gravitația trebuie să fie cauzată de un agent care acționează în mod constant în conformitate cu anumite legi; dar dacă acest agent este material sau imaterial, am lăsat la latitudinea cititorilor mei.”[14]

Janiak[7] afirmă că Newton a respins acțiunea robustă (fără mediu material sau imaterial) la distanță în scrisoare deoarece avea viziunea familiară că o substanță nu poate acționa acolo unde nu este și considera acțiunea non-locală pur și simplu de neconceput. Din comentariul lui Henry[11] referitor la scrisoarea către Bentley, rezultă doar că Newton nu era de acord cu gravitația ca o proprietate inerentă a materiei, care ar acționa ”fără medierea altcuiva” (atracția epicuriană), dar Dumnezeu poate adăuga gravitație la materie. Chiar dacă Kochiras[9] este în acord în acest caz cu Janiak, afirmând că o astfel de implicare a lui Dumnezeu nu se potrivește cu spiritul empirist al lui Newton, Schliesser[10] aduce în plus argumentul (în favoarea implicării lui Dumnezeu) că practic, în scrisoare, Newton are în vedere influențarea cititorilor săi de a accepta ideea unui univers guvernat de legile divine.

Atât Kochiras cât și Janiak interpretează acest fragment din scrisoarea lui Newton ca o afirmare clară a unui agent imaterial. În plus, Kochiras neagă intenția lui Newton de a-l implica pe Dumnezeu aici, întrucât nu îl introduce în mod clar pe Dumnezeu, vorbind mai degrabă de "medierea altcuiva care nu este material". Dar o astfel de mediere imaterială nu putea fi decât de origine divină.[3] Aceasta rezultă și dintr-un fragment din prima scrisoare a lui Newton către Bentley (10 decembrie 1692), în care acesta a subliniat că mișcarea obișnuită a planetelor este "efectul Planului"”, iar în cea de-a doua scrisoare (17 ianuarie 1692/93 ) a subliniat că "gravitația poate să pună în mișcare planete, dar fără puterea dumnezeiască nu le-ar fi pus niciodată într-o mișcare circulară așa cum o au în jurul Soarelui"[14]. Newton acceptă aici, oficial, ideea că Dumnezeu este cauza primară dar nu acționează direct, ci "prin agenții Săi" (cauza secundară), încercând astfel să elimine posibilitatea acceptării ateismului prin acceptarea acțiunii directe la distanță.

Comentariul lui Henry la acest pasaj[15] confirmă ideea de mai sus, afirmând că Newton vrea doar să se asigure că realitatea observată a acțiunii la distanță poate fi folosită pentru a dovedi existența lui Dumnezeu, chiar cu riscul unor sacrificii.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Hesse, Mary B. (decembrie 1955). „Action at a Distance in Classical Physics”. Isis. 46 (4): 337–353. doi:10.1086/348429. 
  2. ^ „Isaac Newton despre acțiunea mediată”. SetThings.com. . Accesat în . 
  3. ^ a b c Sfetcu, Nicolae (). „Isaac Newton despre acțiunea la distanță în gravitație - Cu sau fără Dumnezeu?”. ResearchGate. doi:10.13140/RG.2.2.24577.97122. 
  4. ^ Newton, Isaac (). The Principia : Mathematical Principles of Natural Philosophy. Berkeley: University of California Press. 
  5. ^ Bentley, Richard (). A Confutation of Atheism from the Origin and Frame of the World. Part II a Sermon Preached at St. Martin’s in the Fields, November the 7th, 1692 : Being the Seventh of the Lecture Founded by the Honourable Robert Boyle. H. Mortlock. 
  6. ^ Newton, Isaac (). Opticks, Or, A Treatise of the Reflections, Refractions, Inflections & Colours of Light. Courier Corporation. 
  7. ^ a b Janiak, Andrew (). Newton as Philosopher. Cambridge: Cambridge Core. p. 39. 
  8. ^ Ducheyne, Steffen (). „Newton on Action at a Distance and the Cause of Gravity”. Studies in History and Philosophy of Science Part A. 42 (1): 154–59. doi:10.1016/j.shpsa.2010.11.00. 
  9. ^ a b Kochiras, Hylarie (). „Gravity and Newton's Substance Counting Problem”. Studies in History and Philosophy of Science Part A. 40 (3): 267–80. doi:10.1016/j.shpsa.2009.07.003. 
  10. ^ a b Schliesser, Eric (). „Newton's Substance Monism, Distant Action, and the Nature of Newton's Empiricism: Discussion of H. Kochiras 'Gravity and Newton's Substance Counting Problem”. Studies in History and Philosophy of Science Part A. 42 (1): 160–66. doi:10.1016/j.shpsa.2010.11.004. 
  11. ^ a b Henry, John (). „Gravity and De Gravitatione: The Development of Newton's Ideas on Action at a Distance”. Studies in History and Philosophy of Science Part A. 42 (1): 11–27. doi:10.1016/j.shpsa.2010.11.025. 
  12. ^ Newton, Isaac (). Opticks, Or, A Treatise of the Reflections, Refractions, Inflections & Colours of Light. Courier Corporation. 
  13. ^ „Dumnezeul lui Newton”. SetThings.com. . Accesat în . 
  14. ^ a b Newton, Isaac; Turnbull, Herbert Westren; Scott, J. F. (). The Correspondence of Isaac Newton / Edited by H.W. Turnbull. Cambridge: Royal Society at the University Press. 
  15. ^ Henry, John (). „Pray Do Not Ascribe That Notion to Me': God and Newton's Gravity”. Springer. 139: 123–47. doi:10.1007/978-94-017-3249-9_8.