Hades (în greacă vecheᾍδης sau Άͅδης, Háidēs) este zeul Infernului, sălășluind în împărăția umbrelor, pe care o cârmuie alături de soția sa, Persefona. Nu se cunoaște exact semnificația numelui, dar se presupune că vine de la „cel nevăzut” sau, după Socrate, „cunoașterea conceptelor elevate”.[3] Este un zeu htonic, fiul lui Cronos și al Rheei. Este fratele lui Zeus, al lui Poseidon, al Herei, al Demetrei și al Hestiei.
Hades nu este tradițional considerat un zeu olimpian, deoarece nu stă pe Muntele Olimp, ci în tărâmul morților, care se numește de asemenea „Hades”. Această împărăție cuprinde în general Tartarul, Câmpia Asfodelor și tărâmul paradisiac destinat eroilor și celor favorizați de zei, precum și sufletelor oamenilor virtuoși, numit Elysium sau Câmpiile Elizee.[4]
În descrierile artistice, Hades este de obicei portretizat ținând un bident, lângă Cerberus, câinele de pază cu trei capete.
Zeul etrusc Aita și zeii romani Dis Pater și Orcus au devenit echivalenți cu Hades și au fuzionat în Pluton.
Hades, ținând Cornucopia, împreună cu Persefona (amforă din anul 470 î.Hr.- Muzeul Luvru)
Originea numelui lui Hades este incertă, dar semnifică "cel nevăzut" . Lingviștii moderni au propus formă proto-greacă 'Awides' '(„nevăzut”).[5]
Cea mai veche formă atestată este Aḯdēs ( Ἀΐδης) . Martin Litchfield West pledează pentru semnificăția „celui care prezidează lumea morții". [6]
În greaca homerica și greacă ionic este cunoscut drept Áïdēs.[7] Alte variații poetice ale numelui includ Aïdōneús (Ἀϊδωνεύς), iar formele flexionate Áïdos , Áïdi și Áïda, a căror reconstrucție lingvistică a cazului nominativ Áïs nu este atestată. [8]
Denumirea de "Aides" este similară cu cea a zeului etrusc al morții, Aita.
În cele din urmă, zeul a rămas cunoscut ca „Háidēs” în antichitatea clasică.
Probabil de frică să-i pronunțe numele, în jurul secolului V i.Chr., grecii se refereau la Hades ca Pluto ( Ploútōn), care semnifică "bogăție" având în vedere că din lumea subterană provin bogății (de exemplu, mineralele, nutrienții care duc la creșterea plantelor și recoltelor, metalele ca argintul și aurul). [9]
Pluto a devenit zeul roman care conduce Infernul și distribuie bogățiile din subteran. [10]
Epitetele conferite lui Hades erau Agesander (Ἀγήσανδρος) și Agesilaos (Ἀγεσίλαος)[11]. Ambele provin din ágō (ἄγω), care înseamnă „determinare ”, „transport” sau „preluare” , iar anḗr (ἀνήρ), care înseamnă "om" sau laos (λαός|), adică "oameni" , rezultând funcția pe care o are Hades, cea de zeul care preia sufletele oamenilor dupǎ moarte și îi transportă spre lumea de dincolo.[12][13][14][15]Nicander foloseste forma Hegesilaus ( Ἡγεσίλαος).[16]
A mai fost numit și Zeus katachthonios (Ζεὺς καταχθόνιος),[17][18], adică „Zeus din Infern” sau "Zeus al Infernului".
Urât de mulți și de temut, Hades întruchipa iminența morții. În Iliada, Agamemnon încercând să-l îmbune pe Ahile cu daruri observă:
„Iată cu ce-l dăruiesc, dacă el se dezmânie acuma / Fie mai blând; numai Hades e neîmblânzit, fără milă, / De-asta e-ntre zei de oameni hulit ca nici unul[sic].”
Epitetele în mitologia greacă sunt determinante folosite pentru a evita pronunțarea numelui, precum în cazul lui Hades, al cărui nume oamenii se fereau să-l pronunțe, socotindu-l aducător de nenorociri. Epitetele mai sunt folosite pentru a poziționa geografic zeul relativ la lăcașul de cult sau pentru a preciza aspectul zeului căruia i se adresează invocația.[20] De exemplu, un călător va dori să ceară ajutorul lui Poseidon Soter („salvatorul”) când este prins de o furtună pe mare, dar s-ar ruga fără rost la Poseidon Hippios („al cailor”) dacă nu are probleme cu calul său.[21] În ceea ce privește epitetele cu rol geografic, pe moneda din imaginea de alături emisă pentru finanțarea reconstrucției oracolului din Delfi se observă inscripția Demetrei Amfiktuonis,[22] venerată în Ftiotida în aproprierea acelui templu.[23]
Epitetele apar des în epoca elenistică, dar sunt considerate aproape imposibil de definit și categorisit stricto sensu. Acestea diferă de asemenea în funcție de sursă, fiind rar întâlnite în narațiune, spre deosebire de poezii și cult, ultimele două grupuri de asemenea diferite între ele.[20] Conform teoriei lui Hermann Usener, e posibil ca fiecare epitet să fi fost un zeu vechi cu o funcție simplă, asimilat ulterior în cultul divinităților vremii, numele lor devenind epitete, ceea ce ar putea explica de ce în scrieri de-a cursul istoriei unele astfel de epitete devin entități divine independente și, respectiv, numele unor entități divine ajung să fie folosite și ca epitete (Illythia, epitet al lui Artemis).[20] Epitetele de cult mai apar și în perechi, de exemplu Athena Potnia „stăpâna Atenei”.[20]
Hades era cel mai adesea invocat cu eufemisme precum Ploutôn (greacăΠλούτωνZeul cel bogat), aluzie la bogățiile nemăsurate care se ascundeau în măruntaiele pământului. Sofocle se referă la el ca „cel bogat” explicând că se-mbogățește cu lacrimile și suspinele morților. Numele s-a latinizat în „Pluto”. Alte alternative erau Θεων/Ζευσ Χθονιος (transliterat Theôn/Zeus Khthonios) „Zeu/Zeus al lumii de dedesubt”. [24]
Mai era adresat prin epitetele sale homerice Polidegmon (greacăΠολυδεγμων „gazda multora”) sau Polysêmantôr (greacăΠολυσημαντωρ „conducătorul multora”). În opere mai apare ca Πολυξενος , Polyxenos (greacăΠολυξενος „gazda multora”), Nekrodegmôn (greacăΝεκροδεγμων „gazda morților”), Nekrôn Sôtêr (greacăΝεκρων Σωτηρ „Salvatorul morților”), Climenus („cel rău-famat”), Isodetês („cel care-i leagă pe toți la fel”) și posibil Eubuleus („sfaturi bune” sau „bine-intenționat”).[24][25]
Hades conduce un car aurit condus de patru armăsari negri. Poartă un coif care-l face pe purtător invizibil, dăruit de ciclopi, și un sceptru care poate despărți pământul în două. Cheile lumii de dincolo mai sunt un simbol, deși acestea mai sunt câteodată ținute de ușierul său, Aiacus. Trăiește într-un palat de aur, unde primește morții așezat pe un tron de aur, înconjurat de cei trei judecători ai morților. Poarta către casa lui Hades este păzită de Cerber, câinele cu trei capete. În spatele palatului este o grădină de rodii. Hades mai are o cireadă de vaci negre, pe care păstorul Menoite le mână pe câmpiile de asfodel. Animalele și plantele sacre pentru Hades sunt chiparosul, menta, plopul alb, asfodelul și bufnițele, genul Megascops. Însoțitorii lui Hades sunt adesea personaje legate de lumea de dincolo sau de somn: Ascalafus este un demon transformat de Demetra într-o bufniță, Eriniile, judecătorii morților, kerele, Caron, Menoete, Oneiroii, zeii râurilor lumii de dincolo și Tanatos.[26]
Conform Hesiod, Cronos l-a detronat pe tatăl său, Uranus și s-a căsătorit cu Rhea, având șase copii. Hades a fost al patrulea și primul băiat. Gaia și Uranos îi împărtășiseră că va fi la rândul său detronat de fiul său, așa că acesta își înghițea copiii pe măsură ce se nășteau. Rhea reuși să-l scape pe mezin, Zeus, cu ajutorul Gaiei și acesta crescu și-l forță pe Cronos să-i dea afară pe ceilalți cinci.[28]
Ca să-și împartă lumea, zeii au tras la sorți; lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Poseidon, Marea, iar lui Hades, lumea morților.[29] Acolo este un conducător sever care nu permite nimănui să se întoarcă și domnește decisiv peste spiritele și creaturile care-l slujesc, printre care Caron.[1]
„Fiii lui Cronos sunt trei, și toți avem mamă pe Rea, / Zeus și eu și al morților stăpânitor care-i Hades. / Lumea în trei fu-mpărțită, / Și-o parte primi fiecare; / Marea căruntă de spume ca veșnică sălășluire / Mie la sorț mi-a căzut, lui Hades a iadului beznă, / Cerul întins i-a fost dat, cu norii și slava, lui Zeus; / Naltul Olimp și pământul de-a valm-au rămas tuturora.”
{{align|right|—Iliada, traducerea Murnu[29]
Hades a participat la războiul cu titanii de partea zeilor. Ciclopii îi făuriră un coif care-l face pe purtător invizibil.[30] Coiful lui Hades apare și în alte mituri:
Hermes îl poartă în timpul luptei cu giganții, când îl omoară pe gigantul Hipolit[31]
Hades se îndrăgostise de Persefona. În unele versiuni, Zeus își dă acordul la uniunea lui cu Persefona, fiind tatăl ei, dar mama ei Demetra, nici tatăl ei, Zeus, nu consimțiră ca fata să trăiască pentru totdeauna în Infern. Hades o răpește și Zeus îi ordonă să o aducă înapoi, dar acesta îi dă să mănânce un sâmbure de rodie. Oricine mănâncă în Infern se leagă pentru totdeauna de lumea de apoi.
Tezeu și prietenul său, Piritoos, deciseră să se căsătorească amândoi cu fete ale lui Zeus. Tezeu răpi pe Elena, fiica Ledei, din Sparta, iar Piritoos alese pe Persefona, soția lui Hades. Tezeu reuși, o lăsă pe Elena cu mama lui, și-și acompanie prietenul în lumea de apoi, unde Hades îi înlănțui de o stâncă și-i lăsă să fie chinuiți de Furii.
A douăsprezecea muncă a lui Heracles era să-l aducă pe Cerber, câinele cu trei capete care păzea lumea de apoi. Când acesta trecu hotarele Infernului, Hades îl întâlni în prag și i se împotrivi. Hercule îl răni cu o săgeată, silindu-l să se refugieze în Olimp și Heracle îl eliberă pe Tezeu. Săgeata îl nimerise în umăr și Hades se chinui până când zeul Peon, medicul zeilor, îl vindecă.[34]
Asclepios, fiul lui Apolo, era un doctor talentat care, se spune, reușise să aducă oamenii la viață. Mâniat, Hades i s-a plâns lui Zeus de această nedreptate și Zeus l-a trăsnit pe muritor.[4]
Coronidele sunt nimfele Metiohe și Menipe, fiicele lui Orion, care trăiau în Orhomenos. Hades și Persefona trimiseseră o ciumă asupra Tebei, probabil din cauza refuzului lui Creon de a înmormânta morții inamici din campania Cei Șapte împotriva Tebei. Pentru a scăpa orașul, s-au sacrificat, fiind înghițite de o prăpastie. Pentru a le răsplăti, zeii subpământeni le schimbară în comete.[4]
Leuce era o nimfă, fiica lui Ocean și a lui Tetis. Hades a iubit-o și a luat-o cu el în Infern, unde și-a trăit restul zilelor. Când aceasta a pierit, dornic să păstreze amintirea iubitei sale, acesta o transformă într-un plop alb și o plantă în Câmpiile Elizee.[35] Heracle, isprăvind cele douăsprezece munci luă frunze din acest plop ca să-și facă cunună.[36]
Minthe era o nimfănaiadă a râului lumii de dincoloCocytus care-l iubea pe Hades sau îi fusese iubită. Se laudă că e superioară Persefonei și-l va seduce pe Hades. În funcție de sursă, Persefona sau Demetra o călcară în picioare până se transformă în pământ, din care crescu menta. Alte versiuni susțin că Hades o transformă în mentă.[37]
Orfeu a coborât în Infern pentru a o cere înapoi pe iubita sa Euridice. Hades l-a lăsat, cu condiția să nu se uite în urma lui până nu ajunge înapoi în lumea muritorilor. Orfeu a cedat tentației și Euridice a fost luată înapoi.[4]
Sisif l-a prins pe zeul morții Tanatos, când venise să-l ia. Ulterior, când Ares îl eliberă, îi spuse soției să nu-l înmormânteze cum trebuie și-l convinse pe Hades să-l lase să se întoarcă, pentru a rectifica problema. O dată ce ajunse în lumea muritorilor, refuză să se întoarcă, așa că Hermes fu trimis să-l aducă. Drept pedeapsă, urcă un bolovan pe un munte, chinuit de Erinii, și de fiecare dată când ajunge în vârf, una dintre ele îl aduce înapoi la poala muntelui.[4]
Templele lui Hades se numeau nekyomanteion (Νεκυομαντηιον) sau plutonion (Πλουτωνιον).[24] Acesta era venerat în ritualuri de necromanție (nekromankia) — invocarea umbrelor morților — iar el și Persefona vegheau peste oracolele morților (nekromanteia), precum cele de la Thesprotia[38] (în Peloponez) și Cumae[39] (peninsula italică). În literatură, cultul lui Hades apare în Odiseea și Tebaida lui Statius, Oedipus al lui Seneca, printre altele.
Numele lui se era de temut, așadar oamenii foloseau epitete și eufemisme. Pentru a-l împăciui, grecii băteau în pământ. Toate sacrificiile htonice, printre care cele închinate lui Hades, erau lăsate să sângereze într-un puț sau fisură în pământ, iar cei care făceau sacrificiul își întorceau fața. Când cineva murea, se obișnuia să i se pună un obol în gură sau alături, pentru ca acesta să-i poată plăti luntrașului Charon pentru a putea traversa râul, către lumea morților.
Cultele zeilor mitologiei grecești sunt vechi și adevărata lor întindere și popularitate sunt greu de determinat la acest moment. Ce se cunoaște se bazează pe mărturiile celor care au trăit atunci, printre care geografi și călători precum Strabon și Pausanias, și descoperiri arheologice. Hades era venerat peste tot prin Grecia și peninsula italică, după cum urmează:
În Elida, avea o zonă îngrădită și un templu, care se deschidea o dată pe an.[46] Se știe că mai erau temple la Pylosul Triphylic sau Lepreatic, lângă muntele Mintha, între Tralles și Nysa, și la Olimpia.[47][48][10]
Hades este arătat pe vase grecești îmbrăcat, uneori împreună cu Persefona, uneori observând ce se întâmplă în domeniul său. Nu este inclus în ansamblurile olimpienilor sau în scenele de grup. Într-o vază de ceramică cu figuri roșii, de către Pictorul lui Orestes (circa 450 î.Hr., acum în Atena), stă alături de Demetra, ținând o cornucopie, ea ținând un toiag și un plug. Cornucopia indică faptul că și Hades este asociat cu fertilitatea pământului, ale cărui bogății se reflectă în numele său roman, Pluto („bogăție”, din grecescul ploutos) și Dis (Dives, „bogat”). Pe o placă de teracotă din aceeași perioadă (aproximativ 460 î.Hr., acum în Reggio, Calabria) din Locri, în sudul Italiei, Hades și Persefona stau pe tronuri unul lângă altul: el ține spicuri de cereale, un fir de pătrunjel și un castron, iar ea ține un cocoș, un alt cocoș este sub tronul ei și amândoi privesc un arzător de tămâie cu un cocoș mic deasupra. Probabil cea mai bună reprezentare care a supraviețuit a lui Hades cu Persefona este Hades stând singur pe tronul său pe o vază sud-italiană (sfârșitul secolului IV î.Hr., acum în Ruvo, Apulia), supraveghind o furie legându-i pe Theseus și a lui Piritoos, Persefona veghind deasupra cu două torțe.[51]
Singurul mit în care Hades acționează decisiv este răpirea Persefonei. Apare într-o frescă dintr-un mormânt de la Vergina (circa 340 î.Hr.), unde capul lui Hades este reprezentat deosebit de bine reprezentat, cu expresia sumbră și cârlionții de păr ca niște șerpi. Un basorelief pe un sarcofag (120 d.Hr., acum în Palazzo Rospigliosi din Roma) reprezentă o relatare animată a răpirii și eforturile Atenei de a o preveni.[51]
În arta postclasică, un exemplu bun este o pictură a lui Rubens (1638, acum în Madrid) cu schița de în ulei (acum Bayonne, Franța) bazată parțial pe desenele cu sarcofagul Rospigliosi ale lui Rubens.[51]
În literatură, cultul lui Hades apare în Odiseea, Tebaida lui Statius și Oedipus al lui Seneca.
În ceea ce privește miturile, Atena participă la mitul răpirii Persefonei în versiunea relatată de poetul Claudian (cca. 395 d.Hr.) în Cartea a II-a, De raptu Proserpinae, care a inspirat numeroase ulterioare reprezentări ale mitului.[52] În versiunea lui Ovidiu (Metamorfozele 5. 346-571), Afrodita îi ordonă lui Cupidon să tragă o săgeată în Hades, în timp ce acesta inspecta Sicilia. Nimfa Cyane a încercat să prevină răpirea, pentru care a fost transformată într-o fântână.[51]
Hades, reprezentat ca o întruchipare a lumii morților, apare în Întrebările lui Bartolomeu, un fragment apocrif crezut să fie parte din Evanghelia lui Bartolomeu, o carte apocrifă pierdută a Noului Testament datând din secolul al III-lea d. Hr.Întrebările sunt dificil de plasat cronologic pe baza fragmentelor originale, oricând între secolul II și secolul VI d.Hr.[53] Fiind apocrife, nu sunt acceptate de Biserică ca fiind parte din Biblie. În versiunile existente ale Întrebărilor, Hades se cutremură când Iisus Hristos intră în Iad. Diavolul însuși, aici numit Beliar, încearcă să-i dea curaj, dar nu reușește,[53] Hades fiind copleșit de puterea divină, după cum arată următorul fragment din Evanghelie: „Alas, whither shall I flee before the face of the power of the great king? Suffer me to enter into myself (thyself, Latin): for before (of, latin) thee was I formed.” (trad. M. R. James, română„Unde să mă ascund în fața puterii marelui rege? Lasă-mă să mă ascund înăuntru-mi; căci am fost creat înaintea ta.”) Iisus eliberează sufletul lui Adam din iad.[54]
Hawthorne a relatat mitul răpirii Persefonei în Semințele de rodie, parte din antologia Tanglewood Tales (1851), un efort interesant de a evita violența mitului original în povestirea pentru copii.[51]
În literatura contemporană Hades apare în cărți de fantezie precum în seria Percy Jackson și Olimpienii și Eroii Olimpului de Rick Riordan (în a doua serie apare alături de Pluto, ca două personaje diferite) și Fișierele Dresden.[55][56]
^According to Dixon-Kennedy, p. 143 (following Kerényi 1951, p. 230) says "...his name means 'the unseen', a direct contrast to his brother Zeus, who was originally seen to represent the brightness of day". Ivanov, p. 284, citing Beekes 1998, pp. 17–19, notes that derivation of Hades from a proposed *som wid- is semantically untenable; see also Beekes 2009, p. 34.
^enParker, Robert (). Greek Gods Abroad: Names, Natures, and Transformations. University of California Press. ISBN9780520293946.Mentenanță CS1: Nume multiple: lista autorilor (link)
^la Comentariul lui Maurus Servius Honoratus (c. sec. IV d.Hr.) la Epilog, din Eneida de Virgiliu:
„Leuce, Oceani filia, inter nymphas pulcherrima fuit. hanc Pluton adamavit et ad inferos rapuit. quae postquam apud eum completo vitae suae tempore mortua est, Pluton tam in amoris, quam in memoriae solacium in Elysiis piorum campis leucen nasci arborem iussit, ex qua, sicut dictum est, Hercules se, revertens ab inferis, coronavit.”
Anca Balaci, Mic dicționar de mitologie greacă si romană, Editura Mondero, București, 1992, ISBN 973-9004-09-2
fr Grimal, Pierre (). Dictionnaire de la mythologie greque et romaine (ed. III). 108, Boulevard Saint-Germain, Paris: Presses Universitaires de France.
_and_Pluto_(as_Serapis),_from_the_Sanctuary_of_the_Egyptian_Gods_at_Gortyna,_mid-2nd_century_AD,_Heraklion_Archaeological_Museum_(30305313721).jpg)
.jpg)
Fresca de la Vergina (340 î.Hr.)
Detaliu, Răpirea Persefonei, bazorelief pe sarcofag (120 d.Hr., acum la Palazzo Rospigliosi)
.jpg)
