Ş
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ş este a douăzeci şi treia literă din alfabetul limbii române. În limba română notează o consoană fricativă postalveolară surdă cu simbolul fonetic [ʃ]. Alături de litera Ţ ea a fost introdusă în grafia limbii române de către Petru Maior, în lucrarea Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi, în 1819.[1]
Această literă nu exista în alfabetul latin, sunetul ei trebuind, acolo unde era cazul, să fie marcat prin litera greacă Σ (σ sau ς), ceea ce a dus la concluzia că litera sigma ar fi fost pronunţată de către greci foarte apropiat de ş.
[modifică] Aspect
Din punct de vedere grafic forma corectă este cea a unei litere S cu un semn diacritic în formă de virgulă aşezat dedesubt (): Ș, ș. Termenul folosit în Unicode pentru descrierea acestei litere este „litera S cu virgulă dedesubt”.[2] Lucrările româneşti, atît vechi cît şi recente, dau acestui semn diacritic denumirea de sedilă,[3][4] dar în anul 2003 un consiliu ştiinţific al Institutului de Lingvistică al Academiei Române a stabilit că semnul corect este virgula, nu sedila.[5]
Acest semn diacritic se foloseşte exclusiv în limba română. Totuşi, pentru că multe sisteme nu pot afişa corect litera S cu virgulă, ea se înlocuieşte adesea cu litera S cu sedilă, Ş, ca în acest articol. Litera S cu sedilă este de fapt proprie unor limbi precum turca.
[modifică] Vezi şi
[modifică] Note
- ^ Florica-Elisabeta Nuţiu, „Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare”
- ^ Unicode, Latin Extended-B
- ^ Vezi, printre altele: Alexandru Graur, Mic tratat de ortografie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 146; Florin Marcu şi Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, Editura Academiei, Bucureşti, 1986; Academia Română, Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, 1998
- ^ Titu Maiorescu, în Despre scrierea limbei rumăne, 1866, p. 5, spune: „Acestu adevĕru ne demonstrează tot deodată, căt de falsă este in privinţa alfabetului or ce argumentatiune scoasă din frumuseţea sau din uriciunea lui, precum d. e. la noi se audu de multe ori criticăndu-se sedilele sub t, d şi s, «fiindcă sunt urite».” (grafia originară) Pe larg despre literele ţ, ş, ḑ vezi pp. 75-86 din aceeaşi lucrare.
- ^ Marius Sala, Adresă către Academia Română, 7 octombrie 2003
 |
Acest articol legat de lingvistică este un ciot. Puteţi ajuta Wikipedia prin completarea lui. |
|
|||||||||||
