Welf I de Bavaria

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Welf4.jpg

Welf I (d. 6 noiembrie 1101, Paphos, Cipru) a fost duce de Bavaria între 1070 și 1077 și apoi de la 1096 până la moarte.

Viața și domnia[modificare | modificare sursă]

Welf a fost primul membru al ramurii Casei de Welf din cadrul Casei de Este. În genealogia Welfilor, el este numărat ca fiind Welf al IV-lea.

Welf a fost fiul lui Azzo al II-lea de Este, markgraf de Milano cu soția sa, Chuniza de Altdorf. Atunci când unchiul său pe linie maternă, ducele Welf de Carintia (cunoscut și ca Welf al III-lea), a murit fără a avea copii, Welf i-a moștenit proprietățile. Welf s-a căsătorit cu Ethelinde, fiică a lui ducelui de Bavaria Otto de Nordheim.

Deși tatăl său, marchiz de Este, influențat de verișoara sa Matilda de Toscana, a continuat cu fermitate să slujească interesele Papalității, Welf, care moștenise statele bavareze și ale cărui interese se legau mai degrabă de Germania, a devenit susținător al Imperiului.

Atunci când socrul său, ducele Otto de Nordheim a trecut în tabăra adversarilor lui Henric al IV-lea și și-a abandonat ducatul, Welf a rămas loial față de Henric. Pentru a îndeplini ordinele acestuia, el a repudiat-o pe ducesa Ethelinde și a divorțat de ea, imediat după care (în 1070) fidelitatea i-a fost răsplătită prin numirea sa ca duce de Bavaria în locul lui Otto al II-lea de Nordheim. Acest eveniment a avut loc la Goslar în 1070, când statele bavareze s-au supus în tăcere noului duce desemnat, care era reprezentantul uneia dintre cele mai vechi familii din zonă. Repudierea ducesei, care ar fi putut fi reținută ca un act de injustiție, pare să nu îi fi adus niciun prejudiciu.

În timpul Luptei pentru învestitură, totuși Welf a schimbat tabăra, întorcându-se împotriva împăratului Henric și susținându-l pe papa Grigore al VII-lea. Astfel, el a acordat sprijin în martie 1077 alegerii ca anti-rege a lui Rudolf de Rheinfelden. Papa și împăratul s-au reconciliat formal în 1076, însă în anul următor ostilitățile au fost redeschise. Ca o consecință a repetatelor acte de rebeliune ale lui Welf, Henric l-a declarat ca fiind depus din Ducatul de Bavaria. Cu toate acestea, sprijinit de către fidelii săi din Bavaria și ajutat de tatăl său din Italia, Welf a reușit să se mențină pe poziții, sfidând actul de proscriere din partea Imperiului din mai 1077.

Welf s-a raliat principilor nemulțumiți care îl sprijineau pe Rudolf, într-un moment în care oricine nu urma direcția indicată de Papalitate era pasibil de a fi excomunicat de căter Biserică. Cu toate acestea, papa Grigore a murit în 1085, iar succesorii săi în Statul papal manifestau mult mai puțină implicare în chestiunile ce țineau de Imperiu și de Germania în general. Deși se menținea pe poziția de adeziune la partida Bisericii, Welf s-a mai domolit din acțiunea sa de susținere a antiregelui.

În 1089, fiul lui Welf, Welf al II-lea s-a căsătorit cu Matilda de Toscana, întărind astfel relația cu Papalitatea. Totuși, după ce tânărul principe a divorțat de Matilda în 1095, Welf și-a îmbunătățit relațiile cu Henric al IV-lea și, drept urmare, a fost reconfirmat ca duce de Bavaria.

După divorțul de prima sa soție, Welf s-a recăsătorit cu Judith de Flandra, fiică a contelui Balduin al IV-lea de Flandra și văduvă a contelui Tostig Godwinson de Northumbria.

După moartea tatălui său, Azzo în 1097, Welf a căutat să intre în posesia proprietăților acestuia de la sud de Alpi, însă nu a reușit să se impună în fața mai tânărului său frate vitreg, Fulco I de Este.

În 1099, Welf a participat la Cruciada din 1101, alături de Guillaume al IX-lea de Aquitania, Hugue de Vermandois și Ida de Austria. Principalul său succes a fost acela de a liniști o ciocnire între cruciați, care prădau teritoriul bizantin pe drumul lor către Constantinopol, și mercenarii pecenegi ai împăratului bizantin Alexios I Comnen.

Cruciada în sine, odată cu intrarea în Anatolia, s-a încheiat dezastruos; după ce au trecut de Heraclea în septembrie, bavarezii lui Welf, ca și alte contingente de cruciați, au căzut în ambuscada pusă la cale de trupele sultanului Kilij Arslan I al selgiucizilor și au fost masacrate.

Welf a reușit să scape din acest masacru, însă a murit pe drumul de întoarcere, în Cipru, după care a fost înmormântat în abația Weingarten. El a fost succedat ca duce de Bavaria de către fiul său, devenit Welf al II-lea.

Urmași[modificare | modificare sursă]

Din căsătoria cu Judith de Flandra, Welf a avut următorii copii:

  • Welf, n. 1072
  • Henric, d. 13 decembrie 1126
  • Kunizza, d. 6 martie 1120, căsătorită cu Frederick Rocho, conte de Dießen

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Genealogie Mittelalter
  • Sir Andrew Halliday, Annals of the House of Hannover, vol. 1, Londra, 1826. at Google Books
  • Frederick Lewis Weis, Ancestral Roots of Certain American Colonists Who Came to America Before 1700, rândurile 166-223