Weather Report

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Weather Report
Weather Report 19810611 shinjuku fn13.jpg
Weather Report, live at Shinjuku Kosei-nenkin Hall
Informații generale
Origine Austria Austria
Gen muzical Fusion
Ani de activitate 1970 – 1985
Website [1]
Membri
Joe Zawinul,

Wayne Shorter, Miroslav Vitouš, Airto Moreira,

Alphonse Mouzon
Foști membri
Jaco Pastorius,

Erich Zawinul,

Peter Erskine


Introducere[modificare | modificare sursă]

Weather Report este o trupă influentă de jazz fusion din anii 1970 și începutul anilor 1980 care combina jazz-ul și latin jazz-ul cu muzică de artă, muzică etnică, R&B, funk și elemente rock (în proporții variate pe parcursul carierei lor).

Grupul Return to Forever al lui Chick Corea era similar în stil și apropiere. Cele două trupe au împărțit de fapt câțiva membri, printre care Airto Moreira. Trupa a fost fondată de pianistul Joe Zawinul și saxofonistul Wayne Shorter. Cei doi s-au întâlnit și s-au împrietenit pentru prima oară în anul 1959, amândoi cântând in ansamblul big band ( poate conține un număr de 12 până la 25 membri) a lui Maynard Ferguson.

Zawinul a continuat să cânte cu grupul lui Cannonball Adderley în anii 1960, iar Shorter cu cel de-al doilea mare cvintet al lui Miles Davis, muzicienii lăsându-și amprenta printre marii compozitori de jazz. Mai târziu, Zawinul i s-a alăturat lui Shorter la primele înregistrări de muzică fusion ale lui Miles Davis, ca parte a trupelor de studio care au înregistrat In a Silent Way și Bitches Brew, deși Zawinul nu a făcut parte din compoziția de turneu a lui Davis.

În ciuda acestui fapt, Weather Report este deseori văzută ca un produs secundar al grupului de muzicieni asociați cu Miles Davis la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970.

Inițial, muzica trupei presupunea o improvizație extinsă, similară perioadei în care Miles Davis lucra la Bitches Brew, iar instrumentația conținea atât un toboșar tradițional ( Alphonse Mouzon) cât și un percuționist secundar (întâi Airto Moreira, apoi Dom Um Romão). Grupul era neobișnuit și inovativ, abandonând acompaniamentul solistului, obișnuit în jazz-ul drept și prezentând în schimb improvizații din partea fiecărui membru al trupei.

Reedman Wayne Shorter a pionierat mai departe rolul saxofonului soprano, ( continuând eforturile anterioare ale lui Sidney Bechet, Lucky Thompson, Steve Lacy și John Coltrane). Atât Zawinul cât și basistul original, Miroslav Vitouš au experimentat efectele electronice ale chitariștilor rock, Zawinul aplicându-le pe pian și sintetizator, iar Vitouš pe contrabas, uneori cu arcuș, ca o a doua voce, asemănătoare unui corn.

Înregistrări timpurii[modificare | modificare sursă]

Albumul cu același nume al trupei a câștigat titlul de Album al Anului, dat de revista Down Beat în anul 1971. Deși albumul prezintă un sunet mai moale decât în anii trecuți ( s-a folosit bas acustic, iar sintetizatoare nu), este considerat un clasic al muzicii fusion timpurii. Piesa de început, Milky Way, folosește o tehnică în care corzile pianului sunt făcute să cânte nu de către ciocănelele din interiorul acestuia, ci de saxofonul soprano al lui Shorter, care, cântând notele respective, provoca vibrații rezonante în corzile pianului.

În anul următor, cel de-al doilea album al trupei , I Sing The Body Electric, prezintă prima lor utilizare a electronicii dincolo de claviatura electrică ( un sintetizator și efecte de sunet au fost folosite). O parte a albumului a fost înregistrată live în Japonia. Dublul album Live in Tokyo a fost lansat mai târziu ca și import și făcut disponibil în Statele Unite.

Devenind mai funky[modificare | modificare sursă]

Începând cu Sweetnighter ( 1973), Zawinul a decis să abandoneze formatul în principal acustic de improvizație al grupului, iar trupa a început să ia o nouă direcție. Weather Report a devenit mai orientată pe funk/groove, adăugând mai multă structură atât secțiunii de cântec cât și celei de improvizație. Această schimbare s-a dovedit a nu fi potrivită pentru talentele lui Vitouš, lipsa lui de interes în cântarea acompaniamentelor improvizate funky mai repetitive (vamps) devenind o problemă (părți din Sweetnighter folosesc un bas electric de studio). În cele din urmă, aceasta a dus la plecarea lui Vitouš și înlocuirea acestuia cu un basist care utiliza un bas electric fretless, Alphonso Johnson, pe care Shorter îl cunoștea și care în acel moment cânta cu trupa lui Chuck Mangione.

Ultima piesă de pe album, “Non Stop Home” a lui Shorter, prevestea marca distinctivă care urma să fie evidențiată mai mult pe următorul lor album.

Schimb de toboșari[modificare | modificare sursă]

În primii 8 ani de existență, trupei i-a fost greu să găsească un toboșar permanent, schimbând aproximativ un toboșar pe an- Alphonse Mouzon, Eric Gravatt, Greg Errico, Ishmael Wilburn, Skip Hadden, Darryl Brown, Leon 'Ndugu' Chancler, Chester Thompson, Narada Michael Walden și Alex Acuña- până când Jaco Pastorius l-a recrutat pe Peter Erskine în 1978.

Erskine și Omar Hakim au devenit mai târziu singurii toboșari care au cântat cu trupa pe o perioadă mai lungă de 2 ani.

Perioada de mijloc[modificare | modificare sursă]

Albumul care a stabilit sunetul distinctiv al trupei a fost Mysterious Traveller în 1974. Pentru prima dată un bas electric( mânuit de Alphonso Johnson din Philadelphia) a fost utilizat aproape în fiecare cântec. În afară de aceasta, tehnica generală de compoziție a fost crescută considerabil, iar Zawinul a explorat îmbunătățiri în tehnologia sintetizatoarelor la înregistrare. Unele din efectele muzicale folosite pe lângă sintetizatorul muzical includ aplauzele mulțimii( preluate de la un meci Rose Bowl real) , sunete extraterestre din spațiu și plânsete de copil ( propriul fiu al lui Zawinul înregistrat în casa lor). Mysterious Traveller a început șirul fără precedent de patru premii “Albumul Anului” consecutive acordate de revista Down Beat.

Tale Tippin’, înregistrat în 1975, a făcut și mai mulți pași în utilizarea îmbunătățirilor tehnologice la sintetizatoare. De asemenea, albumul a scos la iveală mai mult solo din partea lui Wayne Shorter, până la nivelul la care el face mai multe solouri pe album decât pe oricare alt disc Weather Report. Shorter a înregistrat și Native Dancer, bine primitul clasic de latin jazz al anilor 1970, sub propriul nume în același an cu vocalistul brazilian Milton Nascimento. Efortul celor de la Weather Report a câștigat din nou Cel Mai Bun Album acordat de revista Down Beat, iar combinația Shorter/Nascimento s-a clasat pe poziția următoare.

Anii Jaco Pastorius[modificare | modificare sursă]

Până la albumul Black Market din 1976, muzica trupei evoluase dincolo de improvizațiile funk cu terminație deschisă, în forme concise, orientate mai melodic, care au avut și un succes de piață mai mare. Considerabil, acest album l-a introdus pe virtuosul basist Jaco Pastorius, deși acesta a cântat doar în două piese de pe album. Alphonso Johnson, care a cântat în celelalte cinci piese, a decis să părăsească Weather Report pentru a cânta cu trupa lui Billy Cobham/George Duke ( grup în care cânta tânărul John Scofield la chitară).

Black Market a fost probabil cel mai orientat spre rock album de studio al celor de la Weather Report, în parte datorită lui Chester Thompson,( membru anterior în trupa lui Frank Zappa), care a cântat la tobe în majoritatea cântecelor de pe album. El a fost mai târziu recrutat în trupa de turneu a celor de la Genesis. Din nou, și Black Market câștigă Albumul Anului de la Down Beat.

Adăugarea lui Jaco Pastorius în trupă i-a adus acesteia uriașa popularitate. Cel mai mare hit individual al lor, standardul jazz “Birdland” de pe albumul Heavy Weather din 1977, a ajuns chiar și în charturile pop din acel an.

Trupa a apărut și în serialul televizat The Midnight Special al lui Burt Sugarman, unde a cântat piesele Birdland și Teen Town. Heavy Weather s-a dovedit a fi cel mai de success album al trupei în materie de vânzări, primind numeroase critici favorabile la scară largă.

Pastorius a stabilit un nou standard în mânuirea basului electric fretless și a adăugat două compoziții proprii. Heavy Weather a dominat topul premiilor obținute pentru discurile trupei , inclusiv ultimul premiu, Albumul Anului din partea Down Beat.

Jaco Pastorius a apărut pe încă patru albume Weather Report: Mr. Gone în 1978, 8:30 în 1979, și Night Passage în 1980 și pe cel de-al doilea album al lor, numit Weather Report, înregistrat în 1981 și lansat în 1982. Pastorius a părăsit grupul la sfârșitul lui 1981, trebuind să-și îndeplinească propriile obligații de turneu cu trupa lui big band, Word of Mouth. Pe vremea când a părăsit Weather Report, Pastorius începuse să arate simptome de depresie maniacă, ce avea să îl lase cu probleme serioase mai târziu în viață.

Datorită implicării profesionale a lui Pastorius cu Joni Mitchell în a doua jumătate a anilor ’70, Mitchell a angajat compozițiile din Heavy Weather si 8:30 în masă (deși fără Zawinul în ambele cazuri) să cânte pe albumurile ei de studio Don Juan’s Reckless Daughter și Mingus.

În 1979, Weather Report a călătorit în Havana, Cuba, pentru a participa la istoricul festival Havana Jam, (care a avut loc între 2 și 4 martie), alături de Stephen Stills, CBS Jazz All-Stars, Trio of Doom, Fania All-Stars, Billy Swan, Bonnie Bramlett, Mike Finnegan, Kris Kristofferson, Rita Coolidge și Billy Joel, plus artiști cubanezi precum Irakere, Pacho Alonso, Tata Güines și Orquesta Aragón.

Concertul lor este înregistrat pe documentarul Havana Jam ’79 a lui Ernesto Juan Castellano.

Ratingul de o stea de la Down Beat[modificare | modificare sursă]

Multe din albumele anterioare ale trupei obținuseră cel mai mare scor posibil pentru un disc, (de 5 stele) în analizele de discuri ale revistei Down Beat. Totuși, în 1978, trupa a înregistrat controversatul și experimentalul album Mr. Gone, care a primit doar o stea din partea revistei. Trupa a aranjat un interviu pentru răsturnarea situației cu revista, în scopul de a-și apăra eforturile. Zawinul și Pastorius au fost sfidători în răspunsurile pe care le-au acordat intervievatorului, Shorter a fost mai filozofic, iar Erskine cel mai reticent din toți patru. Unii spun că această analiză Down Beat a fost cea mai controversată din întreaga istorie a revistei.

Trupa a făcut o revenire și a dus la bun sfârșit ultimul lor album din anii ’70. Albumul “8:30”, din anul 1979, este considerat a fi unul din cele mai bune albume ale trupei, combinând atât înregistrări live cât și de studio pe un dublu LP. Trupa a câștigat Premiul Grammy în 1979 pentru Cea mai Bună Interpretare Jazz Fusion cu “8:30”.

În ciuda controversei cu Mr. Gone, turneul “8:30” al trupei a fost probabil cel mai bine urmărit. Zawinul a fost citat spunând că au fost angajate mai multe mâini pe scenă pentru acel turneu decât în orice alt moment din istoria trupei.

Trupa mergea în turneu ca și cvartet acum, în mod intenționat abandonând scaunul percuționistului.

Anii 1980[modificare | modificare sursă]

Trupa a continuat să scoată noi albume o dată pe an, cu diferite compoziții, până în 1986. Un videoclip de înaltă calitate (Live in Japan —doar VHS și Laser Disc) , cu Omar Hakim la tobe, Victor Bailey la bas și Mineu Cinelo la percuții a fost de asemenea lansat în jurul anului 1984. Acest clip a fost lansat pe DVD în 2007, și este momentan disponibil.

Weather Report nu au reușit în acest deceniu să se ridice la succesul pe care l-au avut în anii 1970. Devenise de asemenea greu de vândut jazz-ul fusion, pe măsură ce jazz-ul tradițional își făcea revenirea în această perioadă. Zawinul și Shorter au decis de comun acord să se despartă de trupă în anul 1986, după înregistrarea ultimului lor album, This is This!

Ambii urmau să cânte jazz fusion cu propriile trupe pentru o perioadă, pentru ca apoi să meargă pe noi stiluri muzicale.

Lansări de după despărțirea trupei[modificare | modificare sursă]

Un dublu CD, post-trupă, intitulat Live and Unreleased, a fost făcut disponibil în 2002, conținând înregistrări live vechi de la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, cu diferiți muzicieni. În septembrie 2006, Columbia/Legacy a lansat un set la cutie , Forecast: Tomorrow. Conține 3 CD-uri cu material în principal nelansat anterior, (din anii 1970-1985, excluzând This is This!) și un DVD cu întregul concert din 29 septembrie 1978 din Offenbach, Germania ( cu Erskine și Pastorius), nedisponibil înainte.

Un DVD video cu concertul de la Festivalul de Jazz de la Montreux din 1976 (cu compoziția din Heavy Weather cu Pastorius, Acuna și Badena) a devenit de asemenea disponibil. Columbia/Legacy au relansat de asemenea concertul Live in Japan din 1984 pe DVD.

Învățăcei[modificare | modificare sursă]

Alți membri ai Weather Report sunt basiștii Alphonso Johnson și Victor Bailey, toboșarul și percuționistul Alex Acuña, percuționiștii Manolo Bardena , Robert Thomas Jr. și toboșarii Peter Erskine și Omar Hakim.

Conducere[modificare | modificare sursă]

Josef Zawinul[modificare | modificare sursă]

Joe Zawinul a devenit sinonim cu era jazz fusion mai întâi alături de Miles Davis, contribuind la definirea genului printr-un număr de compoziții proprii. O astfel de compoziție, deși nu neapărat tipică, este piesa semnătură a trupei, ‘Birdland”, de pe cel mai bine vândut album, Heavy Weather. Stilul lui Zawinul este deseori dominat de improvizații melodice neobișnuite-simultan bebop, etnic și pop- combinate cu acorduri big band rare dar ritmice sau linii de bas. În Weather Report, el a folosit de asemenea un vocoder, dar și sunete pre-înregistrate, filtrate și transpuse printr-un sintetizator, creând astfel o sinteză foarte distinctivă și frumoasă de armonii jazz și zgomot (“ folosind toate sunetele pe care lumea le generează”). Mulți îl consideră pe Zawinul cel mai bun muzician care a folosit sintetizatorul în jazz, acesta utilizând frecvent peste 10 clape cu setări live ale mâinilor sale. Zawinul a decedat în data de 11 septembrie 2007, după lupta cu cancerul de celulă Merkel.

Wayne Shorter[modificare | modificare sursă]

Rolul lui Shorter nu a fost atât de proeminent ca și în timp ce cânta cu Miles Davis în anii 1960, și asta i-a adus trupei unele critici. Cu toate acestea, el este văzut ca unul din cei mai mari saxofoniști tenor și soprano ai tuturor timpurilor, dar și ca compozitor. La cererea lui Davis, înainte să plece din trupa lui, Shorter a început să folosească saxofonul tenor și a cântat exclusiv cu acesta la înregistrarea de debut a Weather Report. Pe discuri ulterioare, el a cântat atât la saxofon tenor cât și soprano, uneori în aceeași piesă. Shorter este cunoscut pentru felul său de a cânta intr-o manieră economică și ascultablă în multe înregistrări WR, adăugând uneori complexitate armonică, melodică și ritmică prin răspunsul la improvizațiile celorlalți membri ai trupei. Totusi, în unele situații, el poate fi frenetic, ca John Coltrane sau Michael Brecker.


Fondatori[modificare | modificare sursă]

Membri ulteriori ai grupului[modificare | modificare sursă]

Discografie[modificare | modificare sursă]

  • 1971: Weather Report
  • 1972: I Sing The Body Electric
  • 1972: Live In Tokyo
  • 1973: Sweetnighter
  • 1974: Mysterious Traveller
  • 1975: Tale Spinnin’
  • 1976: Black Market
  • 1977: Heavy Weather
  • 1978: Mr. Gone
  • 1979: 8:30
  • 1980: Night Passage
  • 1982: Weather Report
  • 1983: Procession
  • 1984: Domino Theory
  • 1985: Sportin’ Life
  • 1986: This Is
  • 2002: Live and Unreleased
  • 2006: Forecast: Tomorrow

Legături externe[modificare | modificare sursă]