Walther Nernst
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Walther Nernst (n. 1864 - d.1941) a fost fizician şi chimist german. S-a născut la Brizen în anul 1864. Între anii 1883-1887 învaţă la Universităţile din Zürich, Berlin, Graz, Westerburg, după care, în anul 1887 devine asistentul lui W.F.Ostwald la Universitatea din Leipzig. Apoi deţine mai multe funcţii la: Universitatea din Hattingen, Universitatea din Berlin, director al Institutului de Chimie al Universităţii din Berlin, director al Institutului de Fizică experimentală al Universităţii din Berlin, iar în anul 1926 devine membru al Academiei de Studii din Berlin. Lucrările de bază din domeniul chimiei sunt dedicate teoriei soluţiilor şi cineticii chimice. Activitatea de cercetare a lui W. Nernst se prezintă cronologic astfel:
1888 – dezvoltă teoria difuziei, stabilind dependenţa cantitativă dintre viteza de difuzie a substanţelor dizolvate, conductibilitatea electrică şi presiunea osmotică;
1889 – folosind ca bază dependenţa: viteza de difuzie, conductibilitatea electrică şi presiunea osmotică în soluţii, elaborează teoria elementelor galvanice;
1890 – formulează legea distribuţiei substanţei dizolvate între doi solvenţi;
1894 – stabileşte dependenţa disociaţiei electrolitice de permitivitatea dielectrică a solventului, de asemenea, şi deformaţia dielectricilor în câmp electric;
1897 – confecţionează lampa de incandescenţă (lampa Nernst); studiază disociaţia vaporilor de apă şi a dioxidului de carbon, condiţiile de formare a carburii de calciu;
1906 – descoperă o nouă lege termică, efectuează lucrări în regiunea temperaturilor joase;
1909-1912 – elaborează noi metode de cercetare la temperaturi joase, confecţionează calorimetrul cu vid; efectuează măsurări ale capacităţii calorice şi dezvoltă teoria capacităţii calorice;
1906 – se ocupă de studierea reacţiilor de formare a oxidului de azot din elemente;
1907 – sintetizează amoniacul la presiuni înalte pe catalizator de mangan; dezvoltă teoria de difuzie a cineticii proceselor chimice eterogene la limita de separare a fazelor; elaborează metoda de determinare a permitivităţii dielectrice a conductorilor;
1920 – descrie hidrura de litiu şi-i cercetează electroliza în topitură.
În anul 1908 devine preşedintele Societăţii Chimice Germane, iar începând cu anul 1926 – membru al mai multor Academii de Ştiinţe, membru Străin al Academiei de Ştiinţe a URSS.
În anul 1920 câştigă premiul Nobel.
|
|||||||||||||||||
