Vintilă V. Brătianu

Adaugă legături
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Vintilă V. Brătianu (cunoscut și sub diminutivul Vintilică, n. 1914 - d. 1994) a fost un om politic român, conducător al Partidului Liberal 1993.[1]:p. 275

Date biografice[modificare | modificare sursă]

Vintilică V. Brătianu a fost fiul lui Vintilă I.C. Brătianu și a Liei Anatastase Brătianu (născută Stolojan), fiica lui Anastase Stolojan (1836-1901), membru important al PNL. Ei s-a a căsătorit în anul 1904. Vintilică a fost singurul copil al familiei lui Vintilă I.C. Brătianu, născut la 10 ani de la căsătorie.[2]

Familia Vintilă Brătianu avea să locuiască din 1911 în casa din strada Aurel Vlaicu, nr. 19 din zona Parcului Ioanid, casă construită în stil neo-românesc, pe un teren cumpărat prin licitație publică de Lia Stolojan de la Primăria Capitalei.

Izbucnirea Primului Război Mondial avea să pună la grea încercare familia Brătianu, care va alege însă din nou să pună mai presus interesele țării, chiar cu asumarea unor mari primejdii pentru fiecare din membrii familiei.

În iarna lui 1916, Vintilă va pleca odată cu Ionel Brătianu și cu întreg guvernul condus de acesta, în refugiu la Iași, în vreme ce Lia, si unicul lor copil, Vintilică, în vârstă de numai trei ani, au rămas în București, ca și alți membri ai familiei Brătianu. Întrebat de un prieten, economistul G. D. Creangă, de ce nu își ia soția în Moldova odată cu retragerea temporară a guvernului la Iasi, Vintilă I. C. Brătianu a dat cunoscuta sa replică: „Se rupe țara în două, îmi rup și eu sufletul în două.”[3]

Rămasă singură cu copilul, Lia se va muta din casa lor din strada Țăranilor (Aurel Vlaicu, azi) la mama ei, în casa Stolojan din strada Cosma (Henri Coandă, actuala ambasadă a Italiei). Ei și Sabinei li se va stabili ulterior, de către autoritățile germane de ocupație, domiciliu forțat la Mănăstirea Pasărea, iar proprietățile le vor fi confiscate. [4]

Familia se va reîntregi în noiembrie 1918, odată cu alungarea trupelor de ocupație și revenirea Regelui și a Guvernului în București.

Altruist, plin de iubire fata de semenii săi, Vintilă Brătianu nu a pregetat în 1918, sa ia la el acasă un fiu de țăran căzut la datorie pe front, copilul Gheorghe, de aceeași vârstă cu fiul familiei, Vintilică, ambii copii învățând și crescând împreună, nefăcându-se nici o diferență în instrucția și educația acordată lor.[3]

În perioada interbelică, familia Brătianu avea să ducă viața obișnuită a elitei Bucureștene, una îndestulătoare dar decentă și fără ostentație. Iat-o văzută prin ochii uneia dintre menajere, o fată din ludețul Mureș:

„Aveau casa pe lângă Grădina Icoanei, pe o stradă care atuncea se numea Aurel Vlaicu. Era mare casa si n-aveau decât un băiet - pe Vintilică - si el plecat mereu la studii în străinătate. Domnul și doamna au mai crescut un băiet de la țară, care a rămas orfan. Pe sora băietului ăsta a înfiat-o alt ministru, Tancred Constantinescu mi se pare că-l chema.[5]”

Vintilică V. Brătianu a avut o singură fiică, Despina Leiter-Brătianu.[2] În timpul celui de-al doilea război a fost pilot de vânătoare în Est (vezi http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/drumul-celor-putini-amintirile-unui-pilot-de-vanatoare-iesit-din-incercuirea-de-la-stalingrad-de-tudor-greceanu-15556876: "... Atunci a plecat de la noi și Vintilică Brătianu, care aici și-a încheiat cariera de foarte bun pilot de vânătoare, excelent luptător și român." ).

Sublocotenentul aviator (r) Vintilă Brătianu a fost decorat cu Ordinul Virtutea Aeronautică de război cu spade, clasa Crucea de Aur cu 2 barete (4 noiembrie 1941) „pentru eroismul dovedit în lupta aeriană dela Gniliocova, când a doborît un avion inamic. De asemenea în luptele dela Vacarajani, doborând un avion și la Fomina-Balka când a mai doborît un avion. Are 18 misiuni de front”.[6] și clasa Cavaler (28 noiembrie 1941) „pentru eroismul și elanul dovedit în lupta aeriană dela Usatove, când a obținut a patra victorie aeriană. Pentru curajul arătat în cele 90 misiuni pe front și pentru abnegațiunea și educația ostășească și patriotică dovedită prin insistență de a fi menținut la unitatea cu care a început războiul, până la sfârșit”.[7]

Activitatea politică[modificare | modificare sursă]

Ca și tatăl său, Vintilică Brătianu a fost inginer. A trăit în exil în timpul perioadei comuniste, iar după 1989 s-a implicat în viața politică românească (Partidul Național Liberal, Partidul Liberal 1993)[8]

Decorații[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001
  2. ^ a b Simina Stan, Cula din apropierea Parcului Ioanid, [1], accesat la 20.04.2013
  3. ^ a b Nicolae I. Pillat, Siluete din familia Brătianu, Editura Vremea, București, 2008
  4. ^ Andrei Pippidi, Cum se trăia sub ocupație, în Dilema Veche, Nr. 419 / 23-29 februarie 2012
  5. ^ Otilia Țeposu, Viața la 99 de ani. Amintiri de pe Calea Victoriei. Bucureștiul de altădată, în evocarea unei țărănci de pe Mureș, în Formula AS, nr. 474, București, 2001
  6. ^ a b Decretul Regal nr. 3.038 din 4 noiembrie 1941 pentru conferiri de ordine și decorații de războiu, publicat în Monitorul Oficial, anul CIX, nr. 272 din 15 noiembrie 1941, partea I-a, p. 7.127.
  7. ^ a b Decretul Regal nr. 3.273 din 28 noiembrie 1941 pentru conferiri de Ordine de Războiu, publicat în Monitorul Oficial, anul CIX, nr. 291 din 8 decembrie 1941, partea I-a, p. 7.624.
  8. ^ Vintilă I. C. Brătianu, [2], accesat la 20 aprilie 2013

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ion Antohe, Răstigniri în România după Ialta, colecția Memoria, Editura Albatros, București, 1995, ISBN 9732402954
  • Sabina Cantacuzino, Elisabeta Simion, Din viața familiei Ion C. Brătianu, colecția Memoria, Editura Albatros, București, 1996, ISBN 9732402768
  • Mihail Fărcășanu, Dan A. Lăzărescu, Scrisori către tineretul român, Editura Universal Dalsi, București, 2002
  • Tudor Greceanu, Martha Greceanu, Drumul celor puțini: amintirile unui pilot de vânătoare ieșit din încercuirea de la Stalingrad, colecția Fapte, idei, documente, Editura Vremea, București, 2005
  • Monica Grigore, Oana Ionel, Dragoș Marcu, Gheorghe Onișoru, Un sfert de veac de urmărire: documente din dosarele secrete ale generalului Nicolae Rădescu, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Editura Enciclopedică, București, 2004
  • Alexandru Paleologu, Politețea ca armă: convorbiri și articole mai mult sau mai puțin politice, colecția Alternative, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, ISBN 9733509140
  • Cornelia Pillat, Eterna întoarcere, colecția Destine, Editura Du Style, București, 1996, ISBN 9739246044
  • Nicolae I. Pillat, Siluete din familia Brătianu, Editura Vremea, București, 2008
  • Nicolae Rădescu, Léontin Jean Constantinesco, În corespondența secretă a exilului românesc, Seria "Symposion", Editura "Jurnalul literar", București, 2002, ISBN 9739365450
  • Șerban Rădulescu-Zoner, A fost un destin: amintiri, mărturii, dezvăluiri, Colecția cărților de referință: Seria Memorii, Editura Paideia, București, 2003, ISBN 9735961814
  • Ioan Scurtu,Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001
  • Marian Stere, Arhivele Securității, Volumul 1, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Editura Pro Historia, București, 2002, ISBN 9738520649
  • Liviu Vălenaș, Fabrica de dosare, Editura Vestala, București, 2012
  • Arhivele totalitarismului, revista Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, Volumul 17, București, 1997

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Vintilă_V._Brătianu&oldid=12985610