Veneția

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Veneţia)
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la un oraș din Italia. Pentru alte sensuri, vedeți Veneția (dezambiguizare).
Veneția
—  Oraș  —
Drapel
Drapel
Stema Veneția
Stemă
Coordonate: 45°26′N 12°19′E / 45.433°N 12.317°E / 45.433; 12.31745°26′N 12°19′E / 45.433°N 12.317°E / 45.433; 12.317

Țară Italia Italia
Regiune Veneto
Provincie Veneția

Frazioni Chirignago, Favaro Veneto, Mestre, Marghera, Murano, Burano, Giudecca, Lido, Zelarino

Guvernare
 - Primar Massimo Cacciari din 18 aprilie 2005

Altitudine m.d.m.

Populație (2004)
 - Total 271,252 locuitori
 - Densitate 658 loc./km² 

Fus orar CET (UTC+2)
 - Ora de vară (DST) CEST (UTC)
Cod poștal 30100
Prefix telefonic 041
Denumirea localnicilor venețieni
Patron Marcu Evanghelistul
 - Ziua 25 aprilie

Site: [www.comune.venezia.it ]

Poziția localității Veneția
Piaţa şi Bazilica San Marco

Veneția (în italiană Venezia, /ve'nɛt:sja/) este principalul oraș al regiunii Veneto și al Italiei nord-orientale. Veneția are în prezent 266.181 locuitori și este capitala provinciei cu același nume. Întregul oraș (și întreaga lagună) au fost declarate în 1979 patrimoniu al umanității de către UNESCO.

Istoria[modificare | modificare sursă]

Republica Veneția, cea mai mare putere navală a Europei timp de 800 de ani, a fost și este cunoscută și sub următoarele nume: "Republica Sfântului Marcu" (La Repubblica di San Marco), "Republica Leului" (La Repubblica del Leone), "Prealuminata" (Serenissima) etc. Așezată la granița culturală cu Imperiul Bizantin, Veneția și-a dezvoltat un puternic spirit de independență care a dus la formarea unui oraș stat. Conducătorul politic era dogele (din latinescul dux), teoretic ales pe viață, dar în practică, în special în primele secole de existență a comunității, adesea constrâns să renunțe la propriul mandat ca urmare a unor rezultate nesatisfăcătoare ale propriului guvern.

Nu există date verificabile asupra originii orașului, însă legenda acreditează ziua de 25 martie a anului 421 drept moment al întemeierii sale. Se pare că Veneția s-a născut ca urmare a fluxului de refugiați care au abandonat câmpia padană sub amenințarea mai multor invazii longobarde și hune din nordul Italiei în decursul secolului al V-lea și de la începutul secolului al VI-lea. La început, locuitorii și-au ridicat așezămintele pe mlaștinile instabile ale lagunei și au trăit din comerțul cu sare și din pescuit. O exploatare agricolă a ținutului nu a fost posibilă, dar acest neajuns era compensat de o poziție care permitea ușor apărarea localității, deoarece puține corăbii ale acelui timp puteau străbate marea de mică adâncime din jurul Veneției. Situația geografică i-a predestinat pe venețieni încă de pe atunci de a fi navigatori. De pe vremea ostrogoților există mărturia istoricului roman Cassiodor despre această îndeletnicire a lor[1]. Odată cu sosirea patriarhului Paulinus din Aquileia în Grado, în anul 568, se bun bazele unei organizări locale. În 697 se înființează oficiul de doge, probabil de către reprezentantul curții imperiale bizantine din Ravenna[2]. Populația de pescari din Torcello, Malamocco și Olivolo va reuși, printr-o revoltă din 726, să impună alegeri libere ale dogilor[2]. Reședința originară a dogilor se afla în Malamocco, pe Lido. După cucerirea Ravennei de către longobarzi localitatea devine de fapt independentă, deși de jure s-a mai aflat timp de secole sub stăpânire bizantină. Cu excepția unei scurte perioade în care Malamocco a fost ocupat de Pepin cel Cocoșat, în 810, Veneția și-a putut păstra independența față de Sfântul Imperiu Roman. În anul 811 dogele Angelo Partecipazio își mută reședința din Malamocco pe Rivus Altus, numit ulterior Rialto. Bazele ascensiunii economice a orașului se pun de către comerțul naval și chiar și de către pirateria practicate de venețieni în această perioadă. Numele „Venezia” apare pentru prima oară în secolul al X-lea în documente. Cele mai importante obiecte ale comerțului erau pe atunci articolele de lux din orient și sclavii aduși din Dalmația[2]. Prestigiul localității a crescut foarte mult odată cu aducerea moaștelor evanghelistului Marcu din Alexandria, în anul 828. Evanghelistul, episcop al Aquileei și patriarh al Alexandriei, era venerat de către copți drept fondatorul bisericii lor. Cucerirea musulmană a Egiptului a servit neguțătorilor Rustico da Torcello și Bon da Malamocco drept pretext pentru răpirea osemintelor sfântului[3]. Conform legendei, relicvele au fost înmânate dogelui Giustiniano Partecipazio (827-29), sub al cărui patronat s-a clădit prima biserică, de lemn, închinată evanghelistului. Acest lăcaș a fost distrus într-un incendiu din 976, odată cu palatul dogal. În urma acestor distrugeri se pune piatra de temelie a unei biserici de piatră în plan centrat, a cărei criptă s-a păstrat azi sub bazilica actuală[4]. Prin relicve puterea dogilor a fost consolidată din punct de vedere teologic; "prezența" primului episcop din Aquileia în oraș a permis emanciparea față de autoritatea patriarhiei din Grado, subordonată de franci Aquileei, și de episcopul de pe insula Olivolo. Acest episcop nu și-a părăsit reședința din Olivolo nici în perioada în care a purtat titlul de patriarh al Veneției, între 1451 și 1807. În secolul al VIII-lea se pun bazele șantierelor navale din lagună. Astfel, Veneția ajunge treptat o importantă putere maritimă, concurând cu alte orașe-republică precum Amalfi, Pisa sau Genova pentru a controla comerțul dintre franci, bizantini și orient. Din anul 992 datează prima reprezentanță comercială a Veneției la Constantinopol, din 1082 primele privilegii comerciale acordate republicii de către împăratul Alexios I Comnen[5]. Prin cucerirea Dalmației (998-1001) Veneția devine o supraputere a mării Adriatice[4]. Victoria asupra piraților dalmați va fi comemorată la Veneția începând cu sărbătoarea înălțării din 1177 drept o "nuntă a dogelui cu marea" (Sposalizio del Mar)[6].

În apogeul puterii sale, orașul controla astfel mare parte din coasta Mării Adriatice, multe insule din Marea Ionică și Marea Egee, era principala putere militară în Mediterana orientală și se număra printre principalele forțe comerciale din Orientul apropiat. Punctul culminant al stăpânirii venețiene a fost atins în urma Cruciadei a patra, în vremea dogelui Enrico Dandolo, atunci când, ca o consecință a cuceririi Constantinopolului de către cruciați, în 1204 a fost întemeiat Imperiul latin de Constantinopol, un stat dominat din punct de vedere comercial de Republica Veneția, iar aceasta din urmă a intrat în posesia mai multor insule din Marea Egee (precum Negroponte - astăzi Eubea, Naxos, Chios etc., ulterior și Creta, insulele ioniene Corfu, Cefalonia și Zante precum și orașele Modon și Coron din Peloponez. În Tracia Veneția a stăpânit mai multe orașe, printre care și Adrianopole, și chiar din Constantinopol ea a deținut trei optimi, inclusiv catedrala Sf. Sofia. Această dominanță a fost posibilă datorită faptului că venețienii asiguraseră transportul maritim al majorității cruciaților[7].

Odată ajunsă o mare putere maritimă, Veneția a intrat într-un lung conflict cu Genova, între anii 1256 și 1381. Conflictul s-a desfășurat în trei războaie pe Marea Egee (1256-1355) și într-o înfruntare decisivă pe teritoriul italian și în apele teritoriale ale celor două republici (1378-1381). Învingătoare din această ultimă confruntare iese Veneția[7].

Începând cu primii ani ai secolului al XV-lea, teritoriul republicii s-a extins și în Italia de nord, prin supunerea orașelor învecinate (Padova, Vicenza, Verona etc.) și a regiunii friulane. Astfel, în a doua parte a secolului respectiv, dominația venețiană se întindea până la fluviul Adda, incluzând noi orașe, precum Bergamo și Brescia.

În secolul al XVIII-lea, Veneția era printre orașele cele mai rafinate din Europa, cu o mare influență în domeniul artelor, arhitecturii și al literaturii acelei perioade. Teritoriul Republicii Veneto cuprindea Veneto, Istria, Dalmația, Cattaro (azi, Kotor) și o parte din Lombardia și din Emilia-Romagna. Dar după 1070 de ani de independență, în 12 mai 1797 orașul este cucerit de Napoleon Bonaparte. Dogele Ludovico Manin este constrâns de Napoleon să abdice și este dizolvat Consiliul Republicii pentru a proclama "Guvernul Provizoriu al Municipalității Veneția". Pe 16 mai 1797 trupele franceze au ocupat orașul.

În 17 octombrie 1797 "Municipalitatea Veneția" încetează să mai existe, fiind cedată Austriei. Veneto, Istria, Dalmația și Cattaro au format "Provincia veneta a Imperiului Austriac. Austriecii au intrat în oraș pe 18 ianuarie 1798. Din 1866, Veneția a intrat în componența Regatului Italiei.

Canal Grande
Piaţa San Marco

Orașul[modificare | modificare sursă]

Azi orașul Veneția este împărțit în șase cartiere, așa-numitele „sestieri”: Dorsoduro, Santa Croce, San Polo, San Marco, Cannaregio și Castello, cuprinzând 118 insule si 354 poduri Piața San Marco poate fi considerată "centrul centrului" orașului, una dintre cele mai frumoase din lume. Aici se găsește Bazilica San Marco, Palatul Ducal și clopotnița bazilicii. Un alt simbol al orașului este Podul Rialto pe care se găsesc magazine.

Alte importante monumente venețiene sunt: Arsenalul, Bazilica Santa Maria della Salute și Bazilica Santa Maria Gloriosa dei Frari.

Biserici[modificare | modificare sursă]

  • Chiesa degli Scalzi este o operă a arhitectului Baldassare Longhena. Biserica a fost grav avariată de bombardamentele austriece din 1915, pierzându-și atunci valoroasele frescele de tavan, pictate de Tiepolo.
  • San Stae, biserică ridicată în secolul al XVII-lea, se distinge printr-o fațadă în stilul lui Andrea Palladio, concepută la 1709 de către elvețianul Domenico Rossi. În interiorul lăcașului se află picturi importante ale barocului târziu venețian.

Palate și alte edificii civile[modificare | modificare sursă]

Fondaco dei Turchi.
  • Fondaco dei Turchi, edificiu ridicat probabil în secolul al XIII-lea, este cel mai vechi palat venețian. El a servit ulterior drept reședință a negustorilor turci. Clădirea este o mărturie importantă a stilului veneto-bizantin, în pofida unor falsificări datorate renovărilor secolului al XIX-lea. Tipică pentru o casă comercială din evul mediu timpuriu este structurarea pe două etaje; parterul, la nivelul apei, folosea stocării mărfurilor, etajul era locuit. Colțurile clădirii sunt evidențiate prin turnuri scunde („torreselli”). Fațada este structurată în întregime de arcaturi și este bogată în ornamente precum basoreliefuri, tondi sculptați și creneluri. În evul mediu palatul era renumit pentru luxul său; astfel, el a servit împăratului bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul drept reședință, în anul 1438. Din 1621 până în 1838 palatul a fost închiriat de către reprezentanții comerciali osmani. Astăzi palatul adăpostește colecțiile Muzeului de Istorie Naturală[8].
  • Palazzo Vendramin-Calergi, celebru palat renascentist, ridicat în jurul anului 1500 de către Mauro Codussi și frații Lombardo. Azi acest palat este sediul cazinoului orașului.

Canale[modificare | modificare sursă]

Canalele principale ale orașului sunt: Canal Grande și Canale della Giudecca. Primul traversează orașul formând un „S”, al doilea separă centrul vechi de insula Giudecca.

Poduri[modificare | modificare sursă]

  • Ponte della Constituzione este cel mai nou și probabil cel mai controversat pod al Veneției. O operă a arhitectului Santiago Calatrava, acest pod destinat circulației pietonale dintre Piazzale Roma și gară are 94 metri lungime și a fost inaugurat în toamna anului 2008.

Împrejurimile Veneției[modificare | modificare sursă]

Alte puncte demne de reținut sunt insulele Murano, Burano, Torcello, Lido di Venezia și Pellestrina.

Murano este poate cea mai faimoasă insulă din Lagună, cu o tradiție importantă în prelucrarea artizanală a sticlei.

Burano atrage repede atenția prin casele viu colorate, fiind faimoasă și pentru broderiile sale.

Torcello, considerată cea mai mică dintre insulele lagunare, are un trecut nobil, chiar dacă astăzi are câteva zeci de locuitori.

Lido di Venezia este o fâșie de pământ care se întinde în mare. Este un obiectiv accesibil cu automobilul, îndrăgit de către turiștii interesați de plajă.

Pellestrina delimitează, împreună cu Lido, peninsula Chioggia și peninsula Jesolo, de lagună.

Orașul lagunar Veneția are fracțiuni pe litoral: Mestre și Marghera.

Burano

Personalități venețiene[modificare | modificare sursă]

Veneția în operele literare[modificare | modificare sursă]

Orașe înfrățite[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Cassiodor pomenește într-o epistolă din anul 537/538 oficiul de „tribuni maritimorum” la venețieni și descrie comerțul acestora cu sare. Vezi Cassiodori senatoris Variae, în: Monumenta Germaniae Historica, Auctores antiquissimi, XII, Berlin 1894, n. 24, p. 379s. Deja într-o scrisoare din 523 sunt pomenite îndeletnicirile locuitorilor lagunei (Peter 1995, p. 8).
  2. ^ a b c Peter 1995, p. 8.
  3. ^ O parte din relicve a fost restituită în 1968 bisericii copte din Egipt. Vezi Peter 1995, p. 9 și 36.
  4. ^ a b Peter 1995, p. 36.
  5. ^ Alte acordări de privilegii bizantine datează din 1126, 1147, 1187 și 1198 (cf. Ionescu 2011, p. 67).
  6. ^ Peter 1995, p. 9 s. și 276.
  7. ^ a b Ionescu 2011, p. 67.
  8. ^ Peter 1995, p. 90.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Victor Ionescu: Un secular război pe mare. Veneția-Genova, în: Magazin istoric Iunie 2011, p. 67-71.
  • Peter Peter: Venedig mit Ausflügen in die Lagune und zu den Brenta-Villen, Artemis&Winkler: Zürich 1995.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Veneția

Legături externe[modificare | modificare sursă]