Vechiul Regim (din Franţa)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Istoria Franţei

Antichitate

Evul Mediu

Renaşterea

Epoca modernă

Epoca contemporană

Vechiul Regim (franceză Ancien Régime, pronunţat: /ɑ̃sjɛ̃ ʁeʒim/) este perioada din istoria Franţei dintre Renaştere şi Revoluţia Franceză, cu alte cuvinte, între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea). Potrivit istoriografiei franceze, această perioadă corespunde începutului Epocii moderne. Termenul regim se referă la regimul politic mai precis la instituţiile statului - tipul de guvernământ - o monarhie absolutistă. Principalul punct de sprijin al doctrinei era dreptul divin al monarhului. Spre deosebire de societatea feudală însă, puterea politică era din ce în ce mai concentrată în mâinile monarhului, cu toate că din unele aspecte aceasta era limitată de corpurile intermediare, de provincii, de parlamente etc.

Cu toate că expresia era folosită înainte, termenul este cunoscut în principal datrită lui Alexis de Tocqueville, care îl detaliează în eseul său „Vechiul Regim şi Revoluţia” [1] din 1856. În această lucrare, de Tocqueville descrie monarhia absolutistă în funcţie de societatea medievală care a precedat-o. Semnificaţia iniţială a termenului utilizată de către revoluţionarii francezi era de natură peiorativă, fiind o formă de exprimare a dezaprobării societăţii anterioare şi implicit de aprobare a „Noii Ordini”.

Cuprins

[modifică] Origini

Structurile administrative şi ale societăţii Vechiului Regim erau rezultatul a sute de ani de formare statală, hotărâri legislative, conflicte interne şi războaie civile. Aceasta a dus la un sistem cu numeroase diferenţe şi incoerenţe administrative între regiuni diferenţe care au dat un impuls puternic uniformizării administrative din perioara Revoluţiei.

Ludovic al XIV-lea - Regele Soare

Mare parte din procesul de centralizare politică a Franţei a fost distrusă de războiul de o sută de ani, iar Războaiele Religiilor ce l-au urmat au îngreunat semnificativ reluarea procesului de centralizare. Mare parte din domniile lui Henric al IV-lea, Ludovic al XIII-lea şi începutul domniei lui Ludovic al XIV-lea au fost concentrate pe centralizarea administrativă. Cu toate acestea, în ciuda puterii absolute a monarhului şi a eforturilor de centralizare, sistemul Vechiului Regim a rămas unul cu iregularităţi sistemice: prerogativele administrative, de taxare, judiciare şi prerogativele ecleziastice se suprapuneau de multe ori, iar nobilimea franceză încerca să îşi păstreze drepturile şi prerogativele în domenii de administraţie locală sau justiţie.

Nevoia de centralizare a perioadei a fost direct legată de chestiunea finanţelor regale şi de posibilitatea de a purta războaie. Conflictele interne şi dinastice din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, precum şi conflictele externe (în principal cel cu Habsburgii) şi cele ce au dus la expansiunea teritorială, necesitau sume importante de bani ce erau colectaţi prin diverse taxe, prin contribuţii individuale şi din rândul nobilimii.

Unul din principalele elemente ale centralizării era înlocuirea sistemelor clientelare organizate în jurul nobilimii, cu sisteme instituţionale organizate în jurul statului. Astfel a fost creat postul de intendent - reprezentant al puterii regale în provincii - poziţie ce a subminat, în mod important, puterea nobilimii. Un rol din ce în ce mai important îl avea şi „Noblesse de Robe” - nobilii ce ocupau funcţii în administraţie sau justiţie şi care de cele mai multe ori au făcut studii importante. Parlamentele regionale au avut iniţial scopul de a facilita introducerea puterii regale, dar cu timpul acestea au devenit din ce în ce mai autonome.

[modifică] Societatea franceză

În secolul XVIII, societatea franceză era împărţită în ordine sau stări. Clerul forma prima stare, nobilimea, starea a doua, iar starea a treia cuprindea restul populaţiei, formată din burghezie, ţărani şi muncitori urbani.

[modifică] Prima stare

Existau circa 130.000 de clerici, din care 60.000 erau membri ai ordinelor monahale. Cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Se obişnuia ca cei mai tineri fii ai marilor nobili să urmeze cariera bisericească, pentru a se putea îmbogăţi. Mulţi episcopi deţineau mai multe episcopate şi nu erau văzuţi niciodată slujind în vreuna dintre ele. Acest lucru a provocat mari scandaluri şi biserica a fost percepută de populaţie ca o instituţie coruptă.

Biserica Catolică era cel mai mare proprietar funciar în Franţa. Clerul beneficia de pe urma perceperii dijmei şi era scutit de plata impozitelor. Preoţii ocupau o importantă poziţie în stat, se ocupau de săraci, spitale şi şcoli şi ţineau registrele de stare civilă, notând în registrele parohiale naşterile, căsătoriile şi decesele.

[modifică] Starea a doua

Starea a doua era cea mai puternică. Numărul nobililor varia între 110.000 până la 350.000 – adică 0,5% până la 1,5% din populaţie.

Cei mai puternici erau cei 4.000 de nobili de curte, categorie limitată la cei a căror ascendenţă nobiliară data de dinainte de 1400 şi care îşi permiteau costul vieţii de la Versailles.

Următoarea ca importanţă practică era nobilimea de robă, nobili care lucrau în administraţie şi justiţie, în special magistraţii din parlamente.

Restul nobilimii, care constituiau majoritatea clasei nobiliare, trăia la ţară. Principala sursă de venit a nobilimii era pământul, deţinând ¼ până la 1/3 din acesta precum şi între 15%-25% din venitul Bisericii, întrucât toţi episcopii erau nobili.

Toate funcţiile înalte erau ocupate de nobilime. De asemenea, se bucurau de numeroase privilegii, fiind judecaţi de tribunale speciale, scutiţi de serviciul militar, de munca la întreţinerea drumurilor, aveau drepturi exclusive la vânătoare şi pescuit, drept de monopol asupra morilor, cuptoarelor de pâine şi teascuri, beneficiau şi de scutiri de impozite.

În general nobilimea era ostilă schimbării şi se cramponau de privilegiile lor ca fiind singurele care îi distingeau de oamenii de rând. Totuşi nobilimea nu era o castă închisă ci o elită deschisă, acceptând deseori alianţa cu burghezia, dacă acest lucru ducea la întărirea puterii sale economice. De altfel, puteai deveni nobil fie prin favoarea acordată direct de rege, fie cumpărând anumite slujbe. Deşi nobili îşi puteau pierde titlul de nobleţe dacă desfăşurau activităţi economice specifice oamenilor de rând, cum erau comerţul sau munca manuală, unii dintre ei s-au implicat în metalurgie, minerit sau sistemul bancar.

[modifică] Starea a treia

În fruntea stării a treia se afla burghezia care reprezenta un grup social eterogen care nu aveau titluri nobiliare şi nu erau nici ţărani, nici muncitori urbani. Cei mai bogaţi din categoria burgheziei erau negustori ale căror venituri din activităţile comerciale au sporit în numai un secol la 440% mai bogaţi. Alţi burghezi erau bancheri, latifundiari, liber-profesionişti (medici, scriitori, avocaţi), funcţionari publici. În total, existau circa 2,3 milioane de burghezi, circa 8% din totalul populaţiei.

A doua componentă a stării a treia, de departe cea mai numeroasă, era ţărănimea. Circa 85% din populaţia Franţei trăia în mediul rural şi majoritatea o formau ţăranii. Estimările suprafeţei de teren pe care o deţineau variază între 25 – 45% din total. Exista un mic strat (circa 600.000) de mari fermieri, care cultivau pentru a vinde, angajau alţi ţărani cu ziua şi dădeau bani cu împrumut. Mai numeroşi erau les laboureurs, ţăranii care cultivau pentru propriul consum şi care, în anii buni, obţineau şi un mic surplus. Aceste două componente ale ţărănimii au dus-o relativ bine în tot secolul XVIII până în anii 1770. Celelalte două părţi ale ţărănimii erau ţăranii dijmaşi, lipsiţi de capital şi care dădeau jumătate de recoltă proprietarilor pământului, şi ţăranii lipsiţi de pământ care nu deţineau decât casele şi grădinile. Ţăranul sărac nu avea nici o speranţă în a trăi mai bine şi trăia în nesiguranţă deoarece vremea rea sau boala îl puteau aduce în rândul vagabonzilor, care trăiau din cerşit, furt şi slujbe ocazionale. Toţi ţăranii erau obligaţi să plătească dijma bisericii, impozite statului (la taille, la vingtieme, la capitation şi la gabelle) şi obligaţiile feudale seniorului lor (la corvee, le champart – părţi din recoltă -, lods et ventes – o taxă plătită seniorului când bunurile îşi schimbau proprietarul). Situaţia ţăranilor diferă de la o provincie la alta. De pildă, ţăranii din Midi nu plăteau deloc dări, în schimb cei din Bretania şi Burgundia aveau dările cele mai mari. Povara cea mai grea pentru ţărani erau arenzile. Acestea au crescut accentuat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ca urmare a creşterii populaţiei de la 22,4 milioane în 1705 la 27,9 milioane în 1790.

Ce-a de-a treia componentă a stării a treia o formau muncitorii urbani. Majoritatea muncitorilor de la oraş trăiau în locuinţe aglomerate şi insalubre. Ei erau necalificaţi şi săraci. Meşteşugarii erau organizaţi în bresle. Orele de muncă erau multe – 16 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Nivelul de trai al salariaţilor scăzuse lent deoarece preţurile urcaseră în medie cu 65% în timp ce salariile numai cu 22%. Nu prea exista producţie pe scară mare: numărul mediu de oameni într-un atelier din Paris în 1789 era de 16. Maiştrii şi lucrătorii munceau şi trăiau împreună şi erau afectaţi de creşterea preţului pâinii deoarece ea constituia ¾ din hrana zilnică.

[modifică] Diviziunile teritoriale

Originea istorică sau geografică diferită a teritoriilor, face ca diversele instituţii teritoriale din componenţa regatului Franţei să fie diferită în funcţie de puterile exersate. Astfel existau mai multe categorii de entităţi teritoriale: metropole, provincii, dioceze, ducate, baronii, guvernăminte, state, electorate, generalităţi, intendenţe, parlamente, etc... Numele entităţilor erau în general aceleaşi pentru o zonă geografică dată, dar teritoriul nu era aproape niciodată acelaşi. Astfel teritoriul parlamentului de Artois nu corespunde cu teritoriul guvernământului de Artois sau cu acela al intendenţei Artois. În plus, sistemul legal era diferent de la o regiune la alta: în sudul Franţei, legile erau scrise şi erau derivate din Dreptul roman, în timp ce în nordul Franţei predomina Dreptul comun (legile de drept comun fiind codificate în scris abia în 1453).

Din punct de vedere teritorial, Regatul Francez în Vechiul Regim era împărţit în provincii. O provincie era un teritoriu, în general cu o suprafaţă importantă, în cadrul căruia locuitorii se recunoşteau după o serie de caracteristici proprii, teritoriu cu o istorie comună, o cultură şi obiceiuri originale, tradiţii particulare, cu privilegii şi cutume (legislaţie) diferite de provinciile vecine şi uneori o limbă cât de cât comună sau cu o populaţie aparţinând unui grup etnic specific. Provinciile erau, în general, formate prin reunirea unor teritorii mai mici (franceză pays), conţine unul sau mai multe oraşe importante, iar diviziunea cea mai comună este între partea de sus (haute) şi de jos (basse').

Mult timp, cele mai importante diviziuni teritoriale erau guvernămintele [2] conduse de un guvernator [3]. Acestea îşi au originile în fiefurile feudale, iniţial fiind în număr de 12: 6 fiefuri nobile: ducatele Aquitania, Gasconia, Normandia, comitatele Toulouse, Flandra, Champagne, 6 fiefuri ecleziastice: Arhiepiscopatele Reims, Sens, Langres şi episcopatele Beauvais, Noyon şi Châlons. Cu timpul, aceste teritorii sunt divizate astfel că numărul lor creşte, iar cu timpul ele sunt integrate domeniului regal. La sfârşitul vechiului regim, denumirea de guvernământ ajunge să fie sinonimă cu cea de provincie, dar numărul lor variază, în general în jur de 33. Multe dintre acestea conţin teritorii care la diferite momente istorice au devenit guvernăminte autonome, dar de importanţă mai redusă.

Guvernatorii erau în principiu reprezentanţii regelui, iar aceştia puteau fi revocaţi în orice moment. Cu toate acestea, unii guvernatori conduceau anumite regiuni în mod dinastic. În lipsa guvernatorului, prerogativele acestuia erau în sarcina unui locotenent general [4], al cărui rol iniţial era de a contrabalansa influenţa guvernatorului. Importanţa acestuia scade cu timpul, devenind un titlu onorific din cadrul curţii regale, sau revenind moştenitorului guvernatorului. Rolul principal al unui guvernator era cel militar, dar acesta putea avea şi îndatoriri administrative sau executive. Multe prerogative ale guvernatorilor vor dispărea începând cu jumătatea secolului al XVII-lea odată cu instituirea postului de intendent de finanţe, poliţie şi justiţie.

Principalele Provincii ale Franţei, împreună cu capitalele provinciale indicate cu caractere italice. Oraşele indicate cu caractere îngroşate erau sediile parlamentelor regionale.
  1. Île-de-France (Paris)
  2. Berry (Bourges)
  3. Orléanais (Orléans)
  4. Normandia (Rouen)
  5. Languedoc (Toulouse)
  6. Lyonnais (Lyon)
  7. Dauphiné (Grenoble)
  8. Champagne (Troyes)
  9. Aunis (La Rochelle)
  10. Saintonge (Saintes)
  11. Poitou (Poitiers)
  12. Guyenne şi Gasconia (Bordeaux)
  13. Burgundia (Dijon)
  14. Picardia (Amiens)
  15. Anjou (Angers)
  16. Provence (Aix-en-Provence)
  17. Angoumois (Angoulême)
  18. Bourbonnais (Moulins)
  19. Marche (Guéret)
  20. Bretania (Rennes, parl. temporar la Nantes)
  21. Maine (Le Mans)
  1. Touraine (Tours)
  2. Limousin (Limoges)
  3. Comitatul Foix (Foix)
  4. Comitatul Auvergne (Clermont-Ferrand)
  5. Béarn (Pau)
  6. Alsacia (Strasbourg, parl. la Colmar)
  7. Artois (Arras)
  8. Roussillon (Perpignan)
  9. Flandera şi Hainaut (Lille, parl. iniţial la Tournai, apoi la Douai)
  10. Comitatul Burgundia»Franche-Comté (Besançon, anterior Dole)
  11. Lorena (Nancy)
  12. Corsica (în afara hărţii, Ajaccio, parl. la Bastia)
    • O serie de teritorii franceze actualmente şi indicate
      pe hartă nu au aparţinut oficial Regatului Franţei:
  13. Nivernais (Nevers)
  14. Comtat Venaissin (Avignon), un fief Papal
  15. Oraşul Imperial Liber Mulhouse
  16. Savoia, un fief al Sardiniei
  17. Nisa, un fief al Sardiniei
  18. Comitatul Montbéliard, un fief al Ducatului Württemberg
 Provinces of France

Într-o încercare de a reforma sistemul începând din secolul al XVI-lea, au fost formate noi diviziuni administrative numite recettes générales, dar cunoscute sub numele de généralité [5]. Acestea erau iniţial districte de taxare, dependente de trezorierul general, în fiecare teritoriu fiind înfiinţat un Birou de finanţe. Încă de la început, districtele erau inspectate de un controlor de conturi. Din secolul al XVII-lea, acesta poartă titlul de „intendent de poliţie, justiţie şi comisar al regelui” (franceză intendant de police, justice et finance et commissaire départi du roi) indicând competenţele extinse ale acestuia, în domeniul justiţiei şi poliţiei.

Erau trei tipuri de generalităţi: „pays d'élection”, „pays d'état” şi „pays d'imposition”. Prima categorie, „pays d'élection”, era reprezentată de posesiunile vechi ale coroanei franceze, iar nivelul taxelor colectate era stabilit de funcţionari iniţial aleşi (de unde numele), dar ulterior postul putea fi cumpărat. „Pays d'état”, erau acele teritorii integrate în Regatul Franţei care au păstrat un anumit nivel de autonomie şi aveau propriul lor parlament local. Acesta era responsabil într-o măsură importantă de colectarea taxelor. „Pays d'imposition” erau acele teritorii recent cucerite de Regat care îşi păstrau încă instituţiile proprii. Statutul lor era similar cu cel al unei „pays d'état”. Înainte de Revoluţie erau 36 generalităţi, ultimele fiind create în 1784.

Généralités ale Regatului Franţei în funcţie de oraş (şi provincie). cu roşu sunt indicare "pays d'état"; cu alb "pays d'élection"; cu galben "pays d'imposition".
  1. Généralité de Bordeaux, (Agen, Guyenne)
  2. Généralité de Provence, sau Aix-en-Provence (Provence)
  3. Généralité de Amiens (Picardia)
  4. Généralité de Bourges (Berry)
  5. Généralité de Caen (Normandia)
  6. Généralité de Châlons (Champagne)
  7. Généralité de Bourgogne, Dijon (Burgundia)
  8. Généralité de Grenoble (Dauphiné)
  9. Généralité de Issoire, ulterior Riom (Auvergne)
  10. Généralité de Lyon (Lyonnais, Beaujolais şi Forez)
  11. Généralité de Montpellier (Languedoc)
  12. Généralité de Paris (Île-de-France)
  13. Généralité de Poitiers (Poitou)
  14. Généralité de Rouen (Normandia)
  15. Généralité de Toulouse (Languedoc)
  16. Généralité de Tours (Touraine, Maine şi Anjou)
  17. Généralité de Metz (Trei episcopate)
  18. Généralité de Nantes apoi Rennes (Bretania)
  19. Généralité de Limoges (divizată în: Angoumois & Limousin - Marche)
  1. Généralité de Orléans (Orléanais)
  2. Généralité de Moulins (Bourbonnais)
  3. Généralité de Soissons (Picardia)
  4. Généralité de Montauban (Gasconia)
  5. Généralité de Alençon (Perche)
  6. Généralité de Perpignan (Roussillon)
  7. Généralité de Besançon (Franche-Comté)
  8. Généralité de Valenciennes (Hainaut)
  9. Généralité de Strasbourg (Alsacia)
  10. Intendence de Bretagne (Rennes)
  11. Généralité de Lille (Flandra)
  12. Généralité de La Rochelle (Aunis şi Saintonge)
  13. Généralité de Nancy (Lorena)
  14. Généralité de Trévoux (Dombes)
  15. Généralité de Corsica, sau Bastia (Corsica)
  16. Généralité de Auch (Gasconia)
  17. Généralité de Bayonne (Labourd)
  18. Généralité de Pau (Béarn şi Soule)

[modifică] Administraţia

Unul dintre principiile de bază ale monarhiei franceze era acela că regele nu poate să acţioneze fără sfatul consiliului său; formula „le roi en son conseil” [6] exprima acest aspect. Respectând acest principiu, aparatul administrativ al statului francez în perioada vechiului regim a evoluat de la un sistem feudal clientelar, la un aparat administrativ complex, format din membrii nobilimii vechi, ai nobilimii cancelariei („noblesse de robe”) şi din profesionişti ai administraţiei.

La sfârşitul Evului Mediu, sub Carol VIII şi Ludovic XII, consiliul era format din membri aparţinând aproximativ unui număr de 20 familii nobile cu o mare influenţă; în perioada lui Francisc I, numărul acestora a crescut până în jur de 70 indivizi. Cele mai importante poziţii erau acelea de „connétable” (ofiţerul suprem al armatei) şi de „chancelier” (şeful justiţiei). În timpul Renaşterii, administraţia e divizată între un consiliu redus („consiliu secret” şi ulterior „înalt consiliu”) de 6 sau mai puţini membri, ce trata problemele importante ale statului; şi dintr-un consiliu mai mare ce trata problemele judiciare şi financiare. Cu timpul, procesul de decizie din Consiliul Regelui a fost divizat între mai multe consilii regale. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, acestea erau:

Consilii Guvernamentale:

  • Conseil d'en haut („Înaltul Consiliu”) - format din rege, prinţul moştenitor („le dauphin”), cancelarul, controlorul general de finanţe şi din secretarul de stat responsabil cu afacerile externe.
  • Conseil des dépêches („Consiliul Depeşelor”, se ocupa cu ştirile şi rapoartele administrative din provincii) - format din: rege, cancelar, secretarii de stat, controlorul general de finanţe şi alşi consilieri în funcţie de subiectele discutate
  • Conseil de Conscience („Consiliul Conştiinţei”, se ocupa cu afaceri religioase)

Consilii Financiare:

  • Conseil royal des finances („Consiliul Regal de Finanţe”) - format din: rege, şeful consiliului de finanţe (un post onorific), cancelar, controlorul general de finanţe şi consilierii acestuia şi din intentenţii de finanţe.
  • Conseil royal de commerce („Consiliul Regal de Comerţ”) - format pentru a uşura activităţile precedentului, a avaut o existenţă efemeră

Consilii ale Justiţiei şi Administraţiei:

  • Conseil d'État et des Finances sau Conseil ordinaire des Finances — a existat în vremea lui Ludovic al XIII-lea, atributele sale fiind preluate ulterior de:
  • Conseil privé sau Conseil des parties' sau Conseil d'État ("Consiliul de Stat", se ocupa cu afacerile de justiţie) — cel mai mare dintre consiliile regale, format din: cancelar, ducii nobili, miniştrii şi secretarii de stat, controlorul general de finanţe, cei 30 consilieri de stat, cei 80 maître des requêtes şi intendenţii de finanţe.
  • Grande Direction des Finances
  • Petite Direction des Finances

În plus faţă de instituţiile administrative de mai sus, regele era înconjurat de curtea sa şi de un numeros personal regrupate sub numele de Maison du Roi („Casa Regală”). Aceasta era în subordinea unui Grand maître de France, iar de la sfârşitul secolului al XVII-lea, aceasta are statut de minister.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, aparatul administrativ era format astfel din următoarele posturi, din care majoritatea erau deţinute de nobilimea de cancelarie:

  • „principal ministre de l'état” („ministru principal al statului”): era un post deţinut ocazional începând din perioada lui Ludovic al XIII-lea, de către cei mai importanţi şi influenţi oameni de stat - Sully, Concini, Richelieu, Mazarin, Jean-Baptiste Colbert, Cardinal de Fleury, Turgot, etc.
  • „Chancelier de France” („Cancelarul Franţei”) - ministrul justiţiei. Adjunctul său era numit „garde des Scéaux” („păstrătorul Sigiliilor”) şi putea să preia rolul cancelarului în situaţia de incapacitare a acestuia.
  • „Contrôleur général des finances” („controlor general de finanţe”) - ministrul responsabil cu finanţele.
  • „Secrétaire d'État” („Secretari de Stat”) - post creeat în 1547 de Henric II, în general în număr de 4, ocazional 5:
    • „Secrétaire d'État aux Affaires étrangères” („Secretar de Stat al Afacerilor Externe”)
    • „Secrétaire d'État de la Guerre” („Secretar de Stat al Războiului”) - era responsabil şi de provinciile periferice
    • „Secrétaire d'État de la Marine” („Secretar de Stat al Marinei”)
    • „Secrétaire d'État de la Maison du roi” („Secretarul de Stat al Casei Regelu”i) - superviza de asemenea clerul şi administraţia Parisului şi a provinciilor neperiferice.
    • „Secrétaire d'État de la Religion prétendue réformée” („Secretarul de Stat al Afacerilor Religioase Protestante”) integrat în Casa Regală în 1749.
  • „Conseiller d'État” („Consilier de Stat”), în general 30
  • „Maître des requêtes” în general 80
  • „Intendant de finance” (Intendent de finanţe) (6)
  • „Intendant de commerce” (Intendent de comerţ) (4 - 5)
  • „Ministre d'État” (Miniştru de Stat) (număr variabil)
  • „Trésorier” (Trezorier)
  • „Fermiers généraux” - colectori de taxe (40 ulterior 60)
  • „Surintendant général des postes” (Superintendent al Sistemului poștal)
  • „Directeur général des Bâtiments du Roi” (Director General al Construcţiilor Regelui)
  • „Directeur général des fortifications” („Director General al Fortificaţiilor”)
  • „Lieutenant général de Police de Paris” (însărcinat cu ordinea publică a capitalei)
  • „Archevêque de Paris” (Arhiepiscop de Paris)
  • Confesor Regal

În Evul Mediu administraţia domeniilor regale era organizată în teritorii denumite bailliages sau sénéchaussées (în funcţie de regiune), dar la începutul Epocii Moderne rolul acestora a scăzuti, un bailliage fiind doar o judecătorie. Începând cu secolul al XVI-lea rolul administrativ a revenit provinciilor și guvernatorilor acestora. Datorită puterii acumulate de generaţii succesive de guvernatori, de la jumătatea secolului al XVII-lea a crecut importanța intendenților, aceștia fiind funcționari de meserie a căror activitate era mai ușor verificabilă.

În secolul XVIII administraţia regală era bine implementată în provincii, în ciuda protestelor parlamentelor regionale. Acestea, pe lângă rolul lor de curți de apel, mai aveau și rolul de a aproba edictele regale și de a formula plângeri legate de acestea, având astfel și un rol reprezentativ, dar doar al claselor superioare. Cu toate că teoretic aveau dreptul de a refuza un edict regal, acesta putea fi impus de rege, reducând astfel puterea reală a parlamentelor.

Instituţia reprezentativă a regatului era Stările Generale care reunea cele trei stări ale regatului (clerul, nobilimea și starea a treia) precum și stările provinciale. Stările Generale puteau fi convocate în situaţii de criză sau erau convicate de părţile nemulţumite de prerogativele regale, dar puterea reală a stărilor era limitată. Disensiunile existente în cadrul adunării făcea ca activitatea acestora să fie redusă, stările fiind deseori dizolvate înainte de a ajunge la o hotărâre. Ca un semn al absolutismului monarhului, stările nu au fost convocate între 1614 și 1789.

[modifică] Finanţele

Unul din principalele motive ale centralizării administrative a Regatului Franţei a fost eficientizarea colectării taxelor. Districtele de taxare au fost în repetate rânduri reformate ănceând cu secolul al XIV-lea. Înainte de această perioadă colectarea taxelor era la latitudinea seniorilor teritoriilor cunoscute ca „bailliages sau „sénéchaussées. În secolele XIV şi XV administraţia financiară era condusă de două consilii financiare ce lucrau împreună: cei patru „Généraux des finances” (cunoscuţi şi ca „général conseiller” sau „receveur général” ) supravegheau colectarea taxelor de către agenţii colectori („receveurs) şi cei patru „Trésoriers de France (Trezorieri) supravegheau veniturile din domeniile regale. Cei patru membrii erau responsabili fiecare pentru câte o circumscripţie geografică (din secolul XV cunoscută ca „généralité” - generalitate): Languedoïl, Languedoc, Outre-Seine-and-Yonne şi Nomandia. Colectiv, membrii consiliilor de finanţe erau cunoscuţi ca şi „Messieurs des finances”.

În secolul XVI, în încercarea de a avea un control mai direct asupra finanţelor şi pentru a reduce puterea celor două consilii, acuzate de a avea eficienţă redusă, regii franţei au instituit o serie de reforme prin care au restructurat administraţia financiară centrală şi au crescut numărul generalităţilor. În 1542 acestea erau în număr de 16, la sfârşitul secolului XVI acestea erau 21 iar înainte de Revoluţie acestea erau în număr de 36. Administraţia generaităţilor a trecut printr-o succesiune de reforme. În 1577 în fiecare generalitate se înfiinşează un birou de finanţe unde lucrau 5 trezorieri („trésoriers généraux”). În secolul XVII, rolul controlorului de finanţe creşte, acesta devenind „intendant” (intendent) de finanţe, justiţie şi poliţie iar termenii „généralité” şi „intendance” au devenit aproape sinonimi. Până în 1661, şeful sistemului finanţelor este cunoscut ca şi „surintendant des finances”; odată cu destituirea lui Fouquet, postul a fost înlocuit cu poziţia inferioară de „contrôleur général des finances”. Până în secolul XVII colectorii de taxe erau cunoscuţi sub numele de „receveurs”. În 1680 a fost instituit sistemul cunoscut sub numele de Ferme Générale. Acesta era un sistem de francizare a dreptului de a colecta taxe prin care un individ putea cumpăra, pe o perioadă de 6 ani, dreptul de a colecta taxe în numele regelui. Principalii colectori erau cunoscuţi ca „fermiers généraux”.

Una dintre principalele surse de impozitare era taxa numită „taille”. Aceasta era o taxă directă, anuală, plaătită de toată lumea cu excepţia clerului, nobilimii, ofiţerilor coroanei, militarilor, magistraţilor, profesorilor universitari şi studenţii acestora şi anumite oraşe (oraşe libere) cum ar fi de exemplu Parisul. Clasificarea regiunilor în „pays d'élection”, „pays d'état” şi „pays d'imposition” era legată direct de modul de prelevare a acestei taxe. Alte taxe erau „taillon” - o taxă pentru scopuri militare; „gabelle” - taxă pe sare; „aides” un impozit indirect naţional; taxe pe diverse produse: vin, bere, ulei şi altele; taxe vamele „douane” sau „octroi”; şi taxe locale. În plus, biserica beneficia de o taxă obligatorie, „dîme” - dijmă sau zecime. Ludovic al XIV-lea a creat o serie de taxe adiţionale: „capitation” (din 1695) o taxă pe cap de locuitor; „dixième” - o zecime (între 1710-1717 şi iar din 1733) o taxă pentru a finanţa armata, taxă pe venit şi proprietate. În 1749, în timpul lui Ludovic al XV-lea, a fost instituit o nouă taxă bazată pe „dixième”, taxa „vingtième” (1/20), taxă instituită pentru a reduce deficitul.

Alte sursă importantă de venituri erau:

  • taxele plătite pentru a ocupa poziţii de stat (membrii parlamentelor, magistraţii, maître des requêtes şi ofiţerii financiari). Multe dintre aceste taxe erau importante, dar poziţia obţinută era avantajoasă din punct de vedere financiar şi conferea un titlu nobil. Din 1467 aceste posturi erau irevocabile şi odată cumpărate, posturile deveneau ereditare. Astfel, pentru a creşte veniturile statul crea uneori posturi noi iar importanţa posturilor a făcut ca un întreg sistem de taxe şi modalităţi de transfer al posturilor să fie dezvoltat.
  • „dările gratuite” plătite de biserică. Acestea erau colectate din venitul clerului iar taxa corespunzătoare era numită „décime”.
  • împrumuturi din surse private (marile familii europene de banchieri) sau publice. Cea mai importantă sursă de venituri publice era sistemul „rentes sur l'Hôtel de Ville” din Paris, un fel de sistem de obligaţiuni instituit începând cu 1523 sub Francisc I.

[modifică] Justiţia

[modifică] Curţile inferioare

Justiţia în fiefurile senioriale (inclusiv teritoriile bisericii sau oraşe) era în responsabilitatea seniorului sau a delegaţilor săi. Începând cu secoul XV, sarcinile lecate de justiţie au revenit din ce în ce mai mult în responsabilitatea judecătoriilor, numite „bailliages” sau „sénéchaussées”, lăsând la latitudinea seniorilor doar afacerile legate de taxele şi îndatoririle senioriale şi chestiunile mărunte de justiţie. Judecătoriile erau în număr de 90 în secolul XVI iar numărul lor a crescut foarte mult până în secolul XVIII. Acestea erau subdivizate în:

  • „prévôtés” aflate în sarcina unui „prévôt”
  • „vicomtés” aflate în sarcina unui „vicomte” (în Normandia)
  • „châtellenie” aflate în sarcina unui „châtelain” (în regiuni din nordul Franţei)
  • „vigueries” sau „baylies” aflate în sarcina unui „viguier” sau a unui „bayle”(în sudul Franţei).

Într-un efort de a reduce încărcătura parlamentelor regionale, anumite „bailliages” au căpătat puteri extraordinare în perioada lui Henric al II-lea: acestea erau numite „présidiaux”. Anumiţi seniori - cei cu drepturi de „haute justice” - puteau acorda pedeapsa capitală, dar doar cu acordul tribunalelor de tip „présidial”. Anumite tipuri de crime - crimele comise de vagabonzi, dezertori şi jafuri la drumul mare erau tratate de un tip special de judecători „prévôt des maréchaux”, ale cărui sentinţe erau definitive.

Judecătorii „prévôts”, sau echivalentul lor, erau judecători de prim nivel pentru ne-nobili sau clerici. Aceştia prezidau singuri, dar trebuiau să se consulte cu avocaţi („avocats” sau „procureurs”). Apelul contra sentinţelor acestora se făcea la nivelul de „bailliage”, care era de asemenea tribunal de primă instanţă pentru nobili. Tribunalele „bailliage” sau de tip „présidial” erau de asemenea curţi de primă instanţă pentru numite crime, „cas royaux”: sacrilegiu, lèse-majesté, răpire, viol, erezie, falsificare de bani, răzvrătire, insurecţii şi port ilegal de arme. Apelul contra sentinţelor se putea face doar la nivelul parlamentelor regionale.

Cele mai importante tribunaluri de nivel inferior erau „Prévôté de Paris”[7] şi „Présidaux de Paris” aceştia fiind responsabili împreunp cu „lieutenant général de police” de menţinerea ordinii publice în capitală.

[modifică] Curţi superioare

Următoarele instituţii erau curţi superioare de justiţie, a căror hotărâri puteau fi revocate doar de către „Rege şi Consiliul Său”:

  • Parlamentele Regionale - 14 la număr: Paris, Languedoc (Toulouse), Provence (Aix), Franche-Comté (Besançon), Guyenne (Bordeaux), Burgundia (Dijon), Flandra (Douai), Dauphiné (Grenoble), Lorena (Nancy), Metz (anterior Trei episcopate), Navarre (Pau), Bretania (Rennes, temporar la Nantes), Normandia (Rouen) şi Dombes (Trévoux). Scopul iniţial al parlamentelor era doar de natură juridică, fiind curţi de apel pentru tribunalele inferioare dar ulterior au căpătat şi un rol legislativ limitat. Cel mai important parlament, atât în ceea ce priveşte suprafaţa administrată cât şi prestigiul, era Parlamentul de la Paris, care era curtea de primă instanţă pentru nobilii cei mai importanţi, „Pair de France” şi pentru afacerile ce atingeau familia regală.
  • „Conseils souverains” (Consilii Suverane) - Alsacia (Colmar), Roussillon (Perpignan), Artois („conseil provincial”, Arras) şi Corsica (Bastia). Acestea erau parlamente regionale în teritorii recent cucerite. În cazul Flandrei, Lorenei ş Navarei acestea au devenit cu timpul parlamente.
  • „Chambre des comptes” (Camera de conturi) - Paris, Dijon, Blois, Grenoble, Nantes. Camera de conturi supraveghea cheltuielile publice, proteja domeniile coroanei şi trata problemele legale legate de acestea.
  • „Cours des aides” - Paris, Clermont, Bordeaux, Montauban. Acestea supravegheau chestiunile din teritoriile cu statut de „pays d'élection”.
  • „Chambre des comptes” combinată cu „Cours des aides” - Aix, Bar-le-Duc, Dole, Nancy, Montpellier, Pau, Rouen
  • „Cours des monnaies” - Paris; ulterior şi Lyon (1704-1771), şi după 1766, camerele de conturi din Bar-le-Duc şi Nancy. acestea supravegheau masa monetară şi metalele preţioase.
  • „Grand Conseil” - consiliul judiciar al cacelariei regelui. A fost format în 1497 pentru a trata cererile adresate Consiliului Regelui. Era prezidat de „Chancelier de France” (Cancelarul Franţei), şeful sistemului juridic.

[modifică] Biserica

Monarhia franceză era irevocabil legată de Biserica Catolică („la France est la fille aînée de l'église” [8]) iar teoreticienii dreptului divin din perioada Renaşterii au făcut aceste legături explicite: Henric al IV-lea nu a putut urca pe tron decât în urma renunţării la religia protestantp. Puterea simblicp a monarhului era evdentă în momentul încoronării, binecuvântării şi ungerii în Catedrala din Reims.

Diocezele Franţei 1789

În 1500, Franţa avea 14 arhiepiscopii (Lyon, Rouen, Tours, Sens, Bourges, Bordeaux, Auch, Toulouse, Narbonne, Aix-en-Provence, Embrun, Vienne, Arles şi Rheims) şi 100 bishoprics; iar până în secolul XVIII numărul acestora a crescut până la 139. Nivelele superioare ale ierarhiei bisericii franceze aparţineau predominant nobilimii vechi şi familiilor nobile din curtea regală, numeroase posturi devenind posesiuni ereditare de facto. Pe lângă posesiunile personale ale acestora, ei controlau astfel şi fiefurile bisericii în care exersau dreputri feudale laice.

Rolul plitic al bisericii era exersat în calitate de primă stare în Stările Generale, Stările Provinciale Consiliile Provinciale şi Sinodurile convocate de monarh pentru a discuta probleme religioase. Biserica avea de asemenea prerogativul de a judeca anumite crime, cel mai notabil caz fiind erezia, cu toate că acestea au devenit treptat competenţe ale tribunalelor regale. În cele din urmă, diverşi prelaţi au ajuns să deţină o influenţă politică importantă, servind regele în calitate de ambasadori, consilieri sau în administraţie, Cardinalii Richelieu sau Mazarin ajungând în poziţii cheie ale regatului.

Biserica era principalul administrator al şcolilor şi spitalelor şi era instituţia principală ce oferea ajutor săracilor. Facultatea de Teologie din Paris (numită deseori Sorbona) era principalul organ de cenzură, revizuind publicaţiile din punct de vedere religios. În urma Războaielor religiilor, rolul acesa revine parlaşemntului iar în secolul al XVI-lea revine cenzorilor regali.

Din 1438 alegerea episcopilor şi a abaţilor revine adunărilor clerului şi respectiv abaţiilor, privând astfel papalitatea de puterea de control a bisericii franceze. În 1515, Francisc I semnează o nouă înţelegere cu papa Leon al X-lea prin care dreptul de numire al candidaţilor îi revine regelui, aceştia fiind aprobaţi de papalitate. Prin aceasta nobilimea câştigă treptat controlul asupra bisericii, în detrimentul clericilor tradiţionali.

Cu toate că nu plătea taxa cea mai importantă, „taille”, biserica era obligată să plăatească coroanei o taxă numită „don gratuit”, pe care biserica o colecta din rândul clerului, taxă numită la rândul ei „décime”. La rândul ei, biserica colecta o taxă obligatorie din rândul enoriaşilor, „dîme”.

Contrareforma a dus la formarea de numeroase noi ordine religioase în Franţa (ca de exemplu Ordinul iezuit) şi a adus numeroase îmbunătăţiri calităţii clerului. Cu toate că prin Edictul de la Nantes din 1598 era permisă existenţa bisericilor protestante, în următorii 80 de ani drepturile Hughenoţilor au fost reduse treptat, până când, în 1685 edictul a fost revocat. Aceasta a dus la emigrarea masivă a Hughenoţilor.

Cu toate că biserica a fost puternic atacată de filozofii iluminişti din secolul al XVIII-lea şi recrutarea clerului a scăzut semnificativ după 1750, populaţia a rămas profund catolică, absenteismul în cadrul slujbelor fiind de sub 1%. Biserica a rămas până la Revoluţie o instituţie puternică, posedând peste 7% din teritoriul ţării şi generând venituri anuale de peste 150 milioane de livre.

[modifică] Note şi referinţe

  1. ^ În original, în franceză: L'Ancien Régime et la Révolution
  2. ^ În franceză: gouvernements
  3. ^ În franceză: gouverneur
  4. ^ În franceză: lieutenant général
  5. ^ În limba română: generalitate
  6. ^ În româneşte: regele şi consiliul său
  7. ^ cu toate că era numit „prévôté” era de fapt un „bailliage”. Vezi Salmon, .73.
  8. ^ Franţa este fiica cea mai mare a bisericii

[modifică] Surse bibliografice

  • Alexis de Tocqueville, L'ancien régime et la Révolution, Gallimard, 1967 (prima ediţie în 1856).
  • Goubert (Pierre), L'Ancien Régime, Paris, Armand Colin, Collection U. Tome I, La société (1969); tome II, Les pouvoirs (1973).
  • Furet François et Ozouf Jacques, Penser la Révolution française, Gallimard, 1978.
  • Furet François, La Révolution en débat, Gallimard, 1999 (culegere de articole).
  • Mayer Arno, La persistance de l'Ancien Régime — L'Europe de 1848 à la grande guerre, Flammarion, 1983 (prima ediţie în engleză 1981).
  • Joel Cornette, "l'affirmation de l'État absolu"
  • Nouveau Petit Larousse Illustré. Dictionnaire Encyclopédique, Librairie Larousse, Paris, 1929.
  • Le Petit Larousse illustré en couleurs, Larousse, Paris, 2007.
  • Salmon, J.H.M. Society in Crisis: France in the Sixteenth Century. Methuen: London, 1975. ISBN 0-416-73050-7

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Vechiul_Regim_(din_Fran%C5%A3a)
Unelte personale