Vaccin pneumococic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Vaccinurile pneumococice sunt preparate antigenice folosite pentru imunizare împotriva diferitelor tulpini de Streptococcus pneumoniae (pneumococ). Scopul vaccinării cu un vaccin pneumococic este de a preveni boala pneumococică invazivă, ameninţătoare de viaţă, şi, în mai mică măsură, alte infecţii localizate produse de acest germen patogen.

Vaccinurile pneumococice asigură protecţie exclusiv împotriva serotipurilor de S. pneumoniae incluse în vaccin, nu şi împotriva altor serotipuri de pneumococ şi nici împotriva altor microorganisme care determină boli invazive, de exemplu Haemophilus influenzae sau Neisseria meningitidis (meningococul). Împotriva acestor germeni există alte vaccinuri specifice.

Cuprins

[modifică] Streptococus pneumoniae

Pneumococi prezenţi în lichidul cerebrospinal, într-un caz de meningită pneumococică
Pneumococi prezenţi în lichidul cerebrospinal, într-un caz de meningită pneumococică
Pentru detalii, vezi articolul  Streptococcus pneumoniaevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Pneumococul este o bacterie comensală, care colonizează în mod normal tractul respirator superior, dar şi tractul intestinal şi mucoasele uro-genitale. Procentajul de purtători oro-faringieni sănătoşi în populaţie este estimat la 30-70%. Bacteria este condiţionat patogenă, putând provoca îmbolnăviri în anumite condiţii. Este unul din principalii agenţi patogeni infecţioşi la vârsta copilăriei, precum şi la persoanele vârstnice şi/sau care au boli cronice sau trăiesc în condiţii speciale.

Pneumococul poate provoca următoarele tipuri de îmbolnăviri:

- infecţii de vecinătate, prin răspândire în regiunile anatomice învecinate căilor respiratorii superioare: sinuzite, otită medie, otomastoidite.
- infecţii invazive, prin diseminare sanguină (bacteriemie), cu constituirea de focare infecţioase la distanţă: septicemie şi meningită, care pot duce la deces, dar şi endocardită, pericardită, artrite septice etc.
- pneumonie şi alte infecţii ale tractului respirator inferior, prin ambele mecanisme descrise anterior.

[modifică] Istoricul vaccinurilor pneumococice

[modifică] Etapa vaccinurilor corpusculare

Identificarea ca specie a pneumococului (în 1881) şi demonstrarea ulterioară a rolului său în producerea pneumoniei au determinat demararea cercetărilor pentru producerea unui vaccin. Spre sfârşitul secolului 19 experimentele efectuate pe animale au arătat că vaccinarea iepurilor cu pneumococi întregi omorâţi îi protejează pe aceştia împotriva infecţiilor ulterioare cu pneumococi vii. S-a descoperit că şi serul provenit de la iepurii imunizaţi sau de la oamenii care se vindecaseră de pneumonie pneumococică oferea protecţie împotriva infecţiei pneumococice.

La începutul secolului 20 au fost experimentate la om vaccinuri celulare ce conţineau pneumococi inactivaţi prin mijloace fizice sau chimice (căldură sau formol). Imunizarea s-a dovedit eficientă. Experimentele s-au efectuat pe minerii din Africa de Sud, care trăiau practic într-un regim de sclavie, în condiţii mizere şi muncind până la istovire. Randamentul exploatărilor miniere de metale şi diamante era afectat de mortalitatea mare în rândul minerilor, inclusiv prin pneumonie. Noul vaccin experimental servea interesele proprietarilor de mine. Aceştia, sperând într-o creştere a randamentului care nu presupunea investiţii în îmbunătăţirea condiţiilor de trai, le-au impus minerilor vaccinarea.

Studiile ulterioare au arătat că factorul care conferă pneumococului rezistenţă la fagocitoză este capsula acestuia. În 1900 s-a descoperit că există mai multe serotipuri de pneumococi şi că vaccinarea cu un anumit serotip nu protejează împotriva infecţiei cu alte serotipuri. De atunci au fost descoperite peste 90 de serotipuri, fiecare cu un polizaharid capsular diferit, care poate fi identificat prin reacţia Quellung. Există două sisteme de numerotare a serotipurilor: sistemul american, care le numerotează în ordinea în care au fost descoperite, şi sistemul danez, care le grupează în funcţie de particularităţile antigenice.

[modifică] Etapa vaccinurilor polizaharidice

În 1920 s-a demonstrat că un anticorp specific faţă de polizaharidul capsular ajuta la omorârea pneumococului. În 1936 s-a utilizat un vaccin polizaharidic capsular pentru eradicarea unei epidemii de pneumonie pneumococică. Al Doilea Război Mondial a trezit interesul militar faţă de producerea unor vaccinuri pneumococice eficiente, care să prevină îmbolnăvirea soldaţilor şi reducerea efectivelor combatante ca urmare a mortalităţii ridicate prin pneumonie. Vaccinurile pneumococice polizaharidice, utile pentru imunizarea adulţilor din armată, au început să fie produse în cantităţi semnificative în Statele Unite în 1940.

După război, în a doua jumătate a anilor '40, interesul faţă de dezvoltarea unor vaccinuri pneumococice a înregistrat o scădere, odată cu introducerea pe scară largă în terapeutică a antibioticelor, în particular a penicilinei, care s-a dovedit un tratament curativ eficient împotriva infecţiilor pneumococice. Pneumococul, la fel ca şi alte microorganisme, a dezvoltat însă în timp modificări adaptative la nivelul unor structuri enzimatice, ducând la apariţia de tulpini microbiene rezistente atât faţă de penicilină, cât şi faţă de alte antibiotice (macrolide, cefalosporine, tetracicline, rifampicină, cotrimoxazol, cloramfenicol etc.). După 1967, răspândirea tulpinilor de pneumococ rezistente la antibiotice a redeşteptat interesul pentru descoperirea unor vaccinuri pneumococice cât mai eficiente.

S-a descoperit că majoritatea infecţiilor pneumococice ale omului sunt provocate de câteva serotipuri mai virulente de pneumococi. De aceea se poate conferi o protecţie rezonabilă împotriva bolii pneumococice prin imunizare împotriva unui număr restrâns de serotipuri, dintre cele 90 existente. Primul vaccin polizaharidic capsular fracţionat, care acoperea 14 serotipuri de pneumococ, a intrat în uz în anul 1977, fiind urmat în scurt timp (1979) de introducerea vaccinurilor 23-valente, a căror utilizare s-a extins după 1983. Prin numărul suficient de mare de serotipuri cuprinse în vaccinurile 23-valente, acestea ofereau o bună acoperire vaccinală, faţă de variabilitatea distribuţiei geografice a serotipurilor mai virulente. Ele se folosesc şi astăzi pentru imunizarea activă anti-pneumococică la grupele de vârstă peste 2 ani. Dar aceste vaccinuri polizaharidice nu induc memorie imunologică de durată, stimulează foarte puţin imunitatea la nivelul mucoaselor şi sunt neimunogene la grupa de vârstă sub 2 ani, grupă cu risc major de infecţii pneumococice invazive.

[modifică] Etapa vaccinurilor conjugate

Cercetările de la sfârşitul secolului 20 au demonstrat că, prin conjugarea cu proteine a polizaharidelor capsulare, se poate extinde capacitatea imunogenă a vaccinurilor pneumococice inclusiv la grupa de vârstă sub 2 ani. În anul 2000 a intrat în uz primul vaccin polizaharidic conjugat, heptavalent, destinat imunizării sugarilor şi copiilor mici, până la vârsta de 5 ani. Sigur şi imunogen, vaccinul heptavalent prezintă însă dezavantajul unui număr mai mic de serotipuri cuprinse în vaccin. Acest număr nu oferă o acoperire vaccinală protectoare în zonele unde circulă alte serotipuri de pneumococ. Util în America de Nord şi Europa, unde distribuţia zonală a serotipurilor mai virulente de pneumococ se suprapune cu serotipurile conţinute în vaccin, vaccinul heptavalent nu este la fel de eficient la populaţiile din America de Sud, Africa şi Asia, unde distribuţia serotipurilor virulente de pneumococ este diferită, fiind incomplet acoperită de acest vaccin.

[modifică] Perspective în mileniul 3

Cercetările actuale vizează producerea unor vaccinuri celulare (cu pneumococi omorâţi, neîncapsulaţi), pentru administrare nazală. Se crede că aceasta ar îmbunătăţi eficacitatea vaccinurilor şi ar limita, de asemenea, numărul de injecţii. Alte direcţii de cercetare vizează dezvoltarea unor tipuri de vaccinuri pneumococice fracţionate axate pe componente microbiene proteice, cum ar fi antigenul proteic comun. Continuă de asemenea cercetările în domeniul vaccinurilor conjugate plurivalente, vizând includerea a cât mai multor serotipuri într-un singur vaccin (sunt în curs de omologare vaccinuri conjugate 9-valente).

[modifică] Grupe de risc cu indicaţie pentru vaccinare

Grupele de risc înclud persoane cu risc ridicat de boală pneumococică invazivă, care poate duce la deces.

[modifică] Persoane imunocompetente

Vaccinarea acestora este indicată în următoarele situaţii:
- vârste extreme: copii mici şi persoane de peste 65 de ani
- fumători
- boli cardiovasculare cronice, boli pulmonare cronice sau diabet zaharat
- bolnavi cu alcoolism, boli hepatice cronice sau pierderi de LCR
- persoane care trăiesc în medii sociale defavorizate, în condiţii de igienă precară
- persoane care trăiesc în condiţii de mediu speciale (persoane instituţionalizate)
- persoane cu asplenie anatomică sau funcţională
- persoane care au primit sau urmează să primească un implant cohlear

[modifică] Persoane imunocompromise

- persoane cu infecţie HIV
- bolnavi cu leucemie, limfom, boală Hodgkin, mielom multiplu, malignităţi generalizate
- bolnavi cu insuficienţă renală cronică, sindrom nefrotic, chimioterapie imunosupresivă, transplant de măduvă sau organe.

[modifică] Vaccinuri pneumococice conjugate

[modifică] Generalităţi

Sunt vaccinuri fracţionate care conţin antigene pneumococice polizaharidice conjugate cu anatoxine. Aceste anatoxine au rolul de a a mări răspunsul imun faţă de antigenele neproteice din vaccinurile fracţionate, care conţin doar anumite componente microbiene. Fracţiunile din învelişul polizaharidic extern al pneumococului sunt prea puţin imunogene. Legând aceste fracţiuni de anatoxine proteice, sistemul imunitar este determinat să recunoască polizaharidul ca şi cum ar fi un antigen proteic. Acest fapt le conferă acestor vaccinuri imunogenicitate la sugari şi copiii mici, începând de la vârsta de 2 luni.

[modifică] Preparate comerciale

În România este disponibil un vaccin conjugat heptavalent (produsul comercial Prevenar), care conţine 7 antigene pneumococice polizaharidice conjugate cu CRM197 (o anatoxină difterică).

[modifică] Indicaţii

Au indicaţie pentru vaccinarea antipneumococică la sugar şi copilul mic (2 luni-5 ani). Ideal este ca vaccinarea să se înceapă la vârsta de 2 luni. În acest caz primovaccinarea cu 3 doze are o eficacitate de peste 95% împotriva bolilor pneumococice invazive cauzate de cele şapte tulpinile de pneumococ acoperite de vaccin.

[modifică] Doze şi scheme de administrare

Numărul de doze ce trebuie administrate depinde de vârsta la care se iniţiază vaccinarea, astfel:
- La sugarul sub 6 luni primovaccinarea se efectuează cu 3 doze de vaccin, care se poate administra începând de la vârsta de 2 luni, cu intervale de minim 1 lună între doze. Se recomandă o doză de rapel în al 2-lea an de viaţă.
- La sugarii între 6-11 luni primovaccinarea se efectuează cu 2 doze de vaccin administrate la un interval de minim 1 lună între ele. Se recomandă o doză de rapel în al 2-lea an de viaţă.
- La copii de 12-23 de luni primovaccinarea se efectuează cu 2 doze la un interval de cel puţin 2 luni între ele. Nu a fost stabilită necesitatea unui rapel.

Administrarea vaccinului pneumococic conjugat nu înlocuieşte utilizarea vaccinurilor pneumococice polizaharidice 23-valente la copiii cu vârste de 24 de luni sau mai mari, din grupele de risc faţă de boală pneumococică invazivă. Copiilor din grupele de risc, cu vârste de 24 de luni sau mai mari, care au fost imunizaţi anterior cu vaccin conjugat heptavalent, trebuie să li se administreze ulterior vaccin pneumococic polizaharidic 23-valent, în scopul de a extinde imunitatea acestora faţă de mai multe tulpini de pneumococ. Intervalul minum dintre administrarea vaccinului pneumococic conjugat heptavalent şi administrarea vaccinului pneumococic polizaharidic 23-valent este de 8 săptămâni.

[modifică] Vaccinuri pneumococice neconjugate

[modifică] Generalităţi

Sunt vaccinuri fracţionate care conţin antigene pneumococice polizaharidice. Nu sunt imunogene la sugar şi copilul mic. Sunt indicate pentru vaccinarea antipneumococică la copii peste 2 ani şi la adulţii din categoriile de risc. Gradul de eficacitate al vaccinului neconjugat variază între 21-81% (la adult), fiind cel mai scăzut la subiecţii imunodepresivi. La copiii cu vârsta între 2 şi 5 ani eficacitatea vaccinului neconjugat este de aproximativ 63%. Unele ţări, din raţiuni economice (reducerea complicaţiilor, internărilor şi deceselor prin pneumoniile determinate de gripă), administrează concomitent cu vaccinul gripal şi vaccin pneumococic, la persoanele cu risc crescut.

[modifică] Preparate comerciale

Există mai multe produse comerciale de vaccinuri 23-valente neconjugate (Pneumovax II, Pneumo 23, Pnu-Immune 23). În România este disponibil produsul comercial Pneumo 23, care conţin 23 de componente polizaharidice capsulare ale S. pneumoniae.

[modifică] Doze şi scheme de administrare

Vaccinarea iniţială se efectuează începând de la vârsta de 2 ani, la categoriile de risc, cu o doză unică de vaccin, inclusiv la cei vaccinaţi anterior cu vaccin heptavalent. Este eficace pentru o perioadă de 4-5 ani. Pentru asigurarea imunităţii pe termen lung este necesară administrarea unor doze de rapel la intervale de 5 ani.

[modifică] Legături externe

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Vaccin_pneumococic
Unelte personale