Utopism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol pare să conţină cercetare originală Dacă articolul nu poate fi rescris conform politicii Wikipedia, atunci trebuie şters.

Punctul de vedere neutru al acestui articol este disputat. Vă rugăm vedeţi părerile exprimate în pagina de discuţii.

Utopism înseamnă fie credinţa unor indivizi, categorii sociale etc., în idealuri irealizabile, fie principiul estetic-paradoxist prin care poeţii, prozatorii, dramaturgii construiesc spaţii epico-lirico-dramatice ideale / onirice, unde îşi desfăşoară „fără frontiere“ imaginaţia, trăirile, opunându-le spaţiilor terorizante, spaţiilor-capcană etc., „oferite“ de regimurile totalitarismului.

În programul refluxgeneraţiei (the generation of deep clearness), sau generaţia retragerii la matcă şi a cristalizărilor în profunzime, după cum sublinia Ion Pachia Tatomirescu, într-unul din manifestele paradoxismului, Fragmente din scrisoarea-răspuns al unui poet dacoromân către domnul Cantemir sau Enciclopedicus – ianuarie 1985..., publicat în revista londoneză, Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences — Periodical of Romanian Culture and Civilisation (numărul 5), din mai 1985, utopismul se relevă din „platforma disipativ-grupului“, fiind bine ilustrat «la Adrian Popescu, în Umbria, la Dinu Flămând, cu al său Apeiron, la Ion Mircea ş. a.». La Adrian Popescu, spaţiul utopic al marilor cristalizări, al unor limpide privelişti ale fiinţei, este admirabil proiectat chiar din volumul de debut, Umbria (1971), reliefându-se graţios, sub norul purpuriu picurând purificator, nobil şi înnobilator, peste câmpia de lumină şi în brize mediteraneene, peste nebănuite linii de „forţă lirico-magnetică“: Umbria / provincie a Imperiului / unde n-am fost niciodată / depărtarea mea. / Umbelifere / la marginea drumurilor tale / dâre de spumă / în urma roţilor / te fac mai uşoară printre / lucruri aeriene: / această prezenţă a naramzelor / mai îmbietoare ochiului / decât femeia însorită / pe care o mai zăreşti / la ultimul val de şosea / fierbinţeala dulce a miezului / şi / dintr-odată acel gust de cenuşă / penet de lebădă / simun peste grădinile după-amiezii / licărul preferat licorii. / Provincie a Umbriei, Umbria, / îţi presimt străzile şi terasele / seninul şi stelele ce stau deasupră-ţi / o ploaie strălucitoare te limpezeşte / o mireasmă lâncedă te acoperă / purpuriu norul picură peste tine / Umbră şi Ambră, Umbria, / de care buzele mele nu sunt străine....

Eugen Simion certifică (în 1989) utopismul trăirilor lui Adrian Popescu, poetul «urmărit de roiuri de albine venite din luncile Paradisului», «într-o Umbria imaginară», unde «vorbeşte în „dialectul safirului“ şi, din când în când, călătoreşte împalidat, cu ochii arşi de miracole, într-un nedesluşit Apus; (...) Umbria nu este provincia italiană cunoscută, ci un spaţiu liric rezultat din combinarea Umbrei şi a Ambrei, cum însuşi poetul sugerează...»^[1]. Colegul refluxgeneraţionist al autorului "Umbriei", Ion Pachia Tatomirescu, în volumul Munte (Bucureşti, Editura Eminescu, 1972), propune — în poemul Cogaion (cu titlul schimbat în Muntele nostru, „din motive de cenzură“, datând din noiembrie 1969, conceput în opt secvenţe:

I. Apă concentrică,

II. Muntele – dac frumos,

III. Podiş – soarele zace-n lat,

IV. Munte de mijloc,

V. Câmpie oblică,

VI. Gheizer – cercul vuind în lături,

VII. Relief de sunet,

VIII. Renaştere — paginile: 29 – 44) —, desigur,

un spaţiu utopic-autohtonist, bipolarizat de Munte / Cogaion, muntele Zalmoxianismului, al celor cu „ştiinţa de a se face nemuritori“, şi de Matca sacrului fluviu, Dunărea (Don-Ares), spaţiu fabulos, unde eşti întâmpinat de un «relief de sunet» (Pământ fertil în păsări, fertilă vale-adâncă, / soarele doarme-n scroburi, în miere, printre urşi / înnobilaţi în iarnă, în ochi de ierburi încă / nebănuiţi pădurii de-atâţi luceferi scurşi. // Porneşte fieru-n vulturi, în sunet, în lumină, / pe o câmpie-naltă roind azur în spice; / ţinutul apei calme pe-o orgă se lumină / ca stele de-o fântână, din tălpi, să ne înspice. // Se lasă-n coaste muzici, oglinzile răspund / mai sus de templul urii, presus de sterpe ape; / în păsări ne retragem pe viersul lor profund – / un relief de sunet pădurile s-adape.), „relief“ aşteptând o „Renaştere Valahă“:

Solstiţiul se tot lasă în lebede prelungi, / suind la capăt de-axă, cum Muntele ne cere – / şi te urmează vetre: nu poţi să ni le-alungi, / zvâcnesc sub noi păduri, muguri plesnesc prin ere. // Fructul solar veghează solemnele rotiri, / pe florile cinstirii sub gheizer, pentru salt / din pasăre-n granituri, în muzici şi nuntiri / la romb de ape clare-n vârtej deschis înalt. // Carnea-n cupole urcă şi se scufundă-n stele, / şi lungul păr al ierbii alunecă-n seminţe, / mai sus, pe sol albastru, mai jos, printre inele, / printre fântâni cu vulturi în ochi, peste sentinţe, // peste mistreţii iernii scurmând subsolul nopţii; / Matca se lasă-n aripi, piatra-nfloreşte-n aur, / curg brazii peste somnul purtat de echinocţii, / ies voievozii-n scuturi, prin roci, de sub tezaur; // pielea cetăţii crapă, grinzi înverzesc în turle, / belşug îneacă drumuri, cară plesnesc sub rod, / lupii muşcă lumina şi-n sâmburi vor să urle, / cerbii glisează-n arbori şi ploi solare rod; // păsări erup din soare, în ochi de cântec ies, / Muntele nostru-ncearcă aici piatra sonoră; / fertil, solstiţiul suie din Matcă-n romb ales, / ape rotesc în sfere nou fruct de clară oră...

În volumul din 1980, Ion Pachia Tatomirescu se înfăţişează cu un „binom a-spaţial“, Cosmia – Zoria, încât Cosmia se constituie în limb pentru Zoria, şi invers, Zoria devine limb pentru Cosmia; „cartografierea“ primului „spaţiu” relevă:

Spaţiu-ntre spaţii e Cosmia – / când anotimpuri curg cu grâu şi luceferi / în care s-au retras luminile; nu-i grai – / vocale toarse în peşti policromi, pe-abis, / întoarnă verdele-n lănci spre vioriile fluvii; / nisip în nisip: ritmul ascuns în puzderii / şi-n coarnele cerbilor înflorind insulei – / aici, se naşte lumină de miere / şi-argint de ornic neatins de drum, / ori de fulgii legănătorului labirint / fosforescent pe nările întunericului; / Cosmia – aer presărat pe izvoare, / curcubeu invers curgând / în oglinzi cu fertile adâncuri ....

Într-o cronică de întâmpinare, publicată în 27 septembrie 1980, în revista bucureşteană Luceafărul (anul XXIII, nr. 39 / 961), criticul Paul Dugneanu evidenţiază:

«...ca semnificaţie, Cosmia şi Zoria traduc stări lirice care pentru a fi exprimate necesită o gesticulaţie ceremonioasă şi un scenariu reprezentativ.

Primul teritoriu imaginar simbolizează natura edenică, aflată în starea de puritate originară, caracterizată prin lumină şi strălucire, iar cel de-al doilea, natura erotizată, pătrunsă de taina creaţiei, pregătindu-se să celebreze nunta elementelor:

Melcii îşi suie casele pe raza soarelui, în Zoria, / Iubito, rod lunecă în fiinţa noastră, între oglinzi, / peştera mea-i violată prin steaua ta – / şi doar cu crinul pântecul ţi-am atins: / mângâie-mi ochii, Iubito, cu iarba soarelui, cu degetele tale – / fiinţa noastră înoată în apele Zoriei / cum floarea de nufăr !...».

Constantin M. Popa, referindu-se tot la Zoria, într-o cronică literară din 1980, preluată şi în volumul Clasici şi contemporani (1987), ne încredinţează că Ion Pachia Tatomirescu, un «creator de mituri», «concepe un cosmos alcătuit din două lumi: Cosmia, spaţiu al experienţelor esenţiale, în care adevărurile se relevă pentru a fi apoi numite în Zoria, ţinutul miraculos al rostirii dintâi (ţi se dă graiul!). Trecerea din Cosmia – aer presărat pe izvoare, / curcubeu invers curgând / în oglinzi cu fertile adâncuri..., spre Zoria – stare-n lumina mierii după vânătoare de seară, echivalează cu triumful luminii asupra umbrei. Poemele se dezvoltă din două registre evanescente: silvestru şi acvatic. Sensul ultim al tuturor metamorfozelor este sublimarea în mirifica stare nupţială.»^[2].

Ca spaţiu, Zoria proiectează eul / ens-ul tocmai la „apogeu“, într-un solstiţiu al fiinţării:

Cum pielea cu nestemate a cerbului alergând / prin cânepiştile beznei, înainte de rouă, / se-ntinde rodul între fulger şi curcubeu / cu semn fericirii pe fruntea luminii; / sufletul meu se-mbracă în păsări, / deasupra turlelor de mărgărint, / în urmă lăsând / macii roşii, călători prin existenţe de mai; / undeva, de-acum, / sfâşie gladiatorul coapsele aurului... // Insulă cu aripi, / stare-n lumina mierii după vânătoare de seară, Zoria, / aici, răsai mireasă: mi-e semnul oglinzii / deasupra sceptrului, vocale-adormindu-mi / în floarea purpurei, lângă şerpi de nectar !.

Criticul literar, Ioan Buduca, tot într-o cronică literară la volumul Zoria^[3], consideră că «gesticulaţia solemnă, larg-învăluitoare, încrezătoare în valorile plastice ale cuvântului, în preţiozitatea romantică a relaţiei afective cu lumea şi cu absolutul, îşi are în poezia lui Ion Pachia Tatomirescu un reprezentant netulburat de îndoieli»; acelaşi critic mai subliniază: «Un anume aer programatic nu lipseşte nici din Zoria, concepută ca un vast coral al unor stări poetice dintr-o tradiţie a rostirii ceremonialice, neocolind însă nici angajarea într-un cotidian mai prozaic. Dominantă rămâne însă atitudinea ritualizantă:

În părul meu sunt încă-ncâlcite plante carnivore, / spre-altar mă-ndrept cu paşi de aur vechi, / fumul răşinilor zoriind îmi alungă peste pleoape / şerpii de somn: da, am pus oglinzi dulci nisipului, / am chemat mlădierile tale (un cald pârâu în cer de prigorii), / am alergat spre tine desculţ prin lumina de iarnă / şi-ţi vin lilium breve aici, în Zoria, / tăiat să fiu de razele de-argint ale mâinilor tale.../ Clopote,-n păsări, vestească de-acum zidirea noastră: / faguri de mai în vase de lut să aprindem !

Zoria este un spaţiu de oficieri grave în care cosmicul se înfăţişează ca o mai pură natură, în care naturalul apare ca o mai umană ipostază a lucrurilor, în care lucrurile toate pregătesc procesiuni nupţiale erotice. Eul poetic este insinuat în fragmentele tuturor viziunilor, despre el este vorba de fapt, dincolo de toate măştile entuziasmelor romantice: în faţa amurgului, în faţa luminii, a nordului sau a cerului. Remarcabilă este prospeţimea acestui limbaj ce putea fi redescoperit ca vetust: Pe colinele galbene umblă cântece în piei de pisică sălbatică; / ierburile, părăsindu-şi scheletele, jur-împrejurul meu, / au seminţe în risipire...».

[modifică] Note

1. ^ Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. IV, Buc., Editura Cartea Românească, 1989, p. 366
2. ^ Constantin M. Popa, Clasici şi contemporani, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1987, p. 141
3. ^ Cronică literară la volumul Zoria publicată în 5 februarie 1981, în revista bucureşteană, România literară (anul XIV, nr. 6, p. 5

[modifică] Bibliografie

• Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. IV, Buc., Editura Cartea Românească, 1989, p. 366.
• Adrian Popescu, O milă sălbatică, (cu postfaţa «Extaz, blândeţe şi teroare» de Mircea Iorgulescu), Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983.
• Ion Pachia Tatomirescu, Fragmente din "Scrisoarea-răspuns a unui poet anonim către domnul Cantemir, sau Enciclopedicus", ianuarie 1985, Timişoara, Dacoromânia, în revista Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences (Londra), nr. 5 / mai 1985, pp. 40 – 42.
• Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003.