Utilizator:Laurap/Bucureşti

București
—  Oraș  —
Stemă
44°26′N 26°06′E ({{PAGENAME}})
Țară	România
Municipiu	București
Atestare documentară	1459
Guvernare
- Primar	SORIN OPRESCU
Suprafață
- Total	228 km²
Populație
- Total	2.082.000 locuitori
- Densitate	8.074,6 loc./km²
Prezență online
Pagina de internet a capitalei

București este capitala României și, în același timp, cel mai mare oraș, centru industrial și comercial al țării. Prima sa mențiune apare în 1459 și devine capitală în 1862. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mass-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla "Micul Paris". În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare.

Geografie

Lacul Cişmigiu

Orașul se află în sud-estul țării, între Ploiești și Giurgiu, pe malurile râului Dâmbovița, ce se varsă în Argeș, afluent al Dunării. Mai multe lacuri se întind de-a lungul râului Colentina, în perimetrul orașului, precum Lacul Floreasca, Lacul Tei sau Lacul Colentina, iar în centrul orașului există un lac, Lacul Cișmigiu. Acest lac, fostă baltă în vechiul oraș medieval, este înconjurat de Grădina Cișmigiu, inaugurată în 1847 după planurile arhitectului german Carl F. W. Meyer. Pe lângă Cișmigiu, mai există două parcuri mari, Parcul Herăstrău (cu Muzeul Satului) și Grădina Botanică (cea mai mare din România și care cuprinde peste 10.000 de specii de plante, inclusiv exotice).

Climă

Ca o consecință a poziției sale geografice, fără adăpostul muntelui și departe de Marea Neagră, Bucureștiul are o climă continentală carecterizată prin veri foarte călduroase (până la 42°C) și cu ierni friguroase (cu până la 30°C sub zero). În oraș se simte puternic prezența vânturilor, în special din două direcții: „Crivățul” din est, iarna și „Austrul” din vest și sud-vest mai ales primăvara.

Tabel climatic

	Ian	Feb	Mar	Apr	Mai	Iun	Iul	Aug	Sep	Oct	Nov	Dec
Temperaturi medii (°C)	–2	1	6	11	17	21	23	22	17	11	4	–1
Total precipitații medii (mm)	40	36	38	46	70	77	64	58	42	32	49	43
Nr.zilelor cu precipitații	6	6	6	7	6	6	7	6	5	5	6	6
Notă: Se consideră o zi cu precipitații dacă s-au înregistrat cel puțin 1 mm de precipitații (ploaie, zăpadă, lapoviță etc. ) Surse: World Meteorological Organisation, SouthTravels

Resurse naturale

Resursele naturale sunt reprezentate de păduri și ape. Există la nivelul Bucureștiului o strategie de conservare a biodiversității .

Administrație

Articol principal Sectoarele Bucureștiului

Primăria municipiului Bucureşti

Până în anii 1700, Capitala era condusă de un județ și de doisprezece pârgari aleși de locuitori. Această conducere era semiautonomă în sensul că instituția era dublată de dregători domnești (pârcălabi, portari, ispravnici) numiți de marii boieri. Constantin Brâncoveanu desființează semiautonomia urmând ca problemele orașului să fie rezolvate de doi dregători domnești: marele agă, numit pentru aprovizionarea centrul orașului și marele spătar pentru asigurarea ordinii în mahalale.
Domnitorul Alexandru Ipsilanti creează în 1775 Epitropia obștirilor, organ administrativ format din opt boieri care se ocupă cu probleme edilitare, de școli, de securitatea orășenilor, prevenirea incendiilor etc. Ordinea urma să fie asigurată de doi demnitari: vel aga supraveghea centrul orașului iar vel-spătar, mahalalele.

Prima împărțire administrativă cunoscută a orașului datează din 1789 când Bucureștiul era împărțit în cinci plăși: Plasa Târgului, Plasa Gorganului, Plasa Broștenilor, Plasa Târgului de Afară, Plasa Podului Mogoșoaiei . În 1828 celor 5 plăși le sunt asociate 5 culori, numite de bătrâni și „văpsele” sau „boiele”: Plasa Târgului sau culoarea de Roșu, Plasa Mogoșoaiei sau culoarea de Galben, Plasa Gorganului sau culoarea de Verde, Plasa Broștenilor sau culoarea de Albastru și Plasa Târgului de Afară sau culoarea de Negru . În secolul XX numărul culorilor se restrânge la patru, "văpseaua" de Roșu fiind înglobată în celelalte rămase. La sfârșitul anului 1843 se inaugurează primul local al Sfatului Orășenesc al Bucureștiului; noul local este construit după planurile arhitectului Villacrosse. La 7 februarie 1926, „Legea pentru organizarea administrației comunale a orașului București” împarte Capitala în două zone: zona centrală și zona periferică . Zona centrală se împarte în patru sectoare, care vor păstra în denumirea lor numele vechilor culori: Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru și Sectorul IV Verde iar zona periferică includea restul teritoriului inclusiv comunele care devin suburbane orașului. În septembrie 1950 Bucureștiul este împărțit în opt raioane: Nicolae Bălcescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Grivița Roșie, V.I. Lenin, I.V. Stalin, Tudor Vladimirescu, 1 Mai și 23 August, care la rândul lor se vor preschimba în 1968 în opt sectoare. Din august 1979, numărul sectoarelor se restrânge de la opt la șase, prin comasarea sectoarelor 1 cu 8 și 2 cu 3.

Bucureștiul are un statut special în țară, fiind singurul oraș care nu aparține nici unui județ. Totuși, populația sa este mai numeroasă decât a oricărui județ.

Primăria administrează orașul și este condusă de un Primar General (actualmente Sorin Oprescu). Orașul are o suprafață totală de 228 km², pe care se întind 6 sectoare administrative, fiecare conduse de o primărie proprie. Sectoarele sunt dispuse radial (și numerotate în sensul acelor de ceasornic) astfel încât fiecare să aibă în administrație o parte a centrului Bucureștiului.

Cele şase sectoare ale Bucureştiului

Primăria Generală este responsabilă cu utilitățile (apa, transportul, bulevardele principale), iar Primăriile sectoarelor au responsabilitatea contactului dintre cetățeni și consiliile locale, străzile secundare, parcuri, școli și serviciile de salubrizare.

Sectoarele și cartierele în administrație:

• Sectorul 1: Aviatorilor, Aviației, Băneasa, Bucureștii Noi, Dămăroaia, Domenii, Dorobanți, Gara de Nord, Grivița, Victoriei, Floreasca, Pajura, Pipera, Primăverii
• Sectorul 2: Pantelimon, Colentina, Iancului, Tei
• Sectorul 3: Vitan, Dudești, Titan, Centru Civic
• Sectorul 4: Berceni, Olteniței, Văcărești, Timpuri Noi
• Sectorul 5: Rahova, Ferentari, Cotroceni
• Sectorul 6: Drumul Taberei, Militari, Crângași, Giulești

Istorie

Articol principal Istoria Bucureștiului

Vezi și Lista cronologică a evenimentelor din București

Bucureştii, 1789

Legenda spune că București a fost fondat de un oier pe nume Bucur. Conform unei alte variante mai probabilă, București a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrân la sfârșit de secol XIV.

Pe malurile Dâmboviței și ale Colentinei este atestată cultura paleolitică și neolitică. Până în 1800 î. Hr. apar anumite dovezi ale unor comunități în zonele Dudești, Lacul Tei și Bucureștii-Noi de astăzi. Săpăturile arheologice arată trecerea acestei zone printr-un proces de dezvoltare din epoca bronzului și până în anul 100 î. Hr., în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă, Lacul Tei, Pantelimon, dealul Mihai Vodă, Popești-Leordeni și Popești-Novaci sunt populate de indo-europeni (mai precis geto-daci). Primele locuințe după retragerea aureliană din 273 d. Hr. sunt atestate în secolele III - XIII, până în Evul Mediu.

Așezarea este atestată documentar la 20 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad Țepeș, domn al Țării Românești, prin care se întărește o moșie unor boieri. Cetatea Dâmboviței, cum mai apare în primii ani orașul, avea rol strategic, urmând să supravegheze drumul ce mergea de la Târgșor la Giurgiu, în ultima așezare aflându-se o garnizoană otomană. În scurt timp, Bucureștiul se afirmă, fiind ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reședință domnească. În anii 1558 - 1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămânând până astăzi cel mai vechi lăcaș de cult din oraș păstrat în forma sa inițială.

Bucureşti văzut de pe Turnul Colţea, 1868

În 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureștiul devine capitala Țării Românești, moment în care se trece la modernizarea acestuia. Apar primele drumuri pavate cu piatră de râu (1661), se înființează prima instituție de învățământ superior, Academia Domnească (1694) și este construit Palatul Mogoșoaia (Constantin Brâncoveanu, 1702), edificiu în care astăzi se află Muzeul de Artă Feudală Brâncovenească. În 1704, ia ființă la inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino Spitalul Colțea, care a fost avariat ulterior într-un incendiu și un cutremur și reconstruit în 1888. În scurt timp, Bucureștii se dezvoltă din punct de vedere economic; se remarcă creșterea numărului meșteșugarilor, ce formau mai multe bresle (ale croitorilor, cizmarilor, cavafilor, cojocarilor, pânzarilor, șalvaragiilor, zăbunarilor ș.a). Odată cu acestea continuă modernizarea orașului. Sunt create primele manufacturi, cișmele publice, iar populația se mărește continuu prin aducerea de locuitori din întreaga Muntenie (catagrafiaul din 1798 indică 30.030 de locuitori, în timp ce cea din 1831 număra 10.000 de case și 60.587 de locuitori). În 1862, la trei ani după unirea principatelor, Bucureștiul devine capitala României, în 1869 orașul este racordat la rețeaua feroviară.

Încet-încet apar o serie de instituții de interes (Teatrul Național, Grădina Cișmigiu, Cimitirul Șerban Vodă, Societatea Academică din București, Societatea Filarmonică din București, Universitatea din București, Gara de Nord, Grand Hotel du Boulevard, Ziarul Universul, cafenele, restaurante, Grădina Botanică din București, Ateneul Român, Banca Națională, cinematografe) și inovații în materie de tehnologie și cultură (iluminatul cu petrol lampant, prima linie de tramvai, iluminatul electric, primele linii telefonice).

Municipiul București a fost până la instaurarea regimului comunist în România reședința județului Ilfov (interbelic).

Tratate semnate în București

• Tratatul de la 28 mai 1812 - la sfârșitul Războiului Ruso-Turc, România pierde Basarabia
• Tratatul de la 3 martie 1886 - la sfârșitul războiului între Serbia și Bulgaria
• Tratatul de la 10 august 1913 - la sfârșitul celui de-al Doilea Război Balcanic
• Tratatul de la 4 august 1916 - tratatul de alianță între România și Antanta (Franța, Anglia, Rusia și Italia)
• Tratatul de la 6 mai 1918 - tratatul între România și Puterile Centrale, care nu a fost niciodată ratificat.

Demografie

București - evoluția demografică

Graficele sunt indisponibile din cauza unor probleme tehnice. Mai multe informații se găsesc la Phabricator și la wiki-ul MediaWiki.

Date: Recensăminte sau birourile de statistică - grafică realizată de Wikipedia

În 1930 structura etnică era: 639.040 (dintre care 77,47% români, 10,93% evrei, 3,76% maghiari, 2,22% germani ș.a.)

Structura confesională

• 1930: 486.193 ortodocși (76,08%), 76.480 mozaici (11,96%), 36.414 romano-catolici (5,69%), 12.203 lutherani (1,90%), 12.882 greco-catolici (2,01%), reformați (1,14%) ș.a.
• 2002: 1.850.414 ortodocși (96,05%), 23.450 romano-catolici (1,21%), 9.488 musulmani (0,49%), 7.558 greco-catolici (0,39%), 5.452 penticostali, 4.381 adventiști ș.a.

Stemă

Articol principal Stema municipiului București

Descrierea stemei municipiului București

Într-un scut roșu este înfățișat Sfântul Dumitru aureolat și în poziție pedestră, purtând vestimentația specifică legiunilor romane și atributele unui sfânt militar: sulița și crucea. Scutul este plasat pe pieptul unei acvile de aur, care poartă o cruce în cioc și o coroană deschisă desupra capului. Ciocul și ghearele acvilei au culoare roșie, purtând în ghiara dreaptă o sabie de argint cu mâner de aur, iar în cea stângă un sceptru în aceeași cromatică.
În partea inferioară a scutului este prezentată o eșarfa tricoloră pe care stă scrisă deviza: PATRIA ȘI DREPTUL MEU. Întreaga reprezentare este plasată într-un scut albastru; deasupra se află o coroană murală de argint, formată din 7 turnuri crenelate.
Deasupra coroanei murale se găseste o acvilă cruciată, în zbor deschis.

Semnificația elementelor heraldice

Stema Bucureştiului, 1993

• Sfântul Dumitru, patronul orașului București.
• Acvila cruciată este însemnul cel mai important al statului român. Acvila își are sorgintea și simbolistica romană și face referire la originea latină a poporului nostru și la continuitatea sa. Crucea purtată în cioc atestă că răspândirea creștinismului în Dacia s-a făcut și prin intermediul coloniștilor romani, fenomen produs în mod natural și nu printr-un act de autoritate al puterii centrale.
• Coroana deschisă, purtată de acvilă, este coroana lui Mircea cel Bătrân nume ilustru legat de istoria Bucureștilor și în vremea căruia orașul a devenit Capitala de tranziție a Țării Românești.
• Sabia din ghiara dreaptă a acvilei evocă necontenita luptă de apărare, iar Sceptrul din partea stângă simbolizează suveranitatea națiunii române.
• Deviza: PATRIA ȘI DREPTUL MEU, înscrisă pe eșarfa tricoloră, este utilizată din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca semn al legăturii firești dintre libertatea individuală și statutul politic al țării.
• Panglica tricoloră subliniază rolul pe care l-a avut tricolorul în cadrul evenimentelor din luna decembrie 1989 și statutul acestui centru urban în cadrul dezvoltării spiritualității românești.
• Coroana murala, semn al centrelor urbane, simbolizeaza locul pe care orasul il ocupa in ierarhia administrativa a tarii. Cele 7 creneluri semnfica statutul de municipiu al Bucurestilor;
• Acvila cruciată în zbor deschis, plasată deasupra întregii compoziții, arată că orașul a fost încă din epoca feudală „Cetate de scaun” .

Cultură

Bucureștiul are vechi tradiții culturale, este locul unde s-au înființat societăți, edificii și s-au desfășurat cele mai importante manifestări culturale.

Teatre

Un element important al vieții culturale bucureștene îl reprezintă și prezența unui număr mare de teatre, de stat sau particulare. Teatrul Național este inaugurat în 1852 cu piesa Zoe sau Amantul împrumutat și devine repede remarcat datorită artiștilor vremii: Matei Millo, Costache Caragiale, Mihai Pascally ș.a.m.d.
După Primul Război Mondial, fenomenul teatral cunoaște un mare avânt prin apariția unor noi teatre: Teatrul Mic (1922), Teatrul Fantazio (1926), Teatrul Intim (1928), Teatrul „Maria Ventura” (astăzi Teatrul de Comedie). În prezent în București mai există: Teatrul Bulandra, Teatrul Nottara, Teatrul Odeon, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Țăndărică și Teatrul Ion Creangă, Teatrul de Operetă, Opera Națională. Pe lângă teatrele de stat sunt și teatre particulare: „Teatrul Nostru”, Teatrul Levant, Teatrul Masca. Viața culturală este completată și de Circul de Stat.

Muzee

Nicolae Grigorescu, Țărancă voioasă

Valori culturale și istorice sunt adunate în peste 40 de muzee care funcționează în București din care:

• Muzeul Național de Istorie care cuprinde tezaurul „Cloșca cu puii de aur”, o copie a Columnei lui Traian din Roma, monumente grecești, romane și medievale etc
• Muzeul Satului înființat în anul 1936 de profesorul Dimitrie Gusti
• Muzeul Național de Artă deschis pe locul fostului Palat Regal și care conține o galerie de artă europeană și o galerie de artă românească modernă, unde sunt expuse lucrările lui Constantin Brâncuși, Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonitza, Ion Andreescu, Ștefan Luchian, Theodor Aman, Gheorghe Tăttărescu, Theodor Pallady, Gheorghe Petrașcu, Victor Brauner
• Muzeul George Enescu (fostul Palat Cantacuzino devenit muzeu memorial în 1956)
• Muzeul Țăranului Român înființat în anul 1990 de pictorul Horia Bernea; cuprinde cea mai bogată colecție de obiecte țărănești – colecții de costume (țesături, port popular), artă populară (ceramică, icoane) dar și unelte agricole.
• Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida unde sunt expuse: machetele avioanelor cu care Traian Vuia, Aurel Vlaicu și Henri Coandă s-au înscris printre pionierii construcțiilor aerospațiale, primul automobil aerodinamic conceput de inginerul român A. Persu, moara de apă cu „făcaie” etc
• Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București format din secția de istorie și cea de artă cuprinde Tezaurul de la Herăstrau, Zeița de la Vidra, podoabele descoperite la Străulești și Mănești-Buftea etc
• Muzeul Cotroceni, Muzeul Zambaccian și altele.

Multe dintre muzeele orașului sunt case memoriale unde au trăit mari personalități ale culturii române: Muzeul Gheorghe Tattarescu care expune portrete ale revoluționarilor români cum ar fi: Gheorghe Magheru, Ștefan Golescu, Nicolae Bălcescu, Muzeul Memorial „Gheorghe M.Marinescu” amenajat în casa fondatorului neurologiei românești, Muzeul Memorial „Constantin I. și Constantin C. Nottara” care cuprinde tablouri, fotografii care au aparținut actorului C. I. Nottara și compozitorului C. C. Nottara, Muzeul Memorial ”Mărțișor-Tudor Arghezi” amenajat în casa unde a locuit poetul începând cu 1930, Muzeul Memorial „George Călinescu” unde sunt expuse: biblioteca lui Călinescu, obiecte de artă din China, icoane pe sticlă, tablouri, Muzeul „Theodor Aman” deschis în casa concepută și proiectată chiar de pictor, Muzeul Memorial „George Bacovia”, Muzeul „Cornel Medrea“, Colecția Memorială „Maria Filotti“ .

Educație

În București are sediul Academia Română, cel mai înalt for de știință și cultură din România. Tot aici își desfășoară activitatea un număr mare de institute de învățământ superior.

În oraș există un număr mare de biblioteci: Biblioteca Academiei Române fondată în 1867, Biblioteca Centrală Pedagogică fondată în 1880, Biblioteca Centrală Universitară fondată în 1895, Biblioteca Națională fondată în 1955, Biblioteca Institutului Național de Informare și Documentare etc.

Arhitectură

Articol principal Arhitectura Bucureștiului

Curtea Veche

Substanța medievală a Bucureștiului a fost de-a lungul timpului grav afectată de distrugeri și incendii. Orașul a pierdut în mod tragic o serie de monumente, mai ales biserici, și în decursul campaniei de "urbanism" inițiate în secolul trecut de Nicolae Ceaușescu. Din nucleul orașului medieval de pe malurile Dâmboviței s-au păstrat vestigiile Curții Vechi (sec. XV - XVI) cu Biserica Domnească Buna Vestire, care datează probabil din vremea lui Mircea Ciobanul (1545-1554). Biserica are un plan triconc, naosul ei este evidențiat printr-o turlă. Fațada trădează unele influențe moldovenești, dar zidăria formată din asize de cărămidă alternând cu porțiuni acoperite de mortar, imitând piatra fățuită, aparține deja formelor tipice arhitecturii Țării Românești. Portalul vestic cu decoruri în stilul barocului brâncovenesc a fost așezat mai târziu, în 1715, în timpul scurtei domnii a lui Ștefan Cantacuzino. În proscomidie s-au păstrat picturi murale din vremea edificării și din 1714/15, restul bisericii adăpostește picturi murale ale artiștilor academiști Constantin Lecca și Mișu Popp, din 1852. Turla a fost înlocuită în 1914.

Mănăstirea Radu Vodă (Sfânta Troiță) a fost ridicată pe vremea lui Alexandru II Mircea (1568-1577), dar a fost distrusă deja în 1595 de Sinan Pașa, pentru a fi în secolul XVII reconstruită și fortificată de către Radu Mihnea (1613-1620) și Alexandru Coconul (1623-1627). Atât elementele tradiționale (planul triconc, turla pe naos), cât și pronaosul supralărgit, încununat de trei turle, sunt influențate de formele bisericii mănăstirii din Curtea de Argeș. Decorul fațadelor este format din două registre de arcaturi din ciubuce, despărțite de un brâu median. Din ansamblul Mănăstirii Mihai Vodă, ctitoria marelui domnitor (1589-1591), s-a păstrat doar biserica de plan triconc tip Vodița II, care reprezintă prin pastoforiile supralărgite, cele două turle pe proscomidie și pe diaconicon și prin împodobirea fațadelor de cărămidă cu două registre de arcade oarbe o capodoperă a arhitecturii muntenești. Construcția a fost, împreună cu turnul-clopotniță din sec. XVI-XVIII, translată din fosta incintă monastică în 1986. Clădirea mănăstirii, care adăpostise până atunci Arhivele Statului, a fost distrusă. Din secolul XVI datează și biserica mănăstirii Mărcuța (1586-1587), o ctitorie pe plan triconc cu turlă pe naos a marelui vistier Dan. În 1733 biserica a fost reînnoită și împodobită cu picturi murale, din 1945 până în 1957 ea a fost restaurată. Alte importante mărturii ale secolului XVI, Biserica Alba-Postăvari și biserica Spirea Veche, au fost distruse în primăvara lui 1984.

Biserica Domnească

În epoca lui Matei Basarab a fost rezidită Mănăstirea Plumbuita (1647) după modelul ctitoriei lui Radu cel Mare de la Dealu, pentru a comemora victoria din 1632 împotriva turcilor. Din Casa Domnească construită atunci s-a păstrat doar o latură interioară a curții. Biserica de plan triconc fusese ridicată pe vremea lui Mihnea al II-lea Turcitul (1577-1583, 1585-91), dar suferise în 1595 mari distrugeri. Biserica Patriarhiei cu hramul Sf. Dimitrie cel Nou, ridicată sub domnia lui Constantin Șerban Basarab (1654-1658), dezvoltă modelul dat de biserica episcopală din Curtea de Argeș, folosind proporții mai masive, mai ales în cazul unui monumental pridvor vestic. Interiorul bisericii a căpătat în secolul XIX un caracter unitar prin înlăturarea zidului care despărțea pronaosul de naos și prin împodobirea cu un ansamblu de pictură murală în 1830. Deasupra ușii spre pronaos s-au păstrat imaginile ctitorilor din 1669. După mutarea mitropoliei de la Târgoviște la București în 1668, ea a devenit Catedralã Mitropolitanã, și în 1925, după ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de patriarhie, Catedrală Patriarhală. În apropierea acestei biserici se află ansamblul reședinței mitropolitane, dispus în pantă pe Dealul Viilor. În incinta acestui complex s-au păstrat unele construcții din 1698, aparținând fostei mănăstiri, printre care se numără poarta principală a edificiului, un paraclis cu galerie și treptele care duc spre portal. Acestea au fost reînnoite în 1723. Mănăstirea Cotroceni din 1679 a fost complet demolată în 1985. Ea adăpostea mormântul lui Șerban Cantacuzino, biserica ei se distingea prin proporțiile armonioase și printr-o tâmplă bogat ornamentată. Tot o ctitorie a domnitorului Șerban Cantacuzino este și Biserica Doamnei (1683), care conține un ansamblu de pictură murală executat de zugravii Constantinos și Ioan.

Unul din monumentele importante ale stilului brâncovenesc este biserica Mănăstirii Antim (1713-1715), o ctitorie a mitropolitului Antim Ivireanu. Perioada clasică a stilului este reprezentaă aici de o ornamentică bogată, caracterizată de motive florale, de un pridvor monumental purtat de coloane și de un fronton semicircular care denotă influența barocului italian. Notabile de asemenea sunt porticele mănăstirii, cu coloane de piatră în torsadă, și bucătăriile ei cu bolți etajate pe trompe. Aripile de nord și de est ale edificiului monastic au fost demolate în 1984. În epoca brâncovenească este întemeiat de spătarul Mihail Cantacuzino și Spitalul Colțea (1702), prima instituție spitalicească din Țara Românească. Alte monumente ale stilului brâncovenesc clasic sunt: Biserica Fundenii Doamnei (1699), Palatul Mogoșoaia (1702) și Biserica Colțea (1695-1702), din ansamblul căreia s-a păstrat paraclisul din 1701-1702, ancadramentul cu decor dens al ușii spre pronaos precum și canaturile din lemn ale acestei uși. Picturile din paraclis aparțin lui Gheorghe Tattarescu. O fază târzie a stilului brâncovenesc era reprezentată de Mănăstirea Văcărești (1716-1722), o ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat distrusă în ultimii ani ai dictaturii comuniste. Lăcașul monastic avea o ornamentică deosebit de bogată și era considerat drept o sinteză a arhitecturii sacrale tradițional românești. Alte monumente ale acestei epoci sunt Biserica Krețulescu (1722) și Biserica Stavropoleos (1724-1730), cu un pridvor bogat ornamentat. Așa-numita Biserică a lui Bucur Ciobanu, biserica bolniței Mănăstirii Radu Vodă, este în pofida numelui care sugerează o ctitorie legendară tot o construcție grațioasă din secolul XVIII.

Secolele XVIII și XIX constituie pentru arhitectura Bucureștiului perioada unei mari înfloriri. După o perioadă de tranziție, reprezentată prin bisericile Sf. Elefterie (1743), Olari (1758), Batiște (1764) și Sf. Ștefan (1768), precum și de casele boierești Melik (1760) și Moruzi (1812-1814), sau de Hanul Manuc (1806-1808), care continuă parțial formele tradiționale ale epocii brâncovenești, apar primele edificii construite în stil neoclasic (Palatul Ghica-Tei, 1822) sau neogotic (Casa Suțu din 1830, Biserica Sf. Spiridon Nou din 1852-1858). Influența Parisului, a metropolei europene îndrăgite de români, și a școlii franceze de arhitectură devine hotărâtoare odată cu desăvârșirea Palatului Știrbey de către arhitectul francez Michel Sanjouand, în 1835. Lui Sanjouand i se datorează și planul paraclisului Palatului Știrbey (1833), cu un pridvor susținut de coloane dorice, precum și primele încercări de a dirija evoluția orașului conform unui plan urbanistic. Caracterul neoclasicist al palatului Știrbey este respectat și de modificările efectuate în 1881, după proiectul arhitectului austriac J. Hartman. Acestor modificări li se datorează fațada împodobită de cariatide și aripile laterale supraînălțate.

Ateneul Român

În a doua jumătate a secolului XIX planul orașului căpătă treptat, și datorită proiectelor urbanistice inițiate de Sanjouand, un caracter reprezentativ prin formarea unui centru circular, trasarea unor magistrale largi, ridicarea de edificii monumentale pentru instituțiile din administrație și cultură, precum și prin amenajarea unor areale întinse ca parcuri. Din păcate, noile curente în arhitectură au dus și la demolarea unor biserici, mănăstiri și hanuri medievale, precum și la impunerea cu orice preț a canonului francez în restaurare și reconstrucție. Clădirile "micului Paris" au schimbat aspectul vechiului oraș, din care s-au păstrat mai ales spațiile subterane greu de recuperat datorită impunerii unei noi structuri urbanistice. Numeroși arhitecți francezi, printre care nu s-a numărat nici unul de prim rang, au contribuit la impunerea neoclasicismului, apoi a romantismului și a eclectismului de școală franceză. Astfel, Palatul Băncii Naționale (corpul vechi) este o operă din 1883-85 a arhitecților Cassien Bernard și Albert Galleron. După planurile lui Paul Gottereau s-a construit Casa de Economii și Consemnațiuni de pe Calea Victoriei, cu o alură de catedrală eclectistă purtând o cupolă centrală de sticlă și metal, care îi conferă transparență. Același Gottereau a proiectat și clădirea Fundațiilor Regale, astăzi unul dintre corpurile Bibliotecii Centrale Universitare. Ion Mincu a fost de asemenea un promotor al școlii franceze de arhitectură, datorită anilor de studii petrecuți la Paris. Palatul Curții Supreme de Justiție, o operă din această perioadă a lui A. Ballu la care a colaborat Mincu, a devenit azi, după o perioadă îndelungată de renovare, sediul Curții de Apel București și a Judecătoriei Sectorului 5. Remarcabile mai sunt Catedrala Sfântul Iosif, construită de Friedrich Schmidt (1873 - 1884) în stil neogotic, și Ateneul Român, conceput de Constantin Baicoianu și Albert Galleron, construit între 1885 și 1888, a cărui perspectivă dinspre Calea Victoriei este dominată de o cupolă barocă și de un monumental portic de ordin ionic. Ateneul este o clădire caracteristică pentru stilul eclectic al capitalei, bazat pe structuri clasiciste, așa cum a fost el cultivat în Franța.

Casa de Economii şi Consemnaţiuni

Acest stil a prevalat și în arhitectura de la începutul secolului XX în București, în pofida diverselor curente secesioniste ale vremii. Astfel, fostul Palat al Poștelor, azi Muzeul Național de Istorie a României, construit după planurile arhitectului Alexandru Săulescu (1847-1902), are un pridvor masiv de ordin pseudodoric, un parament cu rustica și diverse elemente decorative datorate în parte renașterii, în parte clasicismului. Un concept asemănător a stat la baza fostului Palat al Parlamentului (1907), azi Palatul Patriarhiei, după planurile lui Dimitrie Maimarolu (1859-1926). Clădirea Primăriei Municipiului București, ridicată între anii 1906 și 1910 de Petre Antonescu, ilustrează anumite tendințe retrospective ale începutului de secol, care vizau o renaștere a tradițiilor naționale în arhitectură, mai ales a stilului brâncovenesc. Tradiția arhitecturală moldovenească l-a inspirat în schimb pe arhitectul Nicolae Ghica-Budești, de exemplu în Muzeul de etnografie, artă națională, artă decorativă și industrială, azi Muzeul Țăranului Român, construit în etape între anii 1912 și 1939. Stilul neoromânesc nu a putut însă depăși canonul francez, reprezentat în primele decenii ale secolului de Palatul Regal al arhitectului Nicolae Nenciulescu (1932-1937), azi Muzeul Național de Artă al României, o construcție alcătuită dintr-un corp central și două aripi laterale care expunea un nu tocmai riguros neoclasicism, și de Arcul de Triumf, o operă a arhitectului Petre Antonescu (1922 și 1935/36).

Palatul Parlamentului (Casa Poporului)

În anii '50 ai secolului XX au fost ridicate în centru unele clădiri reprezentative ale noii puteri, de exemplu Casa Scânteii (Casa Presei Libere) sau Opera Română (1953). Opera, deși după un proiect stalinist, expune elementele de eclectism tipice pentru sfârșitul secolului XIX. Tot în primul deceniu al dictaturii comuniste suprafața orașului s-a mărit în mod semnificativ prin construcția de noi cartiere de locuințe, care aveau parțial caracterul de oraș-satelit: Balta Albă, Drumul Taberei, Floreasca, Jiul-Pajura, Berenci, Calea Griviței. Epoca lui Ceaușescu a adus cu sine schimbări grave în structura urbanistică a capitalei. Construirea unui nou palat prezidențial și a Bulevardului Victoriei Socialismului s-a făcut cu prețul distrugerii vechilor cartiere Uranus, Izvor, Rahova și Antim. Foarte contestată în noul ansamblu este Casa Poporului a arhitectei Anca Petrescu, azi sediu al Parlamentului României. Lucrările la acest edificiu megaloman, care se întinde pe o suprafață de 350 000 m², au început în anul 1984. Construcției i se impută lipsa de unitate stilistică și proporțiile care ignoră modelul clasicist după care se orientează de fapt.

Clădiri și monumente dispărute

• Biserica Sf. Nicolae-Sârbi, începutul secolului XVI, demolată în 1985.
• Biserica Crângași (1564) și cimitirul adiacent, distruse în 1986.
• Biserica Alba-Postăvari (1568), cu picturi murale de Anton Serafim, demolată în martie 1984.
• Biserica Sf. Nicolae-Jitniță (1590) din Calea Văcărești, demolată în iulie 1986.
• Clădirea Mănăstirii Mihai Vodă, 1591, demolată în 1984.
• Biserica Spirea Veche, secolul XVI, reînnoită în secolul XVIII, demolată în aprilie 1984.
• Biserica Enei (1611), avariată de o macara în timpul lucrărilor de reconstrucție după cutremurul din 1977 și demolată în primăvara aceluiași an. Acest lăcaș de cult cu un ansamblu important de pictură murală a fost prima victimă a demolărilor regimului ceaușist.
• Biserica Sf. Vineri-Hereasca din secolul XVII, demolată în iunie 1987, doar la câțiva ani după renovare. Biserica era împodobită cu picturi de Dumitru Belizarie.
• Biserica Sf. Spiridon-Vechi din secolul XVII, demolată în iulie 1987. În timpul demolării a fost furată icoana dăruită bisericii de către Patriarhul Silvestru al Antiohiei la 1748.
• Mănăstirea Cotroceni din 1679, cu biserica din 1598, demolată în 1985.
• Biserica Olteni, ctitorită în 1696, demolată în iunie 1987. În 1821, în timpul luptelor dintre eteriști și otomani, biserica servise arnăuților drept loc de rezistență și fusese avariată de bombardamente. Între 1863 și 1865 biserica fusese restaurată în stil neogotic. Picturile murale executate de Gheorghe Tattarescu au fost parțial distruse, parțial furate în timpul demolării.
• Aripile de nord și de est ale Mănăstirii Antim (1713-1715), demolate în 1984.
• Mănăstirea Văcărești (1716-1722), cea mai însemnată mănăstire din București, demolată între 1984 și 1987. Dintr-o suprafață de cca 2.500 m² de frescă datând din timpul edificării au putut fi salvați de către prof. Dan Mohanu și studenții săi de la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu doar cca 140 m². Pictura murală care împodobea paraclisul locului de închinare a voievodului a fost aproape complet distrusă, cu excepția unor fragmente cu icoane sau scene biblice care au fost probabil furate de muncitorii șantierului de demolare.
• Biserica Bradu Staicu, 1726, restaurată în 1875 de arhitectul Al. Freiwald, demolată în octombrie 1987. Odată cu biserica a dispărut pilonul mesei altarului, considerat a fi mai vechi decât biserica.
• Biserica Mănăstirii Pantelimon, 1750, demolată în 1986.
• Biserica Izvor, 1785, demolată în 1984.
• Biserica Sf. Troiță-Izvor, 1804, descrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea în nuvela Hagi-Tudose, demolată în octombrie 1987. Odată cu demolarea au dispărut numeroase obiecte de cult.
• Clădirile de la sfârșitul secolului al XIX-lea de pe Calea Mogoșoaiei.
• Două corpuri de clădire și capela Institutului Medico-Legal "Prof. Mina Minovici" din 1892, demolate în 1985. Capela din incinta instituției fusese o operă a arhitectului Paul Petricu. Mare parte din inventarul ei s-a pierdut în timpul demolării: lambriurile și stranele din stejar sculptat, mozaicul de deasupra intrării, pictura din absida altarului și vitraliile executate în Franța la începutul secolului al XX-lea.
• Vilele și blocurile ridicate în perioada interbelică pe Splaiul Independenței, demolate între 1984 și 1987.
• Biserica Gherghiceanu, 1939, demolată în 1984.
• Biserica Crângași 2, 1943, demolată în 1982.
• Biserica Mărgeanului, 1946, demolată în 1981.
• Biserica Doamna Oltea, 1947, demolată în 1986.

Parcuri și grădini

Articol principal Parcuri și grădini din București

Transport

Articol principal Transport în București

Beizadea Grigore Ghica, la Şosea, 1845

Autobuz pe străzile Capitalei, 2006

Metrou Staţia Pipera

Avion Tarom

În Bucureștii de altădată, plimbarea cu caleașca era permisă numai boierimii; slujbașii mergeau călare, negustorii cu căruța iar oamenii de rând pe jos. După anul 1828, odată cu apariția birjelor și a trăsurilor, și celelalte categorii sociale se pot bucura de mersul cu caleașca. În scurt timp apar trăsurile închise, cu două uși cu geamuri, numite cupeuri. În timpul iernii, caleașca este înlocuită de sanie.

Tramvaiul cu cai În primăvara anului 1872 au apărut în București primele tramvaie trase de cai numite de o parte din populație traivan, trangavan sau tranca-fleanca . Ziaristul și profesorul Ullyse de Marsillac scria după o călătorie în București în anul 1873 „aceste omnibusuri americane sunt înt-adevăr, cu băncile lor din catifea roșie, de o rară eleganță și foarte confortabile. Fără zguduiri, aluneci pe șine de fier, ceea ce este un fel de voluptate când ești obișnuit cu scuturăturile birjei pe caldarâmul nostru. Cu cincizeci de bani poți face o plimbare încântătoare, din Calea Moșilor și până la capătul Podului Mogoșoaiei [...]”.
Totuși, tramvaiele prezentau și o serie de dezavantaje: în vagoane încăpeau 20-25 de persoane, deraiau des în special la cotituri, făceau zgomot, la capătul liniei se întârzia mult pentru schimbatul cailor. Schimbarea la capătul de linie se făcea prin trecerea vatmanului și a perechii de cai la celălalt capăt al tramvaiului neexistând bucle sau spații rotunde pentru întoarcere.

Tramvaiele de vară erau deschise (spre deosebire de tramvaiele de iarnă), aveau șase rânduri de bănci de lemn și erau dotate cu perdele groase din dril pentru a proteja călătorii de ploaie și soare; vatmanul avea uniformă și bici pentru cai. Tramvaiul tras de cai a ieșit definitiv din circulație în 1929 . În 1891 se cere de la primărie și se obține autorizarea de a folosi pe traseele pe care nu existau linii de tramvaie, vehicule numite tramcare (tram-cars). Aceste vehicule mari, pe șine de fier, galbene, luxoase, cu canapelele acoperite cu catifea roșie au intrat în circulație la 1 iulie 1891 și-au fost retrase în 1904.

Tramvaiul electric În 1893 apare primul tramvai electric, a purtat numărul 14 și mergea de la Cotroceni la Obor. Tramvaiele acestei linii erau la început de culoare verde apoi în timpul primului război mondial și după aceea de culoare galbenă. Vagonele erau mai încăpătoare, aveau uși pe ambele părți ale tramvaiului, băncile pentru călători erau situate de-a lungul vagonului iar vagoanele aveau două motoare, unul folosit pentru ducere și celălalt pentru întoarcere.

Automobilul a pătruns în București încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. La Muzeul Național Tehnic din București se păstrează automobilul „trăsură” Olds Patent din 1898 , unul dintre primele automobile care au circulat prin București. În 1900 industriașului Gheorghe Basil Assan și-a înregistrat automobilul la Primăria Capitalei și a primit de la Poliția Capitalei nr. 1-B. După ce prințul George Valentin Bibescu contestă această întâietate, primește de la Poliție nr. 0-B . Patru ani mai târziu în Capitală erau înregistrate 64 de automobile . La 22 septembrie 1904, Automobil Club Român (ACR) a organizat prima cursă automobilistică din România, pe traseul București–Giurgiu (120 km). Și în prezent ACR-ul reeditează la 22 septembrie tradiția de peste un secol . În 1906 apare în București primul automobil electric adus de la Paris de Leon Leonida . Pentru reducerea accidentelor, Primăria publică primul regulament privind circuația vehiculelor în Capitală prin care este reglementată și viteza maximă la 10 km/h . În prezent, viteza maximă legală în oraș este de 50 km/h.

Transport feroviar Prima linie de cale ferată din țară, București–Giurgiu a fost pusă în funcțiune în 1869 și odată cu aceasta, prima gară CFR a Bucureștilor, Gara Filaret .

Transport aerian Municipiul București este cel mai mare și mai important centru al transporturilor aeriene din România. Traficul intern se realizează prin intermediul aeroportului Aurel Vlaicu (inaugurat în 1920), iar traficul internațional de mărfuri și călători este asigurat atât de aeroportul Aurel Vlaicu, cât și de aeroportul Henri Coandă (inaugurat la 8 aprilie 1970).

Calamități

Articol principal Calamități care au afectat Bucureștiul

Incendiul din 1847, cel mai mare incendiu din Bucureşti

De-a lungul istoriei au existat mai multe nenorociri care s-au abătut asupra Bucureștiului. Documentele au păstrat date numai despre o parte dintre acestea. Capitala a fost afectată de incendii, cutremure, inundații, ciumă, epidemii, foamete și chiar invazii de lăcuste. Cele mai vechi însemnări despre „focurile” din București datează de la începutul secolului al XVII-lea și se referă la incendii petrecute în secolul al XVI-lea. Incendiile erau destul de dese pentru că în mahalalele Bucureștiului, casele erau construite din lemn și acoperite cu șindrilă sau trestie. Cel mai mare incendiu consemnat a fost incendiul din 23 martie 1847, când cincisprezece oameni au pierit și mulți au căpătat arsuri. Incendiu n-a putut fi stins timp de câteva săptămîni. În același an s-a înființat serviciul de pompieri.

De-a lungul istoriei Bucureștiului, mai multe cutremure au făcut victime umane și au provocat pagube materiale. Printre marile cutremure care au afectat orașul se numără: cutremurul din 1738, din timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, care a stârnit panică și este menționat în mai multe surse; cutremurul din 26 octombrie 1802, cu magnitudinea de 7,9 pe scara Richter pe care însemnările îl numesc cutremurul cel mare și în timpul căruia jumătate din Turnul Colței s-a dărâmat. Secolul XX aduce și el două mari cutremure: cutremurul din 1940 în timpul căruia s-a prăbușit cea mai înaltă construcție de beton armat din România, blocul Carlton și cutremurul din 4 martie 1977 care a făcut 1.424 de victime în București.

Mărturiile scrise despre inundațiile din București au apărut relativ târziu, pentru că Bucureștiul n-a fost așezat de la început în imediata apropiere a Dâmboviței. Odată cu mărirea orașului au apărut și documente despre revărsările râului. În primăverile și toamnele ploioase sau când topirea zăpezilor se făcea brusc, Dâmbovița făcea pagube importante pentru bucureșteni. O altă cauză a revărsărilor era faptul că, la intrarea și la ieșirea apei în și din oraș, erau numeroase mori pe albia Dâmboviței. Morile potoleau într-o măsură oarecare apa râului dar exercitau și o presiune la suprafața apei, împingând-o peste maluri. Prima însemnare documentară care menționează o inundație mai mare provine din timpul domnitorului Gheorghe Duca . Cu toate că de-a lungul timpului au fost nenumărate inundații în București, trei dintre acestea au făcut pagubele cele mai mari:
Inundația din martie 1862, cînd vremea ploioasă și călduroasă au dus la un dezgheț brusc; Capitala a fost acoperită de ape din Grozăvești până la Grădina Cișmigiu .
Inundația din mai 1864 când au fost inundate mahalalele Antim, Broșteni, Izvor, iar apele au atins doi metri . S-au acordat ajutoare de urgență constând în alimente și bani. Mihail Kogălniceanu, care era ministru de interne, a cerut deschiderea de subscripții.

Biserica Ienei 1977, foto din Institutul de arhitectură Ion Mincu

Inundația din martie 1865 a fost cea mai dezastruoasă inundație din secolul al XIX-lea, care a afectat nu numai Capitala ci întreaga țară. În unele părți ale Bucureștiului, apa a atins nivelul de trei metri. Canalizarea Dîmboviței începe la sfîrșitul anului 1880 și cu toate că lucrările au fost terminate, o ultimă inundație are loc în 1892 când sunt afectate cartierele Grozăvești, Cărămidari și Cotroceni; Grădina Botanică a fost distrusă aproape în întregime.

În istoria Bucureștiului au existat mai multe epidemii de ciumă. Din secolul al XV-lea ele apar și în însemnări. În 1730 domitorul Nicolae Mavrocordat cade victimă epidemiei de ciumă și este înmormântat lângă mănăstirea Văcărești . În 1812, în timpul domnitorului Ioan Caragea, izbucnește cea mai puternică epidemie de ciumă din țară, cunoscută sub denumirea de ciuma lui Caragea. Cifra vehiculată este de 90.000 de decese în toată țara .

Cele mai multe victime ale calamităților petrecute în București au fost făcute de foamete și de epidemii (inclusiv ciuma). În 1795, după o invazie a lăcustelor care a dus la o recoltă slabă, s-a înregistrat o mare foamete. Din dispoziția domnitorul Alexandru Moruzi, morarii din București aveau voie să cumpere grâu numai din magazia domnească; grâul era achiziționat cu 7 lei și vândut morarilor cu 40 de lei chila .

Vezi și

• Lista primarilor Bucureștiului
• Listă de clădiri importante din București
• Lista personalităților născute în București

Lucrări recomandate

• Nicolae Iorga, Istoria Bucureștilor, 1940
• C.Bacalbașa, Bucureștii de altădată, 1935
• G.Ionnescu-Gion, Istoria Bucureștilor, 1899
• George D.Florescu, Din vechiul București, 1935

Bibliografie

• D. Almaș, I. Panait: Curtea Veche din București, București 1974.
• Articol Bucarest / Bucharest / Bukarest în catalogul de imagini al expoziției ICOMOS pro Romania Paris. Londra, München, Budapesta, Kopenhaga, Stockholm 1989/1990, ICOMOS - Journal of the German National Committee 1, p. 31-40.
• Gheorghe I. Cantacuzino: Biserica Mărcuța, București 2003.
• Adrian C. Corbu: Bucureștii vechi, documente iconografice, București 1936.
• Vasile Drăguț: Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, București 2000, p. 105-107.
• Florentina Dumitrescu: Biserica Mihai Vodă, București 1969.
• Nicolae Ghica-Budești: Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia. I. Înrâuririle străine de la origine pâna la Neagoe Basarab, în: Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice (BCMI) XX (1927), fasc. 53-54, p. 121-158.
• Nicolae Ghica-Budești: Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia. II. Vechiul stil românesc din veacul al XVI-lea, în BCMI, XXIII (1930), fasc. 63-66.
• Nicolae Ghica-Budești: Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia. III. Veacul al XVII-Iea, în: BCMI XXV (1932), fasc. 71~74.
• Nicolae Ghica-Budești: Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia. IV. Noul stil din veacul al XVIII-lea, în: BCMI, XXIX (1936), fasc. 87-90.
• Constantin C. Giurescu: Istoria Bucureștilor, București 1966.
• Aurora Ilieș: Biserica Mănăstirii Colțea, București 1969.
• Grigore Ionescu: București: Orașul și monumentele sale, București 1956.
• Neculai Ionescu-Ghinea: Altare ucise, în: Magazin istoric decembrie 2005, p. 30-32.
• P. E. Miclescu: Monumentele de pe Dealul Patriarhiei, București 1967.
• Cristian Moisescu: Biserica Curtea Veche, București 1967.
• Radu Olteanu, Bucureștii în date și întâmplări, București, 2002.
• I. Panait: Hanul Manuc: cercetări arheologice, în: Buletinul Monumentelor Istorice (BMI) 2/1972, p. 3.
• I. Panait: Curtea Domnească din București în secolul al XVI-lea, în: Buletinul Monumentelor Istorice (BMI) 2/1973, p. 3.
• Cornelia Pillat: Biserica Crețulescu, București 1969.
• Corina Popa: Mănăstirea Plumbuita, București 1968.
• Corina Popa și Dumitru Năstase: Biserica Fundenii Doamnei, București 1969.
• Radu Popa: Mogoșoaia, București 1962.
• George Potra: Din Bucureștii de altădată, București, 1981.
• P. Simionescu: Cetatea de scaun a Bucureștilor, București 1976.
• Nicolae Stoicescu: Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București, București 1961.

Legături externe

• Primăria Municipiului București
• Bursa de Valori București
• 3 webcam-uri din București
• Site-ul miculparis.ro - Aproape totul despre București
• Ghid București, cupoane de reduceri, hartă interactivă
• Panorame virtuale București
• Evenimente din București
• Lista cluburilor din București
• Hoteluri în București
• Autogări din București
• Frecvențe radio în București
• Cazare Bucuresti, Hoteluri și Pensiuni Bucuresti, Informații utile

Categorie:Europa Categorie:România Categorie:Capitale în Europa Categorie:Orașe în România * Categorie:Municipii în România