Utilizator:Kastor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Cuprins

nastere[modificare | modificare sursă]

evenimentul expulzarii unui produs de conceptie dupa o perioada a sarcinii mai mare de 28 sapt. Numarul nasterilor nu coincide in mod necesar cu nr nascutilor vii, deoarece exist ape de-o parte posibilitatea unei nasteri multiple si pe de alta parte riscul aparitiei nascutilor morti.

nascut viu[modificare | modificare sursă]

produsul de conceptie expulzat sau extras complet din corpul mamei, indifferent de durata sarcinii din care aceasta provine si care prezinta un semn de viata: respiratie, activitate cardiaca, pulsatii ale cordonului ombilical fost sectionat sau nu. Varsta sarcinii, greutatea fatului sau oricare alt criteriu de viabilitate sunt ignorate in mod deliberat de definitie in scopul evitarii unor variatii interpretative .

nascut mort[modificare | modificare sursă]

produsul de conceptie care provine dintr-o sarcina de peste 28sapt si care dupa separarea completa de corpul mamei nu manifesta nici un semn de viata. Determinarea duratei sarcinii este adesea dificila. Se prefera drept criteriu o informatie indirecta, cum este greutatea fatului de peste 1000g si o lungime>35cm .

avorton[modificare | modificare sursă]

produsul de conceptie care provine dintr-o sarcina cu o durata mai mica de 28sapt si care dupa extragerea completa din corpul matern nu manifesta nici un semn de viata. Din acelasi motiv ca mai sus, se poate utiliza drept criteriu o greutate mai mica de 1000g si o lungime<35cm. planificare familiala- determinarea constienta de catre familie a numarului de copii si esalonarea în timp a nasterilor. deces- evenimentul disparitiei definitive a oricarui semn de viata in orice moment dupa inregistrarea starii de nascut viu.

deces neonatal[modificare | modificare sursă]

evenimentul disparitiei definitive a oricarui semn de viata înregistrat în prima luna de viata(0-27zile).

deces neonatal precoce[modificare | modificare sursă]

decesul înregistrat în prima saptamâna de viata(0-6zile)

deces postneonatal[modificare | modificare sursă]

decesul înregistrat la vârste cuprinse în intervalul 1 luna – 12 luni de la nastere(28zile-364zile)

deces juvenil[modificare | modificare sursă]

decesul înregistrat la vârste cuprinse între 1 ani si 4 ani.

deces matern[modificare | modificare sursă]

decesul determinat de o complicatie a sarcinii, nasterii si lehuziei.

deces prematur[modificare | modificare sursă]

deces înregistrat la o vârsta mai mica decât cea care reprezinta speranta de viata la nastere (durata medie a vietii).

speranta de viata la nastere(durata medie a vietii)[modificare | modificare sursă]

reprezinta un indicator al mortalitatii si in acelasi timp al starii de sanatate. Este numarul mediu de ani pe care o persoana spera sa-l traiasca in conditiile caracteristicilor modelului de mortalitate pe grupe de varsta a populatiei din care provine persoana, pentru un anumit an.

speranta de viata la varsta de “x” ani[modificare | modificare sursă]

numarul mediu de ani pe care o persoana spera sa-l traiasca de la varsta x in conditiile caracteristicilor modelului de mortalitate pe grupe de varsta a populatiei din care provine persoana, pentru un anumit an.

cazul nou de boala[modificare | modificare sursă]

cazul prima data diagnosticat si raportat

concediu medical initial[modificare | modificare sursă]

se intelege orice certificat de concediu medical care nu prelungeste un concediu medical anterior sau orice certificat de concediu medical care prelungeste un concediu medical anterior neintrerupt pentru afectiuni diferite.

epidemie[modificare | modificare sursă]

aparitia unei boli sau a unei grupe de boli cu caracteristici similare intr-o colectivitate umana cu o frecventa net in exces fata de frecventa normal asteptata

endemie[modificare | modificare sursă]

prezenta intr-o comunitate a unei boli infectioase sau de nutritie sub forma de cazuri sporadice care izbucnesc periodic in aceleasi regiuni

pandemie[modificare | modificare sursă]

infectie cauzata de un agent patogen prezent simultan in tari diferite si a carei rata de mortalitate este ridicata, proportional cu rata numarului de infectii in randul populatiei. in mai 2009, oms a modificat definitia: pandemia este explicata acum printr-o infectie, prezenta simultan in mai multe tari, datorita unui agent patogen care are caracteristici noi

factor de risc[modificare | modificare sursă]

orice conditie care poate fi descrisa si dovedita ca se asociaza aparitiei unei anumite stari morbide cu o frecventa superioara celei asteptate

risc[modificare | modificare sursă]

notiune de probabilitate. exprimarea in cifre. probabilitatea aparitiei bolilor sau decesului in prezenta sau absenta factorilor de risc

asociatie epidemiologica[modificare | modificare sursă]

relatia ce se poate dovedi ca exista intre 2 categorii distincte de factori de risc sau factori de protectie pe de o parte si boala si urmarile bolii (incapacitate, invaliditate, infirmitate, handicap,deces) pe de alta parte .in studiile populationale umane se emit ipoteze si se specifica existenta unei asociatii care va fi baza de pornire pentru actiunile sau pentru programele de sanatate . Asociatia epidemiologica poate fi: -directa:atunci cand factorul determinant produce aparitia efectului -falsa: atunci cand se emite o ipoteza de existenta a unei asociatii epidemiologice care ulterior se dovedeste a fi incorecta -indirecta: atunci cand asociatia epidemiologica pare a fi directa, dar este de fapt determinata de alti factori, numiti factori de confuzie.

profilaxia[modificare | modificare sursă]

ansablul masurilor luate de individ, familie, societate si stat(ca putere) cu urmatoarele scopuri: sa promoveze sanatatea, sa ocroteasca sanatatea, sa previna bolile, sa reduca consecintele acestora(incapacitatea, invaliditatea), sa evite decesele premature.

indice[modificare | modificare sursă]

indicator statistic complex, care reflecta evolutia cumulata a mai multor date(numere care insumeaza concepte multiple). Uzual, se ia un reper care se asimileaza cu valoarea 100 si toate datele ulterioare se refera la variatia procentuala fata de baza. Ex: indicele dezvoltarii umane cuprinde SV, gradul de scolarizare, PIB/loc (human development index)

indicator[modificare | modificare sursă]

unitate standardizata de structurare a informatiei care faciliteaza monitorizarea si evaluarea starii de sanatate.

rata[modificare | modificare sursă]

indicator statistic care masoara frecventa unui eveniment în raport cu o populatie sau subpopulatie statistica din care provine evenimentul respectiv. -în sens strict, reprezinta raportul care are drept caracteristici principale faptul ca timpul este un element al numitorului (pe minut, pe ora) si ca exista o relatie distincta între numitor si numarator. Numaratorul poate fi o cantitate masurabila (litri pe zi, centimetri pe an) sau o valoare numarabila (internarile dintr-un an). În cadrul numaratorului si în special al numitorului pot fi introdusi termeni suplimentari (ex. calorii/kg/zi; evenimente/1000locuitori/an). Numaratorul este inclus în numitor.

raport[modificare | modificare sursă]

valoarea obtinuta prin împartirea unei cantitati masurabile sau valori masurabile la alta cantitate. Este un termen general care include : rata, proportia, ponderea, prevalenta etc. (Diferenta dintre o proportie si un raport este ca în numaratorul acesteia este inclusa si populatia definita la numitor, în timp ce acest lucru nu este obligatoriu pentru termenul de raport, utilizat în sensul general) Elementele de la numarator si numitor sunt independente.

eficienta[modificare | modificare sursă]

def1-obtinerea celui mai mare beneficiu cu cel mai mic cost.def 2-obtinerea unor efecte sau unor rezultate finale direct proportionale cu eforturile depuse, evaluate în bani, resurse si timp.

acceptabilitate[modificare | modificare sursă]

gradul de acceptare a procedurilor medicale (acordul pt acestea)

adresabilitate[modificare | modificare sursă]

gradul de solicitare a serviciilor medicale de catre populatie. E influentata de factori geografici, educationali, culturali si de nivelul de acoperire cu unitati medicale/ personal medical.

act normativ[modificare | modificare sursă]

izvor de drept. creat de organe cu competente de reglementare, cu aplicabilitate generala si pt respectarea caruia se pot utiliza si fortele coercitive ale statului.

cost[modificare | modificare sursă]

o masura a pierderii monetare in momentul consumarii unei resurse (pt a produce un bun). pretul> costul pt a fi rentabil ;)


DEMOGRAFIA – DEFINITIE, COMPONENTE, CONCEPTE FUNDAMENTALE[modificare | modificare sursă]

Demografia este ştiinţa care are ca obiect de studiu populaţiile umane sub aspectul numărului, repartiţiei geografice şi structurii după diferite caracteristici demografice şi socio-economice, analiza evoluţiei lor şi evidenţierea legilor de dezvoltare a populaţiei.Opereaza cu 2 notiuni fundamentale: Evenimentul demografic este unitatea statistică de observare în demografie şi se referă la cazul individual statistic (ex.: naştere, deces, căsătorie, divorţ, etc.). Fenomenul demografic reprezintă intensitatea apariţiei evenimentelor demografice într-o populaţie şi întro perioadă de timp şi se măsoară cu ajutorul ratelor (ex.: natalitate, mortalitate, nupţialitate, divorţialitate, etc.). Importanta pentru medic: indicatorii demografici sunt utilizati in evaluarea activitatii medicale, medicului nu-i sunt indiferente caracteristicile populatiei pe care o trateaza.

STATICA POPULATIEI – DEFINITE, COMPONENTE, SURESE DE INFORMATIE[modificare | modificare sursă]

Statica populatiei se refera la numar, structura (pe grupe de varsta, sex, religie, ocupatie), distributia geografica a populatiei (pe mediu sau profil teritorial), densitatea si dispersia populatiei.

1) nr populatiei poate fi cunoscut prin: - recensamant: inregistrarea globala transversala a intregii populatii la un moment dat ( se ia drept valoare populatia de la mijlocul anului: 1 iulie) - actualizarea recensamantului prin date inregistrate la oficiile de stare civila ( intrari naturale (nascutii vii) si mecanice (imigranti), iesiri: decese, emigranti) - anchete demografice

Populatia Romaniei este in scadere datorita scaderii sporului natural si datorita emigratiei.

2) distributia geografica - pe medii de rezidenta urban/rural => modele diferite de morbiditate/mortalitate, modele de reproducere, difera organizarea seerviciilor sanitare. - dispersia popultiei consta in descrierea distributiei locuitorilor in functie de tipul si marimea localitatii - densitatea populatiei reprezinta nr locuitori/km2 (depinde de relief si gradul de dezvoltare socio-economic) -> important pt organizarea serviciilor sanitare

3) structura - pe sexe (riscul de boala este diferit intre sexe). In primul an de nastere avem supramortalitate masculina, apoi in jurul varstei de 40 ani se ajunge la un echilibru cu egalizarea proportiilor intre sexe. - pe grupe de varsta:utila pentru a descrie nivelul de morbiditate si mortalitate specifice fiecarei grupe de varsta - in functie de starea civila, religie, pariticipare la viata economica: populatie activa: populatia care isi exercita profesia + someri; populatie ocupata: populatia activa – someri.

Implicatiile staticii populatiei asupra starii de sanatate si serviciilor medicale sunt: directe (vizibile imediat) si indirecte (mai greu de sesizat). Numarul populatie reflecta indirect starea de sanatate a populatiei. Densitatea populatiei influenteaza accesibilitatea la serviciile sanitare, dar favorizeaza extinderea epidemiilor si cresterea poluarii.

3. TIPURI DE PIRAMIDA A VARSTELOR, IMPORTANTA PENTRU SP[modificare | modificare sursă]

1) triunghi: baza mare => natalitate mare, varf ascutit => mortalitate mare, speranta la viata este mica, longevivitate mica, este caracteristica tarilor subdezvoltate 2) clopot (stog): baza relativ larga => natalitate crescuta, ca urmare a imbunatatirii nivelului de trai creste si durata medie de viata ducand la cresterea ponderii verstnicilor in populatie, este un model de „tranzitie”, caracteristica tarilor rapid industrializate; fertilitate ridicata, proces mediu de imbatranire. 3) urna: natalitate ↓ si longevivitate ↑, cu proportie mare a varstnicilor in randul populatiei, caracteristica tarilor dezvoltate; proces de imbatranire accentuat. 4) trefla: in unele tari dezvoltate, care in urma aplicarii intense a politicilor pronataliste inregistreaza indicatori mai ↑ ai natalitatii.

4. DINAMICA POPULATIEI – DOMENIU, COMPONENTE, DEFINITIE, IMPORTANTA[modificare | modificare sursă]

Dinamica populatiei descrie miscarea populatiei si are doua componente:

1. miscarea mecanica determinata de factori economici, sociali si politici, poate fi de tip intern (migratia interna) si de tip extern (imigrarile, emigrarile)

2. miscarea naturala (reproducerea populatiei: modificarea efectivului unei populatii ca urmare a intrarii unei generatii de nascuti vii si a iesirii in medie a unei generatii prin deces intr-un an calendaristic). Are doua componente: una negativa – mortalitatea si una pozitiva - fertilitatea si natalitatea.

5. REPRODUCEREA POPULATIEI – DEFINITIE, COMPONENTE, MASURARE[modificare | modificare sursă]

Reproducerea populatiei: modificarea efectivului unei populatii ca urmare a intrarii unei generatii de nascuti vii si a iesirii in medie a unei generatii prin deces intr-un an calendarsitic). Are doua componente: una negativa – mortalitatea si una pozitiva fertilitatea si natalitatea.

Masurare Natalitatea cu indecele brut de natalitate Fertilitatea (vedeti subiectul 7) Mortalitatea cu indecele brut de mortalitate

6. NATALITATEA – DEFINITIE, CONCEPTE, MASURARE[modificare | modificare sursă]

Definitiile evenimentelor demografice

Nascutul viu – produsul de conceptie, care, indifferent de varsta sarcinii, in momentul separarii de corpul matern (expulzie/extractie) prezinta cel putin unul din semnele de viata: miscari respiratorii, batai cardiace, contractii voluntare (?), pulsatii ale cordonului ombilical.

Nascutul mort – produsul de conceptie care provine dintr-o sarcina mai mare de 28 S si care in momentul separarii de corpul matern nu prezinta nici-un semn de viata (avorton < 28 S)

Natalitatea – reprezinta fenomenul demografic al frecventei nascutilor vii intr-o populatie. Se masoara cu rata bruta de natalitate, aceasta reprezinta raportul intre numarul de nascuti vii si numarul mediu de locuitori ai perioadei considerate.

Avantaje: simplitatea calculului si disponibilitatea datelor, dezavantaje: depinde de structura populatiei ( se corecteaza prin indicatori mai elaborati sau prin metoda de standardizare)

7.FERTILITATE – DEFINITIE, MASURARE, EVOLUTIE SI FACTORI DE INFLUENTA[modificare | modificare sursă]

Fertilitatea reprezinta totalitatea nascutilor vii ce revin la 1000 de femei de varsta fertila (15-49). In analiza fertilitatii exista doua posibilitati de abordare: transversala (analiza fertilitatii intr-un an calendaristic) si longitudinala prospectiv/retrospectiv.

Indicatori: 1. RBN (stiti voi formulele) 2. RFG 3. RSF 4. RTF= reprezinta numarul mediu de copii pe care l-ar naste o femeie (o generatie de femei) in conditiile unui model de fertilitate specifica pe varsta si in absenta mortalitatii. 5. IBR=numarul mediu de fetite pe care le-ar naste o femeie in conditiile unui model de fertilitate specifica pe varste in absenta mortalitatii. 6. calendarul fertilitatii= distributia ratelor de fertilitate pe grupe de varsta. Perioada este impartita in 7 grupe cincinale: 15-19, 20-24...45-49.

Caracteristicile modelului de fertilitate in Romania: - fertilitatea precoce cu tendinta de apropiere de modelul de fertilitate intermediara - reproducere ingusta (IBR subunitar) - modelul de fertilitate este concentrat pe rangul 1 si 2 al nascutilor vii.

Factorii care influenteaza fertilitatea: 1) factori demografici: distributia pe sexe, structura populatiei, in special a populatiei feminine pe grupe de varsta, nuptialitatea si divortialitatea; 2) factori medico-biologici: sterilitatea primara si secundara, sterilitatea masculina, patologia genitala, igiena sexuala; 3) factori sociali: prelungirea scolarizarii, gradul de angajare a femeilor in activitatile socio-economice; 4) migratia populatiei: ca fenomen de masa determinata de factori sociali, politici, economici, culturali; 5) factori legislativi: prevederile codului muncii si codului familial, sistemul de alocatii pentru copii, programe de protectie materno-fetale; 6)factori subiectivi: atitudinea fata de copii, nr de copii doriti, nr de copii realizati, metode si mijloace contraceptive; 7) factori locali-traditionali: nivelul cultural, obiceiuri locale, religie;

8. SURSE DE INFORMATII SI EVOLUTIA NATALITATII IN ROMANIA[modificare | modificare sursă]

Surse de informatii: certificate constatator al nasterii, recensamant, reactualizarea recensamantului, anchete demografice.

Evolutia natalitatii: din a doua jumatate a sec 19, in tarile care se dezvoltau economic, datorita procesului de urbanizare care a indus cresterea nivelului socio-economic cu antrenarea femeii in viata economica si sociala, schimbarea comportamentului reproductiv al populatiei, scaderea mortalitatii infantile, aparitia atitudinii constiente fata de reproducere au dus la scaderea natalitatii si prin urmare la un moment dat, mortalitatea a inregistrat o tendinta mult mai puternica decat a natalitatii. Intre cele doua razboaie mondiale, natalitatea si mortalitatea se stabilizeaza, iar dupa al doilea razboi mondial pana in prezent, are loc o tendinta continua de scadere a natalitatii. In Romania, evolutia natalitatii a urmat aceeasi tendinta ca in tarile europene dar cu intarziere datorita dezvoltarii sale tardive. In 1930-35 natalitatea depasea 30/1000. In anii din jurul celui de-al doilea razboi mondial nu se cunosc valori exacte. Dupa terminarea razboiului, ↑ natalitatea (fenomen de recuperare). Din 1955-65 o ↓ marcata, brusca a natalitatii ca urmare a decretului care legaliza practicarea libera a avortului ( 14/1000). In 1965, prin decretul 770 se interzice avortul chirurgical => in 1967 ↑ brusca 27/1000. in 1983 se ajunge la acelasi nivel cu cel din 1955, pana in 1990 se mentine o valoare constanta, dupa 1990 ca urmare a liberalizarii avortului, natalitatea ↓ la 13/1000 cu o ↓ continua pana in 2000 , 10/1000. Pe medii, pana in 1976 natalitate mai mare in mediul rural, apoi, dupa 1976 se inverseaza. Teritorial, natalitate mai ↓ in judetele din vestul tarii.

9.MORTALITATEA – DEFINITIE, CONCEPTE, SURSE DE INFORMATIE, IMPORTANTA PENTRU SP[modificare | modificare sursă]

Mortalitatea reprezinta componenta negativa a miscarii naturale, fiind fenomenul demografic al deceselor intr-o populatie data si intr-o perioada data de timp. Evenimentul demografic este decesul. Decesul este evenimentul disparitiei definitiva a oricarui semn de viata in orice moment dupa inregistrarea starii de nascut viu. Abordarea fenomenului poate fi transversala, de moment si longitudinala, pe o generatie (sta la baza construirii tabelului de mortalitate)

Surse de informatie: inregistrarile totale si continui ale deceselor la serviciul de stare civila, pe baza certificatului medical constatator al decesului, informatii privind numarul populatiei si structura populatiei pe sex, varsta....

Importanta: mortalitatea reprezinta un fenomen demografic cu implicatii in ↑ numerica pop si in structura pe grupe de varsta a populatiei; este un indicator demografic utilizat in masurarea, descrierea si analiza mortalitatii, sunt utilizate pt identificarea problemelor de sanatate, ierarhizarea acestora si stabilirea prioritatilor in optiunile de sanatate.

10. METODE DE MASURARE, DESCRIERE SI ANALIZA A MORTALITATII GENERALE, AVANTAJE SI LIMITE[modificare | modificare sursă]

In analiza transversala se folosesc: - masurarea intensitatii si structurii fenomenului cu rate si indicatori de structura (acestia au un nume special: letalitati/mortalitati proportionale)

Ratele de mortalitate la randul lor pot fi grupte in rate brute de mortalitate si rate specifice. Ratele brute masoara intensitatea fenomenului in populatie. Avantajele constau in simplitatea si mare lor putere se sinteza, reducand la un singur numar toate informatiile privitoare la mortalitate. Ratele specifice de mortalitate masoara frecventa deceselor in subpopulatii definite in functie de un criteriu (sex, vrst, mediu...)

Indicatorii de structura reprezinta proportii ale deceselor de un anumit tip din totalul deceselor. Se poate calcula letalitatea pentru anumite subpopulatii definite dupa oricare criteriu.

- metoda standardizarii sau a mortalitatii corectate/ajustate Este conceputa pentru mortalitate, dar poate fi apliacata pentru orice alt eveniment. Scopul metodei este eliminarea influentelor date de structura difeita a populatiei pe grupe de vrst asupra mortalitatii, permitand astfel identificarea pop in care mortalitatea reprezinta in mod real o problema de sanatate publica. Exista doua variante a standardizarii: directa( pop tip/standard) si indirecta( metoda mortalitatii tip/standard)

In analiza longitudinala se foloseste: - tabelele de mortalitate Principiul metodei: unei generatii ficative se aplica un model real de mortalitate specifica pe varste sau pe grupe de varste si se calculeaza indicatori de masurare a mortalitatii numiti functii biometrice a tabelului. Principalele functii: probabilitatea de deces (functia biometrica cheie), nr de supravietuitori, nr de decese inregistrate intre x la x+1 ani, probabilitatea de a trai la vrst de x+1 ani, speranta de viata la vrst de x ani.

Se mai calculeaza si anii potentiali de viata perduti ca urmare a deceselor premature (APVP). Utilitate: metoda de analiza a modelului de mortalitate, masoara impactul unor cauze de deces care afecteaza populatia. Nu coincide cu modelul pe cauze medicale, identifica si ierarhizeaza problemele de sanatate.

11. CARACTERISTICI GENERALE ALE MORTALITATII GENERALE PE PLAN MONDIAL[modificare | modificare sursă]

Mortalitatea este un fenomen puternic dependent de dezvoltarea economico-sociala. In ultimul timp s-au inregistrat efecte paradoxale ale dezvoltarii socio-economice asupra sanatatii. In general, in lume s-a inregistrat un declin al mortalitatii ca urmare a actiunilor complexe vizind sanatatea si dezvoltarea economica. La inceput declinul s-a manifestat in tarile in curs de dezvoltare; in aceste tari dupa ce initial mortalitatea generala a scazut, s-a inregistrat o stagnare in evolutia fenomenului insotita chiar si de o scadere a duratei medii a vietii. Aceeasi situatie s-a inregistrat si in Romania. In tarile dezvoltate s-a consemnat o deteriorare a castigului in ani potentiali de viata, fenomen imputat imbatrinirii populatiei. Aceasta situatie explica de ce programele de sanatate din aceste tari vizeaza, pentru virstnici, nu scaderea mortalitatii, ci scaderea invaliditatii, adica ameliorarea calitatii anilor de viata. Relatia dintre dezvoltarea economico-sociala si starea de sanatate poate fi sintetizata prin corelatia care exista intre venitul national brut pe cap de locuitor si durata medie a vietii ca indicator sintetic al mortalitatii si al starii de sanatate. Aceasta corelatie este de tip direct: cresterea venitului national brut pe cap de locuitor este insotita de o crestere a duratei medii a vietii.

Exista si exceptii in care evolutiile celor doi indicatori sunt discordante: de exemplu in China, Cuba, Shri-Lanka, cu venit national brut pe cap de locuitor scazut, au o durata medie a vietii mare pentru venitul pe care-l au, in timp ce in tarile Orientului Apropiat, mai ales cele producatoare de petrol, speranta de viata la nastere e mica, desi venitul national brut pe locuitor este unul din cele mai mari. O corelatie de tip direct exista si intre procentul alocat pentru sanatate din venitul national si speranta de viata la nastere.

Deci, intre mortalitatea generala exprimata prin durata medie a vietii si dezvoltarea economico-sociala exista o relatie, in sensul ca prin cresterea venitului national brut se inregistreaza o crestere a sperantei de viata la nastere, dar si procentul alocat pentru sanatate din venitul national brut prezinta importanta.


19. INDICATORI DEMOGRAFICI .Demografici (viata/nonviata): mortalitate, natalitate, fertilitate:

             -de frecventa
             -de probabilitati, riscuri


15. EVOLUTIE MORTALITATE INFANTILA IN ROMANIA Speranta de viata la nastere (durata medie a vietii ) inregistreaza in Romania, in 1988-1990, una din cele mai scazute valori din Europa: 69,56 ani ( penultimul loc). Durata medie a vietii la populatia feminina a fost cu 6 ani mai mare decat cea a populatiei masculine. Aceasta situatie se datoreste mortalitatii infantile ridicate si unei mortalitati mari la adultii de pana la 65 de ani, ca efect al acumularii unui complex de factori negativi (subdezvoltarea economica, stresul, presiunea morala si insatisfactiile personale, un stil de viata defavorabil sanatatii). Ca indicator sintetic al starii de sanatate speranta de viata la nastere prezinta valori diferite de la un judet la altul (variatii intre 67-71 ani), reflectand astfel ca si in Rmania exista inechitatea populatiei in raport cu sanatatea si serviciile de sanatate.


14, 17. MORTALITATE INFANTILA SI FACTORI DE RISC (SIST MAMA-COPIL)


Mortalitatea infantila Este definita ca fenomenul demografic al deceselor 0-1 an inregistrate in populatia de nascuti vii, intr-o perioada data de timp si intr-un teritoriu. Reprezinta un indicator specific de masurare si descriere a starii de sanatate a copiilor si in acelasi timp este considerata ca un indice sintetic al starii de sanatate al unei populatii, pentru ca in determinarea nivelului fenomenului sunt implicati o multitudine de factori, reflectind astfel actiunea concomitenta asupra sanatatii copilului 0-1 an, atit a factorilor economico-sociali si de mediu, cit si a celor care tin de sistemul de servicii de sanatate. Metodele utilizate in masurarea mortalitatii infantile au drept scop: -masurarea dimensiunii fenomenului; -descrierea caracteristicilor mortalitatii infantile; -identificarea factorilor de risc si cauzali care se asociaza si explica mortalitatea infantila. Scopul general al acestor metode: elaborarea unor masuri (strategii) de interventie in vederea ameliorarii si controlului mortalitatii infantile. Sursa datelor necesare masurarii, descrierii si analizei mortalitatii infantile poate fi reprezentata de: -datele de statistica demografica curenta (prelucrarea informatiilor din certificatele medicale constatatoare ale mortii si certificate medicale constatatoare ale nasterii); -datele de statistica sanitara curenta (prelucrarea informatiilor din fisele deceselor 0-1 an); 47 -anchetele medico-sociale special elaborate. Studiul mortalitatii infantile, la fel ca si in cazul celorlalte fenomene demografice, se poate realiza intro maniera transversala, de moment (un an calendaristic) sau intr-o maniera longitudinala (studiu pe o generatie). Metodele utilizate sunt de esenta epidemiologica si pot fi anchetele descriptive, analitice si operationale, de interventie. Anchetele epidemiologice descriptive permit evidentierea unor diferentieri ale mortalitatii infantile in functie de o serie de caracteristici personale, de timp si de loc. Ele raspund, deci, la intrebarile: -“la cine” apar decesele 0-1 an (descrierea fenomenului in functie de virsta la deces a copilului, de sex, de mediu de rezistenta, de rang, de greutate la nastere, de cauza medicala a decesului, etc.); -“cind” apar decesele 0-1 an (descrierea fenomenului in timp); -“unde” apar decesele 0-1 an (descrierea distributiei geografice, teritoriale a fenomenului). Deci anchetele epidemiologice descriptive permit masurarea nivelului fenomenului, evaluarea tendintei, identificarea teritoriilor in care fenomenul inregistreaza o evolutie deosebita, determinarea frecventei factorilor cunoscuti ca fiind asociati unui risc crescut de deces 0-1 an, elaborarea unor ipoteze epidemiologice. Anchetele epidemiologice analitice permit verificarea asociatiilor epidemiologice intre factorii considerati (de risc) si decesul sub 1 an, ele raspunzind la intrebarile “cum”, “de ce” s-au produs decesele 0- 1 an. Aceste anchete pot fi anchete de tip prospectiv (pe cohorta) sau anchete de tip retrospectiv (cazcontrol). In cazul mortalitatii infantile, ancheta analitica este de fapt o ancheta pe o generatie, deoarece atit in abordarea prospectiva cit si in cea retrospectiva, populatia luata in studiu este reprezentata de nascutii vii ai unui an calendaristic. Pe baza datelor obtinute din anchetele epidemiologice analitice se poate masura: 1.riscul de deces infantil la copiii expusi actiunii unui factor de risc; 2.riscul de deces infantil la copiii expusi unui factor de risc fata de cei ce nu sunt expusi (riscul relativ); 3.cu cit este mai mare riscul de deces infantil la copiii expusi actiunii factorului de risc fata de cei neexpusi (riscul atribuibil); 4.impactul actiunii unui factor de risc in populatie prin calcularea fractiunii atribuibile, cu alte cuvinte cit i se poate atribui unui factor de risc in nivelul mortalitatii infantile la generatia de nascuti vii studiata. Anchetele operationale, de interventie permit evaluarea eficacitatii unor strategii (programe) de interventie care au drept scop reducerea mortalitatii infantile. 48 Principalii indicatori de masurare a mortalitatii infantile 1.Rata de mortalitate infantila: unde: D0-1-decedatii 0-1 an dintr-un an calendaristic si un teritoriu dat N-nascutii vii din acelasi teritoriu si an calendaristic 2.Rata de mortalitate infantila pe medii: 3.Rata de mortalitate infantila pe sexe: 4.Ratele de mortalitate infantila in functie de virsta la deces: 49 5.Rata de mortalitate infantila pe cauze: Factorii de risc ai mortalitatii infantile Conditionarea multifactoriala a mortalitatii infantile a impus clasificarea factorilor de risc. Dintre clasificarile intilnite in literatura de specialitate retinem clasificarea intr-o viziune sistemica, clasificare convenabila atit pentru practica curenta cit si pentru cercetare. Aceasta clasificare tine seama de integrarea biosistemului mama-copil in alte biosisteme: familia, populatia, mediul (fizic si social), fiecare nivel de integrare necesitind interventia unui sector social. 1. Biosistemul mama-copil: Factori endogeni: -care tin de mama: -virsta (sub 19 ani, peste 35 ani); -paritate; -avorturi in antecedente; -patologie generala si obstetricala; -accidente in timpul nasterii; -interventii obstetricale. -care tin de copil: -greutate mica la nastere; -sexul masculin; -rangul nou-nascutului; -virsta (primul trimestru); -handicapuri biologice (malnutritie, rahitism, anemie, malformatii, infectii in interferenta cu factori exogeni). Factori exogeni: 50 -intoxicatii; -accidente; -factori de mediu (inclusiv asistenta medicala). 2. Factorii care tin de familie: -starea civila a mamei (mama celibatara); -familie dezorganizata; -nivelul scazut de instructie; -venitul familiei; -conditii de locuit nesatisfacatoare; -familii cu domiciliul nestabil; -alcoolismul; -vagabondajul; -tinerele familii in primul an de la constituirea lor. 3. Factori demografici: -variatii in evolutia natalitatii si a fecunditatii; -planificarea familiala. Pentru Romania, pentru o perioada de 55 ani, coeficientul de corelatie a rangurilor intre mortalitatea infantila si rata bruta de natalitate a aratat o corelare destul de strinsa (r=0.54). 4. Factori economico-sociali si de mediu.

12. CARACTERISTICI GENERALE ALE MORTALITATII IN ROMANIA[modificare | modificare sursă]

In perioada imediat postbelica mortalitatea generala a inregistrat cele mai inalte niveluri (20/1000, maxim in 1947 22/1000), cauza: conditiile socio-economice si sanitare nefavorabile, a secetei si epidemiilor. In 1955 ca urmare a aplicarii unor masuri cu caracter sanitar, mortalitatea scade marcat: 10/1000, cea mai redusa intensitate a mortalitatii s-a inregistrat in 1964 8/1000. incepand cu anul 1975 s-a inregistrat o tendinta de crestere usoara ca urmare a fenomenului de imbatranire a pop. Dupa 1996-2000 mortalitatea a ajuns la valoarea de 11/1000.

Caracteristici personale 1)pe grupe de varsta: mortalitatea infantila si juvenila creste desi intensittea celor doua este in ↓ continua 2) pe sexe: supramortalitate masculina 3) in functie de caracteristicele spatiale: rural>urban si creste decalajul dintre cele doua componente. 4)pe cauze medicale de deces (diferit de modelul european): BCV, tumori, digestiv, accidente, boli respiratorii.

21. Morbiditatea – definiție, eveniment consemnat, tipuri de morbiditate utilizate[modificare | modificare sursă]

Definitie: fenomen de masă al îmbolnăvirilor apărute într-o populație definită într-o anumită perioadă de timp (în general este vorba de un an calendaristic). Evenimentul consemnat este apariția bolii, definită ca absența sănătății, adică a stării de bine fizic, psihic și social pe care aceasta o presupune. În funcție de observație și observator se pot descrie următoarele tipuri de morbiditate: - Morbiditate reală (repezintă totalitatea cazurilor de boală existente la nivelul unei comunități) - Morbiditatea diagnosticabilă (cazurile diagnosticabile cu probele care există în prezent) - Morbiditatea resimțită (boala așa cum este percepută de populația laică, cea percepută de individ independent de orice referință de utilizare a ei în sistemele de îngrijire) - Morbiditatea obiectivă este cea măsurată prin anchete epidemiologice sistematice utilizând instrumente de măsurare standardizate. În cazul bolilor ce pot fi asimptomatice se poate ca cele trei tipuri de observare a morbidității să furnizeze rezultate diferite.

22. Morbiditatea - tipuri, măsurarea morbidității observate[modificare | modificare sursă]

În funcție de observație și observator se pot descrie următoarele tipuri de morbiditate: - Morbiditate reală (repezintă totalitatea cazurilor de boală existente la nivelul unei comunități) - Morbiditatea diagnosticabilă (cazurile diagnosticabile cu probele care există în prezent) - Morbiditatea resimțită (boala așa cum este percepută de populația laică, cea percepută de individ independent de orice referință de utilizare a ei în sistemele de îngrijire) - Morbiditatea obiectivă este cea măsurată prin anchete epidemiologice sistematice utilizând instrumente de măsurare standardizate. În cazul bolilor ce pot fi asimptomatice se poate ca cele trei tipuri de observare a morbidității să furnizeze rezultate diferite.

Măsurarea morbidității observate

- Abordare transversală (pe perioada unui an calendaristic) - Abordare longitudinală (o cohortă/o generație)

    Studiul morbidității observate

Unitatea observată Evenimentul observat Fenomen/Indicator statistic Îmbolnăvire Caz nou Incidență Caz nou și vechi Prevalență Caz ce întrerupe temporar capacitatea de muncă Morbiditate cu ITM Caz ce întrerupe definitiv capacitatea de muncă Morbiditate cu invaliditate Caz ce necesită spitalitare Morbiditate spitalizată Abordări în măsurarea morbidității observate: - în funcție de debut : cazuri noi (incidența) și cazuri noi și vechi(prevalența) - în funcție de gravitate: Mb cu ITM, Mb cu invaliditate și Mb spitalizată.

23. Măsurarea morbidităţii – criterii de definire a bolii, înregistrarea morbidităţii[modificare | modificare sursă]

Criterii de definire a bolii: - criteriul statistic – un eveniment se consideră anormal dacă se situează în afara unui interval cuprins între ±2 intervale în jurul valorii medii a fenomenului studiat; - criteriul clinic – se consideră anormal un eveniment dacă este frecvent asociat cu entităţi patologice bine definite anatomopatologic, microbiologic; - criteriul prognostic – este considerat anormal acel fenomen care se asociază cu o frecvenţă crescută de manifestări grave; - criteriul operaţional – situaţia anormală este aceea care în urma unei intervenţii nu conduce la realizarea unui beneficiu

Înregistrarea morbidităţii e puternic influenţată de: - accesul la serviciile medicale - calitatea serviciilor medicale - corectitudinea diagnosticării - accesibilitatea mijloacelor de investigaţie - corectitudinea codificării.

24. Incidența – definiție, surse de informații, măsurare, factori care o influențează[modificare | modificare sursă]

Incidența reprezintă fenomenul de masă al apariției cazurilor noi de boală într-o populație și într-o perioadă de timp. Incidența e condiționată de: - Accesibilitate - Adresabilitate - Calitatea diagnosticului Ar trebui să fie considerată ca frecvență reală de apariție a cazurilor noi doar în acele populații în care cele trei condiții se îndeplinesc în mod optim. Surse de informații: Medicul de familie ce raportează cazurile noi de boală (se bazează pe adresabilitatea populației la serviciile medicale); studiul incidenței e pasiv. Abordarea incidenței se face: - transversal (la un moment dat): se măsoară rata de incidență generală (frecvența cu care au apărut cazurile noi), ratele de incidență specifice (pe sexe, pe grupe de vârstă, pe medii, pe boli, pe boli si sexe/grupe de vârstă/medii) și indicatori de structură a cazurilor noi (ponderea copiilor 0-14 ani, a celor de provin din mediul rural, a sexului feminine); - longitudinal impune o anchetă prospectivă pe o cohortă și la sfârșitul perioadei de observare se măsoară ratele de incidență generală și specifice și indicatorii de structură. Factori care influențează incidența: - modificarea stilului de viață - modificarea virulenței factorilor incriminați în producerea bolii - apariția unor noi factori incriminați în producerea bolii - evoluția temporală a bolii - metode noi de diagnostic - modificări în structura pe grupe de vârstă a populației - modificări în clasificarea bolilor - migrația

25. Examene medicale de masă – definiție, tipuri[modificare | modificare sursă]

Examenele medicale de masă sunt anchete transversale ce urmăresc identificarea de prezumție și/sau diagnosticarea de certitudine a bolilor sau altor caracteristici biologice sau comportamentale într-o populație. Tipuri de examene medicale de masă: - ancheta de prevalență -- diagnosticul de certitudine al unei boli/factor de risc - examen medical de tip screening-- diagnosticul de prezumție al unei boli - depistare pasiv-activă(cautarea cazurilor): se face cu ocazia examenelor medicale curente (consultatii) cind pacientul se prezinta la medic pentru anumite acuze iar medicul, dupa consultatia acordata pentru acuzele pacientului, aplica procedee si tehnici de investigatie pentru boala/bolile pe care doreste sa le depisteze - examene periodice de sănătate la vârste nodale (mai ales copii și adulți, ocazie cu care se caută bolile care au o frecvență așteptată mai mare la vârsta respectivă), la persoanele cu risc înalt (sugari, gravide ș.a.) - CHECK-UP (controlul stării de sănătate din inițiativa persoanei sau patronului, control ce se face în cadrul unui serviciu special).

26. Ancheta de prevalență – definiție, tipuri, avantaje și limite[modificare | modificare sursă]

     Anchetele de prevalență sunt examene medicale care se realizează într-un interval relativ scurt de timp, într-o populație bine definită, ocazie cu care se poate inregistra atât expunerea cât și rezultatul (boala).

Studiile de prevalență pot fi: - pur descriptive, oferind informații despre variabile în mod separat (câte boli sau câte situații comportamentale se găsesc în populație); - de tip caz-control, înregistrându-se concomitent prezența bolii și prin investigație anamnestică, prezența unor variabile (caracteristici biologice, genetice, comportamentale) înainte de momentul examenului (care au precedat boala). Avantaje: - sunt utile în stabilirea prevalenței - sunt ușoare, rapide, relativ ieftine - date ușor de cules - permit aprecierea amplitudinii unui fenomen, fiind utile în programare (programare sănătate) - sunt generatoare de ipoteze epidemiologice - permit controlul factorilor de confuzie (stratificare) Limite: - nu stabilesc secvența temporală a evenimentului - nu sunt utile pentru evaluarea incidenței - nu permit calcularea directă a riscului relativ - nu se aplică în cazul bolilor rare - există riscul erorilor de anamneză - există riscul interpretărilor abuzive.

27. Paralelă între incidența și prevalența bolilor[modificare | modificare sursă]

Incidența și prevalența sunt indicatori care măsoară frecvența bolii într-o populație. Incidența - arată frecvența cu care apare o boală - evidențiază mai bine bolile acute, - se obține pasiv, raportate de medic

Prevalența - reprezintă fondul morbid (povara) al bolii într-o populație - evidențiază mai bine bolile cronice, - se obține activ: anchete transversale sau examen medical de masă. Prevalența este incidența înmulțită cu durata medie a bolii. În cazul incidențelor egale, prevalența este cu atât mai importantă cu cât durata media a bolii este mai lungă.

28. Calitatea vieții – concepte, modalități de evaluare[modificare | modificare sursă]

Calitatea vieții – calitatea vieții este un concept multidimensional și subiectiv care traduce caracterul bun sau mai puțin bun al "vieții" unui individ. Calitatea vietii – perceptia indivizilor sau a grupurilor sociale conform careia nevoile au fost satisfacute, iar situatiile favorabile realizarii fericirii si îndeplinirii depline, a aspiratiilor lor nu au fost refuzate. Termenul de «calitate a vietii» este utilizat curent în tarile dezvoltate unde necesitatile materiale de baza sunt acoperite. Indivizii au devenit din ce în ce mai constienti de capacitatea lor de a-si satisface nevoile individuale si sociale si cauta o calitate a existentei superioara simplei supravietuiri. Calitatea vietii - stilul de viata al bolnavilor cronici sufera importante modificari: discomfort somatic si psihic, masuri igienico-dietetice (unele capabile sa anuleze micile satisfactii ale existentei), efectele secundare ale medicatiei administrate, atingeri ale personalitatii sale, inclusiv prin acceptarea unui nou statut si rol social, de "bolnav", cu implicatii în insertia sa familiala si socio-profesionala (lezându-i aspiratiile si expectatiile, adesea legitime). Calitatea vietii ← -- perceptia indivizilor sau a grupurilor conform careia nevoile au fost satisfacute iar situatiile favorabile realizarii fericirii depline, a aspiratiilor lor nu au fost refuzate. Calitatea vietii ↑-- totalitatea conditiilor de ordin economic, social, ecologic, spiritual care asigura integritatea si echilibrul vietii biologice, dezvoltare continua si durabila a personalitatii umane. Calitatea vieții obținută în urma aplicării unei terapii este distinctă de efectele terapeutice în sine, prin semnificația sau valoarea pe care pacienții o acordă acelor efecte. Potrivit OMS, trebuie avute în vedere 5 dimensiuni ale calității vieții: - reducerea simptomelor bolii - înlocuirea anxietății și a descurajării prin influxuri de stare de bine și optimism - menținerea unei rețele de interacțiuni sociale pozitive - conservarea aptitudinilor cognitive - aptitudinea de a munci și de a păstra un nivel de trai și de muncă suficient. În consecință ne putem aștepta ca evaluarea utilității tratamentului (măsura în care tratamantul îmbunătățește calitatea vieții lor) să difere semnificativ. Prin analiza cost-utilitate se ia în considerare calitatea vieții, atunci când se compară costuri și consecințe (măsura în care tratamentul îmbunătățește calitatea vieții). Consecințele sunt valorizate prin unități naturale, care încearcă să reflecte utilitatea asociată fiecărei stări de sănătate. Cel mai frecvent folosite unități de măsură sunt: anii de viață câștigați ajustați în funcție de calitatea vieții acestor ani (QALY= „quality adjusted life years”), anii de viață sănătoși (YHL=”years of healthy life”) sau anii de viață ajustați în funcție de disabilitățile prezente (DALY=”disability adjusted life years”).

29. Screening - definiție, scopuri, ipoteze de utilizare[modificare | modificare sursă]

Screeningul reprezintă examinare de masă care constă în aplicarea unui ansamblu de procedee și tehnici de investigație asupra unui grup populațional în scopul identificării de prezumție a unei boli sau factor de risc. Ipotezele care stau la baza practicării screeningului: -într-o populație există boli și bolnavi necunoscuți datorită unor nevoi nesimțite, neexprimate sau nesatisfăcute; -identificarea bolii în perioada ei de latență face ca eficacitatea și eficiența intervențiilor să fie mare; -tratamentele efectuate în stadiile precoce ale bolii sunt mai ieftine și mai eficace (boala nu se agravează, s-ar preveni decesele premature). Scopurile screeningului: 1.Menținerea sănătății și prevenirea bolii în ipoteza în care scopul screeningului este depistarea factorilor de risc. Prin acest scop, screeningul poate fi încadrat în măsurile de profilaxie primară. 2.Depistarea precoce a bolilor. Prin acest scop, screeningul are un caracter prescriptiv. 3.Determinarea prevalenței unei boli sau factor de risc. Prin acest scop, screeningul este un instrument pentru planificarea și programarea sanitară. 4.Diagnosticul stării de sănătate a unei colectivități. 5.Evaluarea unei acțiuni, a unor programe. 6.Determinarea prezenței unei asociații.

30. Modelul general al unui examen medical de tip screening[modificare | modificare sursă]

Din populația țintă se alege un eșantion care, în urma aplicării unui test de screening se va împărți în 2 loturi: unul alcătuit din persoane probabil bolnave (persoanele din eșantion la care rezultatul testului a fost pozitiv) și celălalt alcătuit din persoane probabil sănătoase (persoanele din eșantion la care rezultatul testului a fost negativ). Screeningul este urmat de 2 faze: - faza de diagnostic în care cei probabil bolnavi trec printr-un test diagnostic pentru confirmarea bolii suspectate; - faza terapeutică și de supraveghere medicală. Testele de screening trebuie să fie atât de bune încât să ofere posibilitatea de a detecta cât mai mulți bolnavi din toată populația examinată. Este de așteptat ca proporția reală a bolnavilor să fie mai mare în rindul celor probabil bolnavi decât în rândul celor probabil sănătoți. De obicei, screeningul se practică în populații la risc înalt pentru că în aceste grupuri populaționale, probabilitatea ca diagnosticul prezumtiv să fie diagnostic cert este mare.

31. Modalități de realizare a unui examen de screening[modificare | modificare sursă]

1.Anchetele prin interviu sau prin chestionar completat de către persoana investigată. Sunt indicate, în special, pentru screeningul care vizează comportamentele și în anchetele făcute în gospodării.

      Limite:
      -sunt supuse unor distorsiuni care țin de memoria celor chestionați (de aceea, perioada recurentă nu trebuie să fie mai mare de 2-4 săptămâni) și de intervievatori.

2.Anchetele medicale: efectuarea unui examen clinic, paraclinic sau combinat (interviu, examen clinic și paraclinic).

      Condiții:
      -examenul să fie standardizat;
      -probele să fie simple, ieftine;
      -examenul să țintească mai multe boli.
      În prezent screeningul se practică pentru acele boli pentru care există probe paraclinice valide de identificare a bolii. Nu toate probele pentru screening sunt valide pentru diagnostic, fie că probele nu sunt bune pentru stabilirea diagnosticului, fie că pragul nu este valid.

32. Criteriile de alegere a bolilor pt un ex. Screening[modificare | modificare sursă]

- boala (condiția) să constituie o problemă de sănătate (prevalență mare, gravitate mare prin consecințele sale medicale si sociale, evoluție fatală, absenteism, invaliditate) - istoria naturală a bolii să fie cunoscută și înțeleasă - teste disponibile pt depistarea bolii în etapa de latență sau de debut asimptomatic - test(e) de screening acceptabil(e) din punct de vedere al populației - existența de facilități (servicii) disponibile pentru persoanele depistate de către testul(testele) de screening - strategia de supraveghere și tratament să fie agreată de către administrația sanitară și de către populație - costul global să fie rezonabil - ințelegerea din partea personalului medical că un examen de sănătate constituie debutul unui proces lung de supraveghere medicală

33.Calitățile probelor de screening[modificare | modificare sursă]

- să fie simple - să nu facă rău - să fie acceptate de către populație - să poată fi aplicate rapid - să aiba o validitate corespunzătoare - să aibă reproductibilitate - să aibă randament mare - sa aibă cost redus - să aibă valoare predictivă bună

34. Validitatea – definiție, măsurare, importanța pt medicul epidemiolog și pt clinician[modificare | modificare sursă]

Validitatea = capacitatea unei probe de a identifica corect ceea ce este pusa să identifice. (frecventa cu care rezultatele probei sunt confirmate prin procedee diagnostice mai riguroase). Se exprimă și se măsoară prin sensibilitate și specificitate: - sensibilitatea = capacitatea unei probe de a identifica corect pe cei care au boala; proporția rezultatelor pozitive în masa bolnavilor. Este o probabilitate condiționată: probabilitatea de a fi pozitiv cu condiția de a fi bolnav; - specificitatea = capacitatea unei probe de a identifica corect pe cei care nu au boala; proporția rezultatelor negative în masa non bolnavilor. Este o probabilitate condiționată: probabilitatea de a fi negativ cu condiția de a nu fi bolnav. Alegerea testului și determinarea validității trebuie facute inainte de declanșarea screeningului. Validitatea se determină a priori sau prin aplicarea probei (testului) pe un eșantion mic (100-200 persoane), cunoscându-se care sunt bolnavi de boala ce urmează a fi depistată în populație (boala care face obiectul screeningului) din acest eșantion. O probă cu sensibilitate mare va determina o populație a fals-negativilor mică, deci se vor pierde puțini bolnavi. În general, în screening și în special când boala este gravă se preferă probe cu sensibilitate înaltă. O probă cu specificitate mare va determina o proporție a fals-pozitivilor mica. Probele cu specificitate înaltă sunt de preferat pentru diagnosticarea bolii. In screening, se preferă teste cu specificitate mare atunci când, din considerente de cost, nu dorim să încărcăm faza de diagnostic. Este de dorit ca și sensibilitatea și specificitatea probei să fie mari. Validitatea unei probe de screening depinde de pragul de separare ales pentru probă, schimbarea pragului determinând modificarea sensibilității și specificității. Creșterea validității se poate face prin aplicarea mai multor teste în serie sau în paralel (de ex., pentru depistarea diabetului zaharat: glicemia și glicozuria).

35. Valoarea predictivă – definiție, măsurare, semnificație[modificare | modificare sursă]

Valoarea predictivă este importantă pentru clinician, care este interesat să adopte o probă care să aibă șansa cea mai inaltă de a identifica corect boala. Ea depinde de prevalența bolii in populație; nu depinde de pragul de separare. 1.VP pozitivă = proporția real pozitivilor în masa pozitivilor. Este o probabilitate condiționată: probabilitatea de a fi bolnav cu condiția de a fi pozitiv; 2.VP negativă = proporția real negativilor în masa negativilor. Este o probabilitate condiționată: probabilitatea de a nu fi bolnav cu condiția de a fi negativ. VPP prezintă interes mare pentru clinician

36. Reproductibilitatea[modificare | modificare sursă]

Reproductibilitatea sau consistența unei probe este gradul de stabilitate al acesteia, capacitatea testului de a da aceleași rezultate în condițiile în care este aplicat în aceleași condiții, dar de persoane diferite sau de aceeași persoană în momente diferite. Reproductibilitatea probei nu trebuie confundată cu acuratețea (exactitatea). Acuratețea reprezintă gradul în care măsurătoarea sau estimarea bazată pe o anumită măsuratoare prezintă valoarea reală a caracteristicii măsurate. Pentru clinician este foarte importantă acuratețea probei, pentru epidemiolog reproductibilitatea probei. Dacă se cunoaște abaterea, o probă cu o reproductibilitate mai mică poate fi folosită la un examen medical de masă. Reproductibilitatea inaltă a unei probe nu garanteaza și o validitate inaltă. Validitatea inaltă a unei probe oferă, de regulă, și o reproductibilitate inaltă. Pentru ca o probă să fie cât mai reproductibilă este necesar ca: -proba să fie standardizată; -personalul să fie antrenat; -să se asigure controlul. Măsurarea reproductibilității unei probe necesită prezentarea datelor obținute de către observatori diferiți într-un tabel de contingență 2x2. Există mai multe modalități de măsurare a reproductibilității. Cele mai frecvente sunt: 1.coeficient simplu de reproductibilitate observată / procentul de concordanță este raportul dintre suma rezultatelor concordante si numărul total al persoanelor examinate. 2.coeficientul de corelație intraclasă sau coeficientul de concordanță Kappa

37. Epidemiologie – definiție, obiective, domenii de aplicare[modificare | modificare sursă]

Definiția clasică (MacMahon, 1960): știința care studiază distribuția determinanților bolii în populațiile umane. Last, 1983: știința care studiază distribuția și determinanții bolilor și aplică rezultatele la controlul problemelor de sănătate publică (adăugarea componentei cu caracter aplicativ la definiția clasică dată de către Last). Obiectul preocupărilor epidemiologiei este populația/grupurile populaționale (bolnavi, control). Obiectivele epidemiologiei sunt: 1. descrierea distribuției bolilor și a factorilor de risc (în funcție de caracteristicile presonale, tendințele temporale/evoluția temporală, locul apariției) 2. explicarea etiologiei bolilor/modului de transmitere (dovedirea existenței unro relații dinter factorii explicativi și rezultatele pe care le generează acești factori) 3. predicții în legătură cu numărul probabil de boli și caracteristicile distributive 4. fundamenarea programelor de prevenție și combatere a bolilor Domeniile de aplicare ale epidemiologiei: - Sănătate publică: taxonomia (clasificarea) bolilor, descrierea istoriei naturale a bolilor în populație (colectivitae), determinarea frecvenței factorilor de risc, depistarea și supravegherea de masă a bolilor, descrierea și explicarea modelelor de mortalitate și morbiditate, prevenirea și controlul comunitar al bolilor, planificarea sanitară și promovarea acțiunilor de sănătate, evaluarea activităților, procedurilor și serviciilor de sănătate - Medicina clinică: istoria naturală a bolii, determinarea valorilor normale, completarea tabloului clinic și determinarea de sindroame noi, studiul etiologiei bolilor, ameliorarea perspectivelor clinice (prin evaluarea eficacității procedurilor diagnostice și terapeutice), evaluarea tehnologiilor medicale vechi și noi, citirea critică a literaturii de specialitate

38. Epidemiologia – metode și surse de informații[modificare | modificare sursă]

Caracteristicle metodelor: empirică, numerică, probabilistică și comparativă - sistemul informațional curent - biostatistică - eșantionaj - metode speciale de definire și determinare a loturilor de studiu - tehnici de măsurare a riscurilor - tehnici de măsurarea a supraviețurii - standardizarea

39. Clasificarea anchetelor epidemiologice în funcţie de direcţia studiului (exemplificaţi)[modificare | modificare sursă]

Anchete transversale (anchete de prevalenţă şi ecologice) – examen medical de masă Anchete longitudinale – prospective (cohortă), retrospective (caz-control), ambispective (istoric - prospective)

40. Clasificarea anchetelor epidemiologice în funcție de obiectivul urmărit[modificare | modificare sursă]

Anchete (Studii) descriptive – formulează ipoteze Anchete (Studii) analitice (dde tip explicativ) – probează ipoteze: prospective (de cohortă), retrospective (caz-control) Anchete (Studii) experimentale (anchete de intervenție, operaționale) – programe de sănătate publică (vaccinări, programe de protecție infantilă, reducerea fumatului)

41. Clasificarea anchetelor epidemiologice în funcție de criteriile descrise în literatura de specialitate[modificare | modificare sursă]

După direcția studiului: Anchete transversale (anchete de prevalență și ecologice) – examen medical de masă Anchete longitudinale – prospective (cohortă), retrospective (caz-control), ambispective (istoric - prospective) După obiectivul urmărit: Anchete (Studii) descriptive – formulează ipoteze Anchete (Studii) analitice (dde tip explicativ) – probează ipoteze: prospective (de cohortă), retrospective (caz-control) Anchete (Studii) experimentale (anchete de intervenție, operaționale) – programe de sănătate publică (vaccinări, programe de protecție infantilă, reducerea fumatului)

42. Axele de studiu utilizate în epidemiologie[modificare | modificare sursă]

Relaţia poate fi : transversală (expunerea şi rezultatul se observă şi se măsoară concomitent), de cohortă (investigaţia se face de la expunere spre rezultat), caz-control (investigaţia porneşte de la rezultat spre expunere); Realizarea în timp: istorică (expunerea a fost făcută înainte de declanşarea investigaţiei), concomitentă (simultan, expunerea şi rezultatul se studiază simultan), mixt; Selecţia subiecţilor se face în funcţie de: expunere (anchete de cohortă)rezultat (anchete caz-control), alte selecţii (nici în funcţie de expunere, nici în funcţie de rezultat)

43. Anchete epidemiologice descriptive – definiţie, obiective, tipuri[modificare | modificare sursă]

Sunt anchete epidemiologice ce au ca scop principal descrierea modului de distribuţie a unei boli/a decesului/ a factorilor de risc în populaţie. Permit formularea de ipoteze epidemiologice (relaţia dintre un factor considerat ca fiid factor de risc/cauzal şi efectul acţiunii sale). Alte aplicaţii ale acestora: evaluarea stării de sănătate a populaţiei, monitorizarea stării de sănătate, planificarea/ fundamentarea resurselor în domeniul sănătăţii, descrierea istoriei naturale a bolii, completarea tabloului clinic al unei boli, identificarea de simptome şi sindroame noi. Sunt de 3 tipuri: raportarea de cazuri, anchete epidemiologice descriptive (serii de cazuri), studii populaţionale corelaţionale (ecologice).

44. Anchete epidemiologice descriptive – caracteristici personale; exemple, utilitate.[modificare | modificare sursă]

Exemple:gen, vârstă, stare civilă, religie, nivel de instrucție Vârsta: produce modificări metabolice și odată cu înaintarea în vârstă apar fenomene de uzură, iar vârsta aduce informații cu privire la receptivitate/rezistență. Avem: rate specifice de incidență pe grupe de vârstă, rate specifice de mortalitate. Se folosește abordarea transversală. La interpretarea rezultatelor trebuie să se țină cont de efectul de cohortă (de generație): într-o abordare transversală avem mai multe generații cu istoria lor (au fost supuși mai multor factori). Efectul de cohortă este efectul pe care îl poate exercita o generație cu istoria sa asupra distribuției pe grupe de vârstă a unei boli/ deceselor/ factorilor de risc. Ex: descrierea nivelului de cunoștințe (scade pe măsura înaintării în vârstă – fals!!!) Sexul (genul) – distribuția aceleeiați boli pe sexe și grupe de vârstă (există boli mai frecvente la bărbață/femei). Explicații ale diferențelor observate între sexe: biologie diferită, încărcătură genetică diferită, rol și statut social diferit, expunere diferită a factorilor de risc. Femei: boli endocrine, DZ, colecistopatii, calculoză. Bărbați: boală ulceroasă, hernii, accidente, ateroscleroză, cancer bronho-pumonar. În descrierea distribuției bolilor pe sexe se folosesc ratele specifice, proporțiile și indicele de masculinitate (nr evenimente bărbați x 100/ nr evenimente femei) Grupul etnic și cultural – diferențele observate între grupuri etnice și culturale se datorează factorilor genetici și modului de viață (prezintă structuri familiale specifice, regim alimentar, credință, obiceiuri, profesii, loc de naștere). Profesia – descrierea distribuției bolilor în funcție de această caracteristică reprezintă un indicator al nivelului socioeconomic și al riscului particular legat de profesie. Nivelul socio-economic – combinație din profesie + venit + nivel de educație + nivel de viață

45. Anchete epidemiologice descriptive – caracteristici spațiale; exemple, utilitate[modificare | modificare sursă]

Anchetele epidemiologice descriptive permit identificarea zonelor cu o frecvență neașteptată a bolilor sau permit identificarea de diferențe între regiuni. Descrierea bolilor se poate face în funție de frontiere naturale sau administrative. În funcție de barierele naturale (râuri, munți), prezintă interes deoarece delimitează zone cu anumite caracteristici ecologice favorabile dezvoltării/protejării de unele boli (ex: gușa endemică), izolează populații care au obiceiuri și comportamente specifice, definesc zone cu structură economică relativ omogenă, definesc grupuri/zone care prezintă anumiet caracteristici dpdv al accesibilității la serviciile sanitare. În funcție de frontierele administrative, facilitează investigația și raportarea datelor (pe județe), reprezintă bariere pentru bolile transmisibile, există modele specifice de morbiditate și mortalitate determinate de factori socio-economici și culturali. Comparațiile la nivel internațional poate fi grevată de erori de clasificare a bolilor. Pentru identificarea zonelor cu probleme se folosește metoda standardizării, iar ca reprezentare grafică se recomandă cartograma sau reprezentarea grafică pe coloane dacă numărul populației e maxim 10-14.

46. Anchete epidemiologice descriptive – caracteristici temporale; exemple, utilitate[modificare | modificare sursă]

1 – trenduri. Reflectă schimbări în evoluția seculară a unei boli/deceselor de o anumită cauză; arată tendința de creștere/descreștere dacă apar prăbușiri sau vârfuri. Prezintă interes pentru explicații probabile ale trenduluo observat. Trendul e utilizat și pentru a face predicții pentru evoluții viitoare. În interpretarea trendului trebuie să ținem cont de schimbări în structura populației, schimbări în clasificarea și evoluția tehnologiei/cunoștințelor, modificări în distribuția factorilor asociați bolilor. 2- variații ciclice, evoluții sinusoidale. Creșteri sau descreșteri în evoluția unor boli. Ex: în țările cu RMI mare există o variație sinusoidală (iarna, vara). Aceste variații ciclice sunt importante în organizarea resurselor și apar în cadrul bolilor infecțioase. 3 – evoluții neașteptate, întâmplătoare

47. Studiile descriptive – cazurile clinice raportate[modificare | modificare sursă]

Fac parte din anchetele epidemiologice descriptive individuale. Reprezintă cam o treime din articolele de medicină clinică. Cazurile clinice raportate descriu o observație neobișnuită, care poate să constituie prima etapă de recunoaștere a unei noi maladii sau factor de risc. Nu se pot comunica informații de la mai mult de 5 pacienți, abordarea este pur descriptivă (se utilizează dacă este cazul numai valori absolute, nu se calculează indicatori sintetici, ponderi, nu se pot utiliza reprezentări grafice), limitele acestei abordări țin de carcterul subiectiv al selecției cazurilor, legat de experiența și domeniul de interes al cercetătorului.

48. Studiile descriptive – seriile de cazuri[modificare | modificare sursă]

Seriile de cazuri individuale reprezinta etapa urmatoare a anchetelor cazuri clinice raportate, prin gruparea de observații similare și în consecință pot fi emise ipoteze a unei entități patologice sau a unui factor de risc. Ele pot, in anumite situații, să sugereze în mod foarte pregnant existența unui factor etiologic sau particularități în evoluția unei boli. Limite: traduc înainte de toate experiența și capacitatea de observație a unui cercetător, nu permit generalizarea sau extrapolarea concluziilor, nu permit stabilirea frecvenței unei boli (ar fi necesar pentru aceasta un studiu de incidență sau de prevalență), nu înlesnesc nici aprecierea importanței în mod statistic a unui factor de risc, pe care pot eventual sa îl sugereze( în acest caz ar fi necesar un grup de comparație).

49. Studiile descriptive de corelație; avantaje și limite[modificare | modificare sursă]

Scopul acestor studii este de a compara frecvența unei boli între populații în același interval de timp sau frecvența unei boli în aceeași populație dar în momente diferite (ex: frecvența HTA în toate județele în același timp sau frecvența HTA în București în 2008 și 2009). Studiile de corelație sau studiile ecologice permit efectuarea unei analize la o scara mai largă. Plecând de la date care există în mod pasiv la nivelul unor populații ( rate de mortalitate, valoarea vanzărilor unor produse). Din pdv tehnic se bazează pe calcularea unor coeficienți de corelație (ex: cantitatea de tutun vândută și cancerul pulmonar). Limite: valorile pe care le utilizează reprezintă medii calculate la nivel populațional, nu informații culese la scară individuală, deci nu premit calcularea riscului – din populația a cărei incidență o luăm nu știm care au fumat/nu (Nu pot să cunosc dacă persoana care a făcut boala este și expus). Nu permit controlul factorilor de confuzie (factorul care se asociază concomitent atât expunerii cât și efectului). Aceste studii introduc noțiunea de comparație, trebuie deținute date despre populație pentru a putea stabili o corelație între un factor de risc și boala studiată. Ele folosesc noțiunea de frecvență a bolii și a factorului de risc. Sunt abordări transversale în măsura în care ele suprapun 2 tipuri de date (frecvența factorului de risc și frecvența bolii), culese în aceeași perioadă. Sunt ușor de realizat în timp scurt, căci fac apel la date de statistică descriptivă, care se află colectate în mod pasiv în sistem. Un factor de risc real poate să nu fie identificat printr-un studiu ecologic dacă este „diluat” de carcateristicile unei populații.

50. Proiectarea anchetelor epidemiologice analitice – exemple[modificare | modificare sursă]

Anchetele analitice au scopul de a verifica ipotezele epidemiologice, arată dacă există o asociere apidemiologică între un fcator presupus a fi factor de risc și efectul acțiunii sale (boală, deces). Permit măsurarea forței acestei asocieri epidemiologice. Sunt de 3 tipuri: prospective, retrospective și ambispective. Prezintă 3 caracteristic generale: sunt anchetele longitudinale și necesită prezența a cel puțin două loturi (un lot test și un lot martor). Criteriile de alegere a tipului de anchetă analitică: 1. frecvența factorului de risc în populație - trebuie ținut cont în studiile prospective. E mai important de știut incidența bolii pentru că așteptăm timp de la expunere la apariția bolii. Prevalența = incidența x durata. Prevalența crescută se poate datora și duratei crescute a bolii (boli cronice). Anchetele prospective se recomandă pentru bolile cu incidență crescută. Pentru FR cu frecvență mare și incidență mare a bolii se recomandă cohortă tip 1, iar în cazul FR cu frecvență mică și incidență mare a bolii se recomandă cohortă tip 2. Anchetele retropective se recomandă atunci când frecvența bolii în populație e mică (boli rare), cu prevalență mai mică de 8%. La anchetele retrospective constituirea lotului martor reprezintă punctul critic al studiului. Metoda cea mai utilizată pentru constituirea lotului martor e metoda perechilor (fiecărui individ din lotul test i se caută perechea după aceleași caracteristici, dar fără boală; criterii folosite: sex, vârstă, profesie). Lotul martor trebuie să fie cel puțin egal cu lotul test, ideal de cel puțin 2 ori mai mare (pentru creșterea puterii semnificației rezultatelor). Pot exista 2 loturi martor – unul din același spital cu lotul test și altul din populația generală. Ideal ar fi ca lotul test să fie constituit numai din cazuri noi (cazurile noi ăncă mai au modelul comportamental – FR urmărit, pe când cele vechi e posibil să fi renunțat la FR). 1 FR – mai multe boli (Anchetă prospectivă!!!) mai mulți FR – o boală (Anchetă retrospectivă !!!) Ancheta prospectivă nu se poate repeta pe același lot, cea retrospectivă se poate repeta. Pentru a măsura riscul de apariție a unei boli se face doar o anchetă longitudinală prospectivă!!!

51. Anchete analitice prospective tip 1 – model, scop, etape, măsurători, interpretare[modificare | modificare sursă]

Se constituie un eșantion reprezentativ pentru populația țintă care se autodivide în două loturi: unul expus la factorul de risc, celălalt neexpus la factorul de risc. Apoi investigatorul urmărește persoanele expuse și neexpuse așteptand apariția bolii sau a decesului. Condiții: să își păstreze statutul de expus/nonexpus, să nu aibă boala pe care urmează să o înregistrăm, să poată dezvolta boala respectivă (să fie potențial eligibili). Bolnavii trebuie să fie cazuri noi de boală. Anchetele prospective tip 1 sunt o abordare longitudinală a incidenței. Putem măsura: rata cumulativă de incidență (măsoară riscul de îmbolnăvire la expuși și nonexpuși), densitatea incidenței (măsoară viteza cu care se propagă o boală în populație). Acest model este indicat a fi utilizat cand factorul de risc este relativ frecvent în populație. Dacă factorul de risc este rar, modelul nu mai este eficient sub aspectul efortului investigațiilor, eșantionul ales ar trebui sa fie mult mai mare. Avantaje: -în momentul proiectării anchetei rezultatele nu sunt cunoscute, ele apar după acțiunea factorului de risc, ceea ce conferă studiului un caracter calitativ crescut; -se pot observa și masura toate efectele pe care le generează expunerea la un factor de risc; -se poate măsura direct riscul bolii pentru fiecare grup. Dezavantaje: logistice, administrative, perioadă lungă de urmărire, nu se pot repeta pe aceleași loturi

52. Anchetele analitice prospective de tip 2 – model, scop, măsurători, interpretare.[modificare | modificare sursă]

Se aleg 2 eșantioane : unul cuprinzând subiecții expuși la risc (lotul test), celălat pe cei neexpuși (lotul martor), fiecare eșantion fiind reprezentativ pentru cohorta respectivă. Apoi investigatorul urmărește cele doua loturi așteptând apariția bolii sau a decesului. Acest model este indicat cand frecvența factorului de risc in populație este mică. Avantaje: -în momentul proiectării anchetei rezultatele nu sunt cunoscute, ele apar după acțiunea factorului de risc, ceea ce conferă studiului un caracter calitativ crescut; -se pot observa și masura toate efectele pe care le generează expunerea la un factor de risc; -se poate măsura direct riscul bolii pentru fiecare grup (RR). Dezavantaje: logistice, administrative, perioadă lungă de urmărire, nu se pot repeta pe aceleași loturi

53. Anchetele analitice retrospective cazuri/control (tot)[modificare | modificare sursă]

Ancheta caz-control pornește de la efect către factorul de risc – studiu anamnestic. Se iau două loturi: lotul test bolnavi (expuși și neexpuși) și lot martor nonbolnavi (expuși și neexpuși). Frecvența Fr în lotul cazurilor eset de a/ (a+c), iar în cazul lotului control b/ (b+d). Nu se poate calcula RR direct. Pentru măsurarea forței asocierii epidemiologice se folosește OR (odds ratio) = ad/bc, OR= cota bolii la expuși/cota bolii la neexpuși. În cazul bolilor rare, OR este folosit ca RR. Riscul atribuibil, RA%= (OR-1 )/OR. Impactul actiunii factorului de risc in populatie se masoara cu riscul atribuibil in populatie: unde: P0=prevalenta expunerii la martori (lotul control), P =prevalenta expunerii in populatia generala.

      Chiar daca prevalenta expunerii in populatia generala nu este cunoscuta, riscul atribuibil se poate masura deoarece deosebirea intre P0 si P nu este prea mare (P0P).

Avantaje: durată mică a studiului, nr mic de subiecți necesari, cost scăzut, aplicabil la boli rare, facilitatea efectuării studiului, permite analiza concomitentă a mai multor factori de risc sau a mai multor nivele de expunere, permit repetarea studiului. Dezavantaje: nonrăspunsul subiecților, documente medicale consultate pot fi adesea incomplete, dificultatea de a constitui grupul martor, nu permit măsurarea directă a riscului ci doar estimarea lui prin OR, sunt supuse erorilor sistematice (bias) sau nesistematice (aleatorii), mai frecvent decât în anchetele de cohortă, ancheta se adresează persoanelor în viață (cei decedați de boala X au avut forme mai grave de expunere).

54 Anchete experimentale – scop, domenii de aplicare[modificare | modificare sursă]

Anchetele experimentale sunt studii de cohortă în care cercetătorul intervine în administrarea factorului studiat și observă efectul asupra criteriului de raționament. Sunt singurele anchete în măsură să dovedească relația cauzală sau eficacitatea unor tratamente, intervenții, decizii diagnostice și organizatorice. Dovada experimentală este ultimul și cel mai important dintre criteriile de cauzalitate Evans. Anchetele experimentale probează ipotezele elaborate prin studii descriptive și verificate prin studii analitice. Se realizează în limitele eticii medicale. Domenii de aplicare:  evaluarea eficacității vaccinurilor noi în protecția populației împotriva bolilor transmisibile  experimentarea în vederea introducerii în practica medicală a unor medicamente noi, după ce acestea au fost testate în laborator și pe animale de experiență  demonstrarea valorii unor conduite terapeutice noi față de cele uzuale în momentul respectiv  evaluarea anumitor forme de organizare a serviciilor sanitare  evaluarea unor programe de educație  evaluarea unor modalități noi de depistare a unor factori de risc sau maladii

55 Tipuri de anchete experimentale – utilizare, exemplificare[modificare | modificare sursă]

Anchetele experimentale sunt de 3 tipuri: 1. studii clinice 2. studii în teren 3. studii comunitare

56 Anchete experimentale – etape, măsurarea riscurilor[modificare | modificare sursă]

Etape: 1. Alegerea lotului – criterii de includere (clinice, demografice, geografice și temporale), criterii de excludere – caracteristici care riscă să interfereze calitatea datelor sau interpretarea rezultatelor. Aspect legat de etică sau dorința unui individ de a nu participa la studiu. 2. Eșantionarea – poate fi probabilistică (table de numere aleatorii, selecție sistemică prin proces periodic, tragere la sorți) sau neprobabilistică (mai practică, mai puțin riguroasă). Pregătirea bolnavilor – evaluarea subiecților, obținerea consimțământului informat, dreptul de a se retrage. Măsurători pentru evaluare: nume, adresa, nr. de înregistrare, vârsta, gen, diagnostic, criteriu de raționament, repartiția în 2 loturi – test și martor. 3. Administrarea intervenției: mod deschis, simplu orb (nu știu subiecții), dubu orb (nu știu nici cercetătorul nici subiecții), triplu orb (nu știu nici persoanele responsabile de criteriul de raționament). 4. Consemnarea rezultatelor – monitorizarea complianței subiecților, chestionare de autoadministrare, numărarea pastilelor sau analiza metaboliților urinari. 5. Prelucrarea datelor și testarea statistică a deosebirilor constatate – calcularea riscului relativ și a riscului atribuibil 6. Inferența epidemiologică

57 Fazele studiilor clinice pentru populațiile umane (studierea medicamentelor)[modificare | modificare sursă]

Studiile clinice (fac parte din anchetele epidemiologice experimentale) sunt studii experimentale planificate, proiectate în vederea evaluării unui tratament pe subiecți umani, prin compararea rezultatelor obținute într-un grup de pacienți tratați cu medicamentul de cercetat cu rezultatele obținute într-un grup martor, care primește placebo. Inițial se fac studii pe animale pentru determinarea farmacologiei și toxicologiei, apoi se parcurg 4 faze de testare clinică:  Faza 1 – are ca scop precizarea siguranței și toleranței medicamentului; se aplică pe un număr mic de subiecți  Faza 2 – are ca scop determinarea eficacității optimale a tratamentului  Faza 3 – evaluează eficacitatea tratamentului prin teste terapeutice comparative, ideal randomizate  Faza 4 – după comercializare: precizarea eventualelor indicații noi și a efectelor adverse nedecelate în cursul etapelor precedente Exemple: utilizarea aspirinei pentru bolile cardiovasculare, beta-carotenul și incidența totală a cancerului, eficacitatea tratamentului cu hipoglicemiante pe termen lung pentru prevenirea sau întârzierea complicațiilor vasculare ale DZ, eficacitatea tratamentului cu aspirină în creșterea duratei de supraviețuire a pacienților cu antecedente de IM.

58 Studiile clinice de teren – definiție, scop, exemple[modificare | modificare sursă]

Studiile de teren implică persoane care nu prezintă semne de boală dar despre care se presupune că sunt expuse la riscuri. Datele sunt colectate din populația generală, nu din rândul populației instituționalizate. Scopul studiilor de teren este prevenirea apariției unor boli. Exemple: testarea vaccinului Salk pentru prevenirea poliomelitei; prevenirea bolii coronariene la adulții maturi (bărbații de vârstă mijlocie cu risc crescut); testarea unor metode de protecție vs. efectul pesticidelor; evaluarea impactului eliminării vopselelor pe bază de Pb din mediul domestic asupra plumbemiei la copii.

59 Studiile clinice comunitare – definiție, scop, exemple[modificare | modificare sursă]

Studiile clinice comunitare vizează grupuri constituite în comunități. Sunt recomandate pentru bolile determinate/influențate de condițiile sociale ale comunității respective. Exemplu: Impactul unui program de educație în 2 populații cu risc crescut cu privire la scăderea incidenței și mortalității prin BCV (consiliere individuală și generală, prin mass-media cu privire la reducerea consumului de grăsimi, etc). Rezultatele au fost mai bune în populația la care s-au aplicat metode individuale.

60 Criterii de alegere a tipului de anchetă epidemiologică[modificare | modificare sursă]

1. Frecvența factorului de risc în populație – contează pentru anchetele prospective: pentru tipul 1 (cohortă) se recomandă factori de risc cu incidență crescută în populație, iar pentru tipul 2 (dublă cohortă) se recomandă factori de risc cu incidență scăzută în populație. 2. Frecvența bolii în populație – anchetele prospective se recomandă atunci când incidența bolii în populație este crescută, iar anchetele retrospective când incidența bolii este scăzută. 3. Avantaje și limite ale fiecărui tip de anchetă Avantaje și limite ale anchetelor prospective:  Avantaje – calitate mare, permit evaluarea directă a riscului relativ și riscului atribuibil, se pot măsura toate efectele generate de un factor de risc, permit evaluarea asocierii epidemiologice între expunere și efect, permit inferențe de tip cauzal  Limite – logistice, administrative, perioadă lungă de urmărire, nu se pot repeta pe aceleași loturi. Avantaje și limite ale anchetelor retrospective: Avantaje – durata mică a studiului, nr. mic de subiecți necesari, cost scăzut, aplicabil la boli rare, facilitatea efectuării studiului, permit analiza concomitentă a mai multor factori sau a mai multor nivele de expunere, permit repetarea studiului. Limite – nonrăspunsul subiecților, documentele medicale consultate pot fi adesea incomplete, dificultatea de a construi grupul martor, nu permit măsurarea directă a riscurilor ci doar estimare prin OR, supuse erorilor sistematice (bias) sau nesistematice (aleatorii) – mai frecvent decât în anchetele prospective, ancheta se adresează persoanelor în viață (cei decedați de boala X au avut forme mai grave de expunere). Avantaje și limite ale anchetelor experimentale: Avantaje – sunt considerate a avea o validitate internă ridicată (rezultatul pe care îl obțin e datorat tratamentului și nu altor factori din exterior), permit observarea unei schimbări care survine între cele 2 momente (începutul și sfârșitul intervenției) Limite – generalizarea rezultatelor e limitată (pentru că se folosesc grupuri mici, uneori atipice), intervine atitudinea indivizilor vis-a-vis de participare, experimentele pe voluntari nu sunt reprezentative, experimentarea factorilor de risc e imposibilă (din considerente etice și deontologice), dacă administrarea nu e dublu-orb pot interveni erori induse de cercetător, care sugestionează pacienții, interpretarea poate fi și ea părtinitoare, realizarea unei anchete experimentale pe un eșantion e foarte complexă și costisitoare față de alte tipuri de anchetă. Avantaje și limite ale anchetelor transversale Avantaje – permit stabilirea prevalenței, sunt ușoare, rapide și relativ ieftine, datele sunt ușor de cules, permit aprecierea amplitudinii unui fenomen, deci sunt utile în programare, sunt generatoare de ipoteze epidemiologice, permit controlul factorilor de confuzie (stratificare) Limite – nu stabilesc secvența temporală a evenimentelor („oul sau găina”), nu sunt utile pentru evaluarea incidenței, nu permit calcularea directă a riscului relativ, nu se aplică în cazul bolilor rare, prezintă riscul erorilor de anamneză și riscul interpretărilor abuzive.

61 Inferența cauzală în epidemiologie – criterii de cauzalitate (Evans)[modificare | modificare sursă]

Relația de cauzalitate dintre un factor și o boală ar trebui dovedită printr-un experiment. În lipsa posibilității efectuării experimentului (situație frecventă în epidemiologia bolilor cronice), se folosesc argumetne incluse în următoarea listă: 1. Forța asociației măsurată cu riscul relativ: cu ajutorul forței de asociere se poate demonstra că: prevalența bolii la expuși este mai mare decât la non-expuși sau că există o asociere între expunere și boală, incidența cazurilor noi de boală este mai mare de expuși față de nonexpuși, prevalența factorilor de risc este mai mare la bolnavi decât la sănătoși. 2. Consistența asociației – asociația este prezentă în momente diferite în aceeași populație sau la populații diferite în același moment (asocierea cauză-efect este prezența în locuri, momente și cercetări diferite) 3. Specificitatea – efectul apare numai în prezența unor anumiți factori. Specificitatea cauzalității este valabilă pentru bolile monofactoriale (ex. febra tifoidă apare numai în prezența bacilului tific) și nu are relevanță pentru bolile plurifactoriale (ex. cancere, boli cardiovasculare). 4. Relația temporală – factorul cauzal precede apariția efectului; nu confirmă însă asocierea cauzală. Reclamă existența unei perioade de latență a factorului de risc care precede declanșarea bolii. 5. Relația tip doză-efect (gradient) – creșterea riscului în funcție de intensitatea acțiunii factorilor de risc. Este relația directă existentă între calitatea sau cantitatea factorului de risc și apariția efectului (bolii); cu cât factorul de risc este mai crescut sau mai intens, cu atât efectul este mai pronunțat. 6. Plauzibilitatea (caracterul rațional) 7. Coerența cu datele din biologie și experimentale – se referă la existența unei echivalențe sau asemănări între concluziile cercetării epidemiologice și concluziilor altor cercetători. 8. Insuficiența altor explicații – argument în plus pentru întărirea ipotezei privind asocierea cauză-efect. 9. Dovada experimentală – constă în administrarea unui factor de risc într-o populație și urmărirea efectelor. Acest criteriu ridică probleme de ordin etic și deontologic.

73 Promovarea sănătății – definiție, principii, domenii de interes[modificare | modificare sursă]

Promovarea sănătății este strategia de mediere între persoane și mediul lor, care sintetizează alegerea personală și responsabilitatea societății față de sănătate. Reprezintă punerea în practică, bazată pe informație, a intervențiilor desemnate să promoveze sănătatea.

Principiile promovării sănătății

Implică populația ca întreg – necesitatea populației de a fi informată Este orientată asupra determinanților sănătății, adică asupra celor 4 grupe de factori care influențează sănătatea – biologici, de mediu, comportamentali, servicii sanitare. Utilizează metode și abordări diferite, complementare, deoarece sectorul sanitar, ca sector al vieții sociale, nu poate singur să promoveze sănătatea. Necesită participarea comunității deoarece promovarea sănătății este posibilă numai dacă indivizii își transformă cunoștințele dobândite în comportamente, contribuind astfel toți la promovarea sănătății. Implicarea cadrelor medico-sanitare în promovarea sănătății, mai ales la nivelul serviciilor primare. Scopuri (conform Chartei de la Ottawa): Elaborarea unor politici publice favorabile sănătății Crearea unor medii favorabile sănătății Dezvoltarea acțiunii comunității (implicare comunitară) Dezvoltarea abilităților individuale Reorientarea serviciilor de sănătate Domenii de interes: educația pentru sănătate, intervenții publice (legale/fiscale), dezvoltarea și implicarea comunității, screening.

74 Nivele de profilaxie – scopuri, obiective, exemple[modificare | modificare sursă]

Profilaxia reprezintă ansamblul măsurilor luate de individ, familie, societate și stat (ca putere) care au drept scopuri: să promoveze sănătatea să prevină bolile să reducă consecințele acestora (incapacitatea, invaliditatea) să evite decesele premature Obiectiv: creșterea speranței de viață la naștere, fără incapacitate Strategia europeană: a da viață anilor (prin măsuri de control a morbidității și incapacității), a da sănătate vieții (prin promovarea sănătății), a da ani vieții (prin reducerea nr. deceselor premature și prin creșterea duratei medii de viață). Nivele ale profilaxiei: primordială – are drept scop prevenirea apariției factorului de risc în mediul fizic și social. Presupune acțiunea integrală a tuturor sectarelor social-economice. Evaluarea acțiunii de prevenție primordială se poate realiza prin monitorizarea incidenței factorului de risc și implicit prin incidența bolilor asociate. În practică se folosește evoluția prevalenței factorului de risc. Ex.: reglementări din partea guvernelor și acțiuni fiscale pentru prevenirea vânzării țigărilor, politici și programe alimentare. primară – se adresează indivizilor sănătoși. Are drept scop evitarea apariției bolii la nivelul individului și scăderea incidenței bolii în populație prin modificarea distribuției factorului de risc. Evaluare – frecvența FR, incidența bolilor asociate FR. Ex.: educație pentru sănătate pentru schimbarea comportamentelor nesanogene, imunoprofilaxie, fluorizarea apei. secundară – are drept scop identificarea precoce a bolii în vederea controlului evoluției acesteia, la nivel individual. Evaluare – monitorizarea prevalenței și a fatalității bolii/bolilor. Metode – screening, examen medical periodic. terțiară – se referă la recuperarea medicală, socială și profesională; implică o rețea de servicii de recuperare.

75 Modele de abordare a prevenirii bolilor – definiții, exemple[modificare | modificare sursă]

Există 3 modele posibile de abordare a promovării sănătății și prevenirii bolilor: 1. Modelul bazat pe înțelegerea etiologiei bolilor 2. Modelul epidemiologic 3. Modelul etapelor vieții

1. Controlul bolilor bazat pe înțelegerea etiologiei bolilor Trebuie precizat că acest demers al controlului bolilor include în factorii etiologici și factorii de risc. McKeown a grupat bolile in 4 grupe mari: a. Bolile prenatale care sunt determinate la fecundare. Sunt incluse aici defecte și afectiuni ale unei singure gene, ce produc aberații cromozomiale, independente de mediul ambiental și comportament. Aceste boli nu pot fi în mod practic influențate. Deși numărul entităților acestor afecțiuni este mare, frecvența lor este rara, de unde faptul că nu prezintă o preocupare majoră din punct de vedere al sănătații publice; ele nu pot fi prevenite ci doar interceptate. b. Bolile determinate prenatal, dar după fecundare, de factori ce apar în perioada intranatală (nidarea oului și primele faze de multiplicare) prin interferarea acestor faze cu unii factori infecțioși, toxici, fizici (rubeola, talidomida, iradiere, fumat, carența de iod; rezultă că unele afecțiuni din această grupă pot fi controlate. c. Bolile determinate postnatal ca urmare a unor carențe sau agresiuni a factorilor de risc din mediu. Aici se regăsesc cele mai multe afecțiuni ce domină modelul de morbiditate din țările în curs de dezvoltare și în țările în care nivelul de dezvoltare socio-economic și cel al serviciilor sanitare tinde să ajungă la modelul țărilor dezvoltate: bolile nutriționale – malnutriția, bolile infecto-parazitare, bolile legate de carențe igienice. Pentru controlul acestor boli trebuie luate măsuri socio-economice și de sanitație, prin urmare intervenția statului e foarte importantă. d. Postnatal, boli determinate de defecte de adaptare a organismului sunt întâlnite în țările dezvoltate și supradezvoltate în care datorită tehnologiei apar modificări de comportament și boli legate de stilul de viață. 2. Modelul epidemiologic Are în vedere frecvența bolilor și a factorilor care condiționează fiecare grupă de boli și prezintă 2 variante: modelul monofactorial (modelul epidemiologice al bolilor transmisibile: agent cauzal-efect) și modelul plurifactorial. Factori de risc asociați principalelor cauze ale pierderii anilor potențiali de viață: boli cardiovasculare – fumat, HTA Boli cerebrovasculare – HTA cancer – fumat, alcool accidente de circulație – alcool, viteză alte accidente – alcool sinucideri, omucideri – alcool, arme ciroza – alcoolul gripa, pneumonia – starea vaccinală, rezistența scăzută diabetul – obezitatea 3. Modelul etapelor vieții Este modelul adaptat problemelor actuale ale stării de sănătate. Pornește de la ipoteza că elementele nefavorabile apar aleator, dar cu o probabilitate diferite în diferitele momente ale vieții, în funcție de condițiile biologice, ocupaționale, medicale. Permite elaborarea unor pachete de servicii preventive specific diferitelor grupe de vârstă.

76 Modelul epidemiologic monofactorial și plurifactorial – descriere, exemple[modificare | modificare sursă]

Modelul monofactorial – este modelul clasic al bolilor transmisibile (agent cauzal – boală). Măsurile de intervenție se vor adresa fie receptorului, fie creșterii rezistenței specifice/nespecifice, fie vectorului, fie întreruperii căilor de transmitere. Este limitat la un număr mic de boli. Modelul plurifactorial – este prezent la majoritatea bolilor care predomină actual în tabloul de morbiditate. Ex. BCV – HTA, fumat, dislipidemie, DZ, sedentarism. Permite controlul unui FR asociat mai multor boli: fumat, alcool, dietă, obezitate, stress, sedentarism, HTA, colesterol.

77 Strategia preventivă bazată pe demersul individual – importanță, domenii, avantaje și limite[modificare | modificare sursă]

Este strategia în care acțiunile se adresează individului cu boala sa. Această strategie aparține exclusiv sectorului clinic. În fața unui bolnav, medicul își va pune următoarele întrebări: "De ce a făcut boala?", "De ce a făcut-o acum?", "Ce-ar fi trebuit să facă bolnavul ca boala să nu fi apărut?". Este strategia în care, în fiecare moment, în mintea medicului apare ideea riscului relativ ca expresie a forței asociației epidemiologice. Este o strategie importantă pentru practica medicală individuală.

78 Strategia populației la risc înalt – definiție, avantaje și limite (exemplificați)[modificare | modificare sursă]

Strategia riscului înalt se adresează persoanelor cu risc înalt (persoane cu o probabilitate mai mare de a face boala). Prima operație în cadrul acestei strategii este identificarea persoanelor la risc înalt, deoarece "filosofia" strategiei este: cel la risc înalt este cel mai susceptibil să facă boala, de unde și nevoia de măsuri adecvate de prevenire și combatere a bolii sau decesului. Aceasta strategie presupune screeningul populației, pentru a fi reținute persoanele la risc înalt. Identificarea acestor persoane se poate realiza și fără screening când, cunoscându-se factorii de risc, se pot identifica succeptibilii fără a mai fi examinati (ex.: sugarii, gravidele, muncitorii care lucrează în medii cu noxe, etc.). Avantaje: intervenția serviciilor de sănătate este adecvată intereselor individului, căci cel cu factori de risc este mai interesat să adopte măsuri preventive; modelul este apropiat raționamentului clinic motivația individului de a participa este mai mare raport cost/eficacitate este favorabil, deoarece investiția se limitează la persoanele la risc înalt raportul beneficiu/risc este favorabil pentru că sunt supuși eventual ‘’efectelor secundare’’ numai cei susceptibili, nu și ceilalți Limite: dificultățile și costurile screeningului, când este necesară efectuarea lui protejează doar persoanele la risc înalt identificate inițial, prin urmare cazurilor noi apărute pe parcurs vor fi ignorate efectele vor fi paleative și temporare, durata lor fiind egală cu durata intervenției exercitate asupra grupului la risc înalt efectele sunt limitate la cei care fac obiectul intervenției și nu la întreaga populație limite de ordin comportamental, psihologic, deoarece se face o segregare etică, protejând numai o parte a populației nr. indivizilor la risc înalt este mic (avantaj economic), spre deosebire de persoanele cu risc scăzut sau moderat care predomină în populație și care rămân neprotejate

79 Strategia ecologică – definiție, avantaje și limite (exmplificați)[modificare | modificare sursă]

Strategia populatională este strategia care se bazează pe populație, care interesează nu boala individului, ci incidența bolii în populație. Cauzele bolii sunt diferite de cauzele incidenței. Factorii genetici pot explica susceptibilitatea individului față de boală, dar nu explică frecvența bolii. Factorii genetici explică deci heterogenitatea intraindividuală, nu pe cea interindividuală. Frecvența bolii este explicată prin factori ambientali. Strategia populațională interesează medicul colectivitățtii (de sănătate publică). Avantaje: se adresează întregului grup populațional abordarea nu mai este paleativă, ci radicală, ea adresându-se distribuției factorului de risc în populație potential mare (de ex: studiul epidemiologic Framingham a arătat că o scadere cu 10mm Hg a TA sistolice va avea drept consecință o scădere cu 30% a mortalității datorate HTA) este o strategie adecvată dpdv comportamental, psihologic, deoarece nu face nicio discriminare beneficiile la nivelul populației sunt foarte mari efectele se mențin în timp Limite: prezintă avantaje mici pt cei la risc înalt motivația este insuficientă pentru individ și medic presupune un alt mod de abordare a serviciilor sanitare, neobișnuit raportul beneficiu/risc nu mai este așa de mare ca la strategia riscului înalt. Este vorba de ‘’paradoxul prevenției’’ – măsurile preventive care aduc mari beneficii pentru populația generală, dar beneficii mici pentru indivizii la risc înalt

80 Educația pentru sănătate – definiție, scop, abordări posibile[modificare | modificare sursă]

Educația pentru sănătate este un sistem care include: conștiința stării de sănătate, procesul de predare/învățare, participare. Educația pentru sănătate are următoarele scopuri: ridicarea nivelului de cunoștințe medicale al populației în principal în domeniul sanogenezei, protecției mediului și prevenției bolilor formarea și dezvoltarea unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea crearea unei poziții active față de sănătatea individuală și față de problemele sănătății publice, în sensul atragerii și capacitării maselor la participarea activă în realizarea consolidarii sănătății. Educația pentru sănătate este diferită de educația sanitară care vizează igiena personală. Elementul fundamental al educației pentru sănătate este comunicarea.

81 Metode utilizate în educația pentru sănătate[modificare | modificare sursă]

Metodele educației pentru sănătate pot fi clasificate în funcție de calea de transmitere a mesajului educativ astfel: mijloace auditive (sau orale): convorbirea individuală, convorbirea de grup, lecția, conferința, radioemisiunea mijloace vizuale: cu rol dominant textul (lozinca, articolul, broșura, formele beletristice) sau cu rol dominant imaginea (afișul, pliantul, planșa, diapozitivul, macheta, expoziția). mijloace audiovizuale: filmul, emisiunea TV, teatrul. Clasificarea mijloacelor educativ-sanitare se poate face și în funcție de adresabilitate: mijloace individuale: sfatul medicului mijloace de grup: convorbirea de grup, lecția, instructajul cu un grup omogen în raport cu pregătirea generală (școlari, muncitori, militari, etc.); cu un grup omogen în raport cu interesul față de subiect (bolnavi de o anumita boală, gravide sau mame); mijloace de largă informare: conferința, filmul, emisiunea TV sau radiofonică, tipăriturile. Altă clasificare: mijloace directe în care mesajul educativ sanitar este transmis ca o informație nemediată. mijloace indirecte care utilizează o cale de transmitere ce presupune o forma artistică și care captează interesul prin ea însăși, dar care urmărește, în fapt, același scop.

82. Managementul- definitie, evolutie, principii si tendinte actuale[modificare | modificare sursă]

Def. Managementul este procesul prin care munca este facuta prin intermediul altora, bine, la timp si in limita bugetului disponibil. Sarcina fundamentala a managementul este sa ii faca apti pe oameni de o performanta colectiva. Principii generale ale conducerii 1. Conducerea prin obiective permite atingerea eficacitatii manageriale , in ce masura rezultatele au fost atinse 2. Învăţarea prin experienţă „vazut si facut” 3. Diviziunea muncii 4. Înlocuirea resurselor rare 5. Convergenţa muncii 6. Funcţiile determină structura 7. Delegarea autorităţii 8. Conducerea prin excepţie 9. Utilizarea celui mai scurt drum până la decizie.

83. Tipuri si nivele manageriale- exemple, relatia dintre management si leadership[modificare | modificare sursă]

Managerul este o persoana numita care poarta responsabilitatea indeplinirii unei activitati folosind resursele care ii stau la dispozitie. Leaderul este o persoana a carei putere vine din ascultarea si acceptarea lui de catre colaboratori ptr. calitatile sale umane si profesionale. Comportamentul de manager şi cel de lider sunt două procese complexe care presupun activităţi diferite din punct de vedere calitativ. Un manager trebuie să fie şi un foarte bun lider, care să fie expert în iniţierea structurii şi consideraţiei, care reprezintă activităţile de bază ale comportamentului de lider. Exista trei tipuri de manager: • De top ( top manager, senior) –stabileste scopul, misiunea, strategiile si politica organizatiei. • De tip mediu – implementeaza strategia, dezvolta planuri operationale de interventie si coordoneaza departamentele care fac parte din organizatia pe care o conduce (ex. Manager de spital) • De tip operational- coordoneaza activitatea lucrand alaturi de cei pe care ii conduce, rezolva probleme zilnice (ex. Sef de sectie)


84. Definiti functiile manageriale[modificare | modificare sursă]

Funcțiile manageriale reprezintă activitatile de baza realizate de manageri pt atingerea obiectivelor organizatiei utilizand resurse umana si alte tipuri de resurse.Fct managerilor (activ de baza) sunt 5 la numar si pot fi sintetizate in ciclul functilor manageriale. 1. Planificarea reprezinta selectarea misiunilor,obiectivelor si actiunilor necesare pentru realizarea acestora.scopul planificarii este acela de a da posibilitatea serv de sanatate sa faca fata prezentului si sa anticipeze viitorul. 2. Organizarea reprezinta functia prin care se stabileste structura organizatiei si se definesc rolurile persoanelor in cadrul diferitelor compartimente. Totodata presupune stabilirea relatilor dintre compartimente si oameni si implicit la stabilirea rel de autoritate si responsabilitate. 3. Functia de personal (coordonare) presupune activitati legate de managementul resurselor umane sau administrarea personalului. 4. Conducerea (comanda) reprezinta functia de orientare a oamenilor catre cea ce trebuie sau nu sa faca, este orientata catre actiune.Aceasta implica constituirea unui mediu de motivare, comunicare si leadership in care membrii organizatiei inteleg ce se asteapta de la ei. 5. Control este functia care se concentreaza pe monitorizarea si evolutia performantelor organizatiei, scopul fiind imbunatatirea continua a calitatii.Acesta mai implica stabilirea de standarde si compararea rezultatelor cu standardele stabilite.

85. Functia de conducere, stiluri de conducere[modificare | modificare sursă]

Conducerea (comanda) reprezinta functia de orientare a oamenilor catre cea ce trebuie sau nu sa faca, este orientata catre actiune.Aceasta implica constituirea unui mediu de motivare, comunicare si leadership in care membrii organizatiei inteleg ce se asteapta de la ei. Un manager poate alege mai multe stiluri de conducere in functie de sarcina pe care are de indeplinit (conducere situationala). Stiluri autocratic ( managerul ia decizia si o impartaseste personalului) consultativ (managerul prezinta deciziile si ii invita pe angajati la discutii) participativ (managerul prezinta problema, ia parte la discutii, asculta sugestiile si ia deciziile) democratic (managerul defineste anumite limite cerand angajatiilor sa ia deciziile in limitele prezentate) laissez-faire (permite angajatiilor sa actioneze intre anumite limite)


86. Definiti si comentati functiile de personal si control[modificare | modificare sursă]

Functia de personal (coordonare) presupune activitati legate de managementul resurselor umane sau administrarea personalului. Scopul principal al funcţiei de personal este desemnarea pe post a celor mai adecvate persoane care au calificarea cea mai corespunzătoare cerinţelor fişei postului. Funcţia de personal presupune: - recrutarea angajaţilor - selectarea celor ce vor fi angajaţi - alocarea personalului în posturile existente - instruirea personalului pentru creşterea calităţii muncii - consilierea angajaţilor în privinţa performanţei şi avansării în carieră - stabilirea criteriilor pentru plata angajaţilor şi distribuirea beneficiilor - pensionarea, transferul şi concedierea angajaţilor.

Control este functia care se concentreaza pe monitorizarea si evolutia performantelor organizatiei, scopul fiind imbunatatirea continua a calitatii.Acesta mai implica stabilirea de standarde si compararea rezultatelor cu standardele stabilite. Exista 4 etape in procesul de control : 1. stabilirea standardelor de timp, calitate, cantitate; 2. măsurarea rezultatelor; 3. compararea rezultatelor cu standardele 4. aplicarea modificărilor necesare.


87. Functiile de planificare si organizare- descriere si importanta[modificare | modificare sursă]

Planificarea reprezinta selectarea misiunilor,obiectivelor si actiunilor necesare pentru realizarea acestora.scopul planificarii este acela de a da posibilitatea serv de sanatate sa faca fata prezentului si sa anticipeze viitorul. Planificarea implica luarea deciziei asupra a cea ce trebuie facut, cand si cum. Se poate vb de o planificare pe termen lung (mai mult de 1 an) sau pe termen scurt (mai putin de 1 an ).la niv manageriale mai inalte in domeniul planificarii se pune mai mult accentul pe scopuri si obiective, misiune (planificare strategica). Scopuri=linii directoare generale care indica ce se doreste sa se obtina Obiective= mijloace cuantificabile , masurabile de a atinge scopurile. Strategii=planuri de actiune pt atingerea obiectivelor. Organizarea reprezinta functia prin care se stabileste structura organizatiei si se definesc rolurile persoanelor in cadrul diferitelor compartimente. Totodata presupune stabilirea relatilor dintre compartimente si oameni si implicit la stabilirea rel de autoritate si responsabilitate. Exista 2 tipuri de structuri : 1. Structura formala a unei organizatii consta in relatiile bine stabilite intre indivizi si grupuri, gruparea oamenilor si a proceselor in unitati logice (ex. UPU). 2. Structura informalase refera la rel interpersonale intre indivizi si grupuri . Organizatiile pot fi structurate pe baza : • Functiilor • Serviciilor • produselor

88.Rolurile informationale-enumerare, def, importanta[modificare | modificare sursă]

Roluri informaţionale: managerul trebuie să fie sursa de informaţii pentru departamentul său de lucru, informaţii care pot proveni din propria zonă de influenţă sau din afara acesteia. Datorită rolurilor de receptor (monitor), diseminator şi purtător de cuvânt, managerul poate să transmită informaţia subordonaţilor, fie nemodificată, fie modificată parţial, fie să nu o transmită deloc. - rol de monitor (receptor): poate primi informaţii despre funcţionarea unei instituţii sau poate căuta informaţii legate de munca pe care o desfăşoară. Sursa informaţiilor: cărţi, reviste, mass-media, rapoarte, întâlniri, conferinţe, conversaţii informale, etc. Managerul sortează toate aceste date şi alege informaţia cea mai utilă şi pertinentă. Sursele formale şi informale utilizate de manager au drept scop informarea lui riguroasă, documentată care să-i permită luarea deciziilor avantajoase înaintea altor manageri care nu au acces la aceste informaţii. - rol diseminator: alege informaţiile pe care le împărtăşeşte altora. Această funcţie cuprinde şi transferul de informaţie către subalterni care, altfel, nu ar avea acces la aceasta sau nu ar sesiza la timp importanţa informaţiei. - rol de purtător de cuvânt: managerul este delegat să vorbească în numele departamentului sau organizaţiei, putând informa sau influenţa persoanele din organizaţie sau din afara ei.

89. Rolurile interpersonale- enumerare, definitie, importanta[modificare | modificare sursă]

Roluri interpersonale – fac parte din autoritatea formal a managerului: - rol de reprezentare – se referă la îndeplinirea sarcinilor sociale şi ceremoniale. Exemplu: - managerul este cel care are obligaţia, în calitate de reprezentant al organizaţiei, să participe la o serie de evenimente ca: întâmpinarea oaspeţilor; pensionări, etc. Ele ocupă o bună parte din timpul managerilor. - rol de lieder: liederii, prin autoritatea formală cu care sunt investiţi, răspund de conducerea muncii depuse de compartimentul lor. În această calitate de lieder-manager,el stabileşte o direcţie şi un mediu de muncă menite să încurajeze subordonaţii pentru a lucra la nivel optim. - rol de legătură : managerii au obligaţia de a stabili contacte permanente la nivel de egalitate, cu alţi manageri, din afara departamentului de lucru şi din alte organizaţii, realizând, astfel, “lucrul în reţea”.


90. APTITUDINILE MANAGERIALE[modificare | modificare sursă]

A) Aptitudini tehnice B) Aptitudini umane C) Aptitudini conceptuale A.Aptitudinile tehnice se referă la nivelul de competență într-o activitate specifică. Ele includ procese specializate, metodologii sau proceduri și tehnici necesare activității într-un domeniu specific,cel medical în situația de față. Frecvent se consideră că cei ce practică chirurgia au un nivel ridicat al acestor aptitudini. Inginerul mecanic, la rândul său, posedă un înalt nivel de aptitudini tehnice în proiectarea unui sistem de ventilație pentru sălile de operație din spital. Managerii posedă aptitudini tehnice de genul: citirea și intepretarea unui raport financiar, aptitudini de a scrie un raport, de a face o propunere concisă și ușor de citit, de a susține o prelegere logică și clară. După cum am menționat mai sus managerii petrec tot mai puțin timp aplicând aptitudini tehnice pe măsură ce sunt promovați către nivelele înalte de responsabilitate. B.Aptitudinile umane se referă la abilitatea managerilor de a lucra eficient cu ceilalți, indivizi sau grupuri. Astfel, un manager trebuie să fie conștient de atitudinea, percepția și sentimentele celorlalți și este necesar să le ia în considerare în procesul managerial. În fapt, managementul însuși este un continuu proces de înțelegere a comportamentului și atitudinilor celorlalți și de comportare într-o manieră care să inspire încredere. Cele mai importante dintre aceste aptitudini sunt: a conduce fără a jigni, a nu fi de acord fără a fi dezagreabil, a media un conflict, a conduce o ședință. Managerii de la toate nivelele își petrec o bună parte din timp exersând aptitudini umane. Totuși proporția de timp dedicată acestora variază puțin pe măsură ce managerul urcă ierarhic. C.Aptitudinile conceptuale sunt reprezentate de abilitatea de a înțelege relațiile existente în situațiile complexe, de a vedea conexiuni în „haos” și de a avea o viziune de viitor. Managerul trebuie să fie în stare de a vedea organizația pe care o conduce și operațiunile care se desfășoară ca pe un întreg. Diferitele procese, intrări sau ieșiri, interacțiunea dintre componentele organizației și interrelațiile dintre organizație și mediul exterior trebuie privite ca ceva singular, ca o entitate ce include totul. De aceea, aceste aptitudini sunt necesare mai ales la nivelul cel mai înalt al organizației. Aici, interrelațiile și efectele deciziilor ce afectează întreaga organizație sunt resimțite cel mai puternic. Managerii de nivel inferior au mai puține oportunități de a-și exercita și demonstra aptitudinile conceptuale dar succesul lor depinde adeseori de abilitatea de a „vedea” unde se încadrează ei și unitatea de lucru condusă de ei în organigrama întregii organizații.

91. Sisteme de sanatate[modificare | modificare sursă]

Sisteme de Sanatate - sunt definite dupa Maxwell si colaboratorii prin îndeplinirea urmatoarelor conditii: acoperire generala, accesibilitate prompta, pertinenta fata de nevoi, echitate, posibilitati de alegere, eficacitate, eficienta înalta, acceptabilitate sociala larga, responsabilitatea statului fata de sanatatea public

92 Sistemul SAS (bismark)[modificare | modificare sursă]

Sistemul de sanatate în care tertul platitor este reprezentat de mai multe case de asigurari non-profit si colectarea banilor se face prin asigurari publice (obligatorii). Exemple tipice sunt Germania si Franta

93 Sistem national tip Beveridge[modificare | modificare sursă]

Sistemul de sanatate în care tertul platitor este guvernul si modul de colectare a banilor este impozitul general (exemplu tipic fiind sistemul national de sanatate al Marii Britanii.)

94 Modalitati de finantare a sistemelor de sanatate[modificare | modificare sursă]

Exista cinci modalităţi principale de finanţare a sistemelor de sănătate: Finanţarea de la bugetul de stat; Prin această modalitate de finanţare, fondurile sunt colectate la bugetul de stat, fiind apoi alocate sectorului sanitar. Acoperirea populaţiei este generală, persoanele contribuind în funcţie de venit şi nu în funcţie de riscul individual Finanţarea prin asigurările sociale de sănătate; Finanţarea sistemului asigurărilor sociale de sănătate se realizează prin contribuţii obligatorii, de obicei în părţi egale, din partea angajaţilor (sub forma unui procent din salariu) şi a angajatorilor. În unele ţări, în scopul includerii şi a celor care lucrează în afără sectorului oficial, contribuţia poate fi calculată ca procent din venitul global al persoanelor respective (ex. agricultori). Finanţarea prin asigurările private de sănătate; Mărimea contribuţiei depinde, de asemenea, de pachetul de servicii care vor fi furnizate, la care se adaugă cheltuielile administrative, precum şi marginea de profit. Ultimele două reprezintă aproximativ 40-50% din valoarea primei de asigurare. Costurile administrative mari se explică, în principal, prin costurile de marketing foarte ridicate, necesare pentru a vinde asigurarea cât mai multor indivizi. Asigurarea privată poate fi oferită şi unor grupuri de persoane, de obicei salariaţi ai aceluiaşi angajator, sau membri ai unor sindicate. Finanţarea prin plăţi directe.Există mai multe tipuri de plată directă: ♦ plata în totalitate a serviciilor; ♦ co-plata (o sumă fixă pentru fiecare vizită medicală); ♦ co-asigurarea (un anumit procent din costul vizitei). Plata directă, în totalitate, a serviciilor medicale se realizează de regulă în sectorul privat, în timp ce co-plata şi co-asigurarea sunt întâlnite cu precădere în sectorul public al furnizării serviciilor medicale.; ♦ finanţarea comunitară. Este o metodă care se poate aplica în general comunităţilor rurale. Ea presupune ca membrii unei comunităţi să plătească în avans o contribuţie în scopul obţinerii unui pachet de servicii medicale, atunci când acestea vor fi necesare. Contribuţia acoperă de regulă o parte a costurilor, restul fiind subvenţionat de către guvern. Contribuţii se pot obţine şi din industria locală, acolo unde aceasta există. Finanţarea comunitară îşi propune, de cele mai multe ori, să acopere costurile îngrijirilor primare, costurile cu medicamentele, precum şi o parte din cheltuielile de spitalizare

95 Principalele modalitati de plata a serviciilor medicale[modificare | modificare sursă]

Plata per serviciu(fee-for-service) : -unitatea de plata va fi reprezentata de vizita medicala,sau de actul medical propriu-zis -furnizorul este platit proportional cu serviciile prestate -metoda este utilizata pt plata spitalelor,centrelor de sanatate,medicilor cu practica individuala Capitatia : -reprezinta o modalitate de palta a unei sume fixe,pentru care fiecare pacient inscris pe lista unui medic,indiferent de nr serviciilor efectuate,intr-o perioada de timp considerata Plata per caz: -este o metoda de rambursare in care unitatea de plata este reprezentata de pachetul de servicii,respectiv de episodul de ingrijiri -furnizorul primeste o suma stabilita indiferent de costul efectiv al serviciilor cuprinse in pachet sau in episodul de ingrijiri(bolnavul internat) Plata prin salariu: -reprezinta plata catre medici a unor sume fixe,lunare sau anuale,indiferent de nr pacientilor tratati sau de cantitatea,respectiv costul serviciilor furnizate de catre acestia. Bugetul global: -metoda consta in plata unui buget stabilit in avans,prevazut cu anumite limite maxime -furnizorul are libertatea ca,in interiorul acestor limite sa poata aloca sumele pe care le considera necesare pe diferite articole de cheltuieli.

96 Modalitati de plata a ingrijirilor intraspitalicesti[modificare | modificare sursă]

Plata per serviciu (fee-for-service). Unitatea de plată va fi reprezentată de vizita medicală, sau de actul medical propriu-zis, furnizorul fiind plătit proporţional cu serviciile prestate. Modalitatea oferă furnizorilor stimulente economice pentru a efectua cât mai multe servicii, unele chiar non-necesare, existând şi tendinţa din partea pacienţilor de a abuza de aceste servicii (hazardul moral). Plata per caz este o metodă de rambursare în care unitatea de plată este reprezentată de pachetul de servicii, respectiv episodul de îngrijiri. Pentru fiecare din acestea, furnizorul primeşte o sumă stabilită printr-un contract prealabil, indiferent de costul efectiv al serviciilor cuprinse în pachet sau episodul de îngrijiri. Atunci când sunt plătiţi per caz, furnizorii sunt stimulaţi să reducă durata de spitalizare, numărul serviciilor per caz, scurtarea perioadei post-operatorii sau reducerea consultaţiilor de control. Spitalele şi medicii sunt încurajaţi să selecteze pacienţi cu afecţiuni mai puţin severe, existând şi tendinţa creşterii numărului cazurilor tratate şi raportate. Plata per zi de îngrijiri/spitalizare. Pentru fiecare zi de îngrijiri sau spitalizare, furnizorul primeşte o sumă fixă. Metoda este folosită pentru plata spitalelor şi a centrelor de sănătate. Furnizorii sunt stimulaţi evident să prelungească durata de spitalizare, cu atât mai mult cu cât de regulă ultimele zile de spitalizare sunt mai puţin costisitoare Bugetul global. Metoda constă în plata unui buget stabilit în avans, prevăzut cu anumite limite maxime. Totuşi, furnizorul are libertatea ca, în interiorul acestor limite să poată aloca sumele pe care le considera necesare pe diferite articole de cheltuieli

97 Modalitati de plata ale medicului de familie[modificare | modificare sursă]

Capitaţia reprezintă o modalitate de plată a unei sume fixe, pentru fiecare pacient înscris pe lista unui medic, indiferent de numărul serviciilor efectuate, într-o perioadă de timp considerată. Suma per pacient poate varia însă în funcţie de anumite considerente, cum ar fi vârsta sau sexul. De această dată, riscurile sunt preluate de către furnizori, iar în tendinţa de minimizare a acestora, pacienţii ar putea avea de suferit. Astfel, medicii vor înscrie pe listele lor persoane sănătoase, îngreunând accesul celor bolnavi („cream skimming”). De asemenea, ar putea fi furnizat un număr mai mic de servicii decât cel necesar. Pe de altă parte, ar putea creşte competiţia între medici pentru atragerea pacienţilor pe listele proprii. Capitaţia este utilizată atunci când se doreşte acoperirea populaţiei cu medici, de exemplu în asistenţa medicală primară.

98 Plata per serviciu (fee-for-service)[modificare | modificare sursă]

Unitatea de plată va fi reprezentată de vizita medicală, sau de actul medical propriu-zis, furnizorul fiind plătit proporţional cu serviciile prestate. Metoda este utilizată pentru plata spitalelor, centrelor de sănătate, medicilor cu practica individuală. Modalitatea oferă furnizorilor stimulente economice pentru a efectua cât mai multe servicii, unele chiar non-necesare, existând şi tendinţa din partea pacienţilor de a abuza de aceste servicii (hazardul moral). Reprezintă singura formă de rambursare în care medicul, spitalul sau centrul de sănătate, nu au nici un motiv să selecteze pacienţii sănătoşi, dimpotrivă, opusul ar putea fi adevărat. Furnizorul nu preia nici un risc financiar, acesta aparţinând în întregime plătitorului (pacient sau casa de asigurări).

99 Salariu[modificare | modificare sursă]

Reprezintă plata către medici a unor sume fixe, lunare sau anuale, indiferent de numărul pacienţilor trataţi sau de cantitatea, respectiv costul serviciilor furnizate de către aceştia. Medicul plătit prin salariu suportă un risc financiar foarte redus. El nu are stimulente pentru a minimiza activitatea, dar nici pentru a o creşte. Riscul în acest caz este acela de a fi constrânşi să trateze cât mai mulţi pacienţi, angajatorul dorind să-şi minimalizeze riscul financiar angajând cât mai puţini medici şi repartizându-le acestora un număr cât mai mare de pacienţi. În practică, angajatorul poate oferi bonusuri atunci când cheltuielile au fost sub limita stabilită, iar activitatea spitalului nu a fost afectată prin aceasta.

100 Sistemul din Romania[modificare | modificare sursă]

În România există două surse principale de venituri pentru sănătate şi anume fondurile asigurărilor sociale de sănătate, completate cu bani de la bugetul de stat. Finanţarea prin asigurările sociale de sănătate Constituirea fondurilor A.S.S. este reglementată prin L.A.S.S., la capitolul Finanţare şi constă în principiu din contribuţia în procente egale (7% ) din partea angajaţilor şi a angajatorilor. Fondurile sunt destinate plăţii furnizorilor de servicii medicale, deşi în ultima vreme s-a constatat şi o tendinţă de împovărare a asigurărilor de sănătate cu obiective care ar trebui să fie finanţate de la bugetul de stat (programe naţionale de sănătate, plata unor drepturi salariale). Finanţarea de la bugetul de stat Suplimentar faţă de sistemul asigurărilor sociale de sănătate, funcţionează în continuare şi un sistem al impozitării directe (pe venit, pe profit) şi indirecte (T.V.A., accize). Banii de la buget alocaţi sănătăţii sunt administraţi de către Ministerul Sănătăţii, a cărui organizare şi funcţionare sunt reglementate prin H.G. nr. 244/1997. În această hotărâre sunt stipulate şi unităţile sanitare bugetare.

101 Economia sanitara[modificare | modificare sursă]

Economia sanitară este o aplicaţie a ştiinţelor economice, care studiază modul în care sunt produse şi furnizate îngrijirile de sănătate şi, de asemenea, comportamentul celor care au legătură cu serviciile de sănătate (pacienţi, medici, politicieni, etc). Abordari: Economia pozitivă – care încearcă să explice fenomenele existente şi face afirmaţii descriptive. Un exemplu de întrebare la care răspunde economia pozitivă este: “care este efectul creşterii preţurilor pentru utilizarea serviciilor de sănătate?”. • Economia normativă - care face predicţii despre cum ar trebui să fie, sau ce ar trebui făcut, şi sugerează sau impune anumite conduite. De exemplu: “ar trebui să mărim preţurile serviciilor de îngrijiri de sănătate?” este o întrebare la care răspunde economia normativă. Sisteme: sistemul de piaţă - în care se realizează un schimb liber de produse şi factori de producţie, proprietatea resurselor productive este privată şi alocarea resurselor se face sub formă automată lăsând să funcţioneze liber forţele autoreglatoare ale pieţei (statul poate avea însă rolul de a redistribui resursele iniţiale între indivizi pentru a atinge obiective de echitate); • sistemul economiei centralizate – în care schimburile sunt dirijate total de guvern şi în care toate resursele productive sunt în proprietatea statului, iar statul evaluează nevoile consumatorilor şi decide ce bunuri să fie produse, în ce cantitate şi cum anume, precum şi distribuţia acestor bunuri.

102 Servicii de ingrijire a sanatatii, piete de sanatate[modificare | modificare sursă]

Serviciile de îngrijire a sănătăţii sunt considerate bunuri de consum, având totuşi unele caracteristici particulare: • existenţa unei asimetrii în informaţie între producătorul de servicii (medic) şi consumatorul acestora (pacient) • consumatorul este aproape întotdeauna nesigur asupra calităţii produsului • cererea pentru servicii de îngrijire a sănătăţii este imprevizibilă şi nu are un caracter regulat • costul serviciilor de îngrijire a sănătăţii este destul de mar Piete: Pieţele au două componente, şi anume, pe de o parte cererea, în care rolul este jucat de consumatori, iar de cealaltă parte oferta, în care rolul este jucat de producători. Prin piaţă se înţelege, mecanismul de echilibrare a cererii şi ofertei, care permite schimbul de bunuri şi servicii între consumatori şi producători, fără să fie necesară intervenţia guvernului. Principalul factor care realizează echilibrul dintre cerere şi ofertă este preţul. Producătorii îşi vând produsele, iar consumatorii îşi cheltuiesc veniturile de care dispun, în funcţie de cerinţele şi dorinţele lor, la un anumit preţ. Într-un sistem de piaţă perfectă, atât producătorii, cât şi consumatorii sunt satisfăcuţi de rezultatul schimbului realizat. La un anumit preţ (preţ de echilibru), producătorii vor fi capabili să vândă tot ceea ce doresc, mărindu-şi astfel profitul, iar consumatorii vor putea să cumpere tot ce vor ei, mărindu-şi utilitatea. În acestă situaţie se atinge echilibrul de piaţă. Pentru a funcţiona la echilibru, mecanismul de piaţă necesită existenţa unor anumite condiţii (condiţii ideale) - în realitate neîndeplinite chiar toate, în nici o piaţă. 1. siguranţa/certitudinea indivizilor asupra apariţiei nevoilor 2. lipsa externalităţilor 3. consumatorii au cunoştinţe asupra bunurilor/serviciilor 4. existenţa preferinţelor consumatorilor 5. mulţi producători a căror intrare pe piaţă să fie liberă

103 Evaluarea economică[modificare | modificare sursă]

Este o analiză comparativă a costurilor şi consecinţelor diferitelor activităţi alternative. Are rolul de a sprijini luarea deciziei atunci când trebuie să se aleagă între mai multe alternative. Caracteristicile fundamentale ale unei evaluări economice sunt: ♦ evaluarea economică analizează atât costurile cât şi consecinţele unei activităţi; ♦ analiza economică impune o alegere. Resursele fiind limitate, nu putem produce toate serviciile, chiar dacă unele pot avea efecte terapeutice extraordinare. Prin urmare, trebuie făcute alegeri între diferite alternative pe baza unor criterii.

104 Tehnici de evaluare economice[modificare | modificare sursă]

1. Analiza de minimizare a costurilor. Să presupunem că vrem să comparăm două programe care implică procedee chirurgicale de complexitate redusă, pentru adulţi. Singura diferenţă între cele două programe o constituie faptul că unul necesită internare în spital de cel puţin o noapte în timp ce celălalt (program de chirurgie de zi) nu necesită. Consecinţele sunt identice în ambele cazuri. Dacă considerăm că rezultatul dorit îl reprezintă operaţiile reuşite, vom constata că putem ajunge la acelaşi rezultat (număr de pacienţi vindecaţi) cu ambele programe, deşi probabil cu costuri diferite. Evaluarea economică în acest caz îşi propune să găsească alternativa cu costurile cele mai mici. Astfel de analize se numesc analize de minimizare a costurilor. 2. Analiza cost-eficacitate. Să presupunem că suntem interesaţi în prelungirea vieţii celor care suferă de insuficienţă renală şi vrem să comparăm costurile şi consecinţele dializei şi ale transplantului de rinichi. În acest caz rezultatul care ne interesează, numărul de ani câştigaţi, este comun ambelor programe. Totuşi, programele pot avea consecinţe diferite după cum şi costuri diferite. Prin urmare, nu vom putea opta automat pentru cel mai ieftin program. Pentru compararea acestor două alternative vom calcula anii de viaţă câştigaţi şi vom compara costul pe an de viaţă câştigat. Astfel de analize în care costurile sunt corelate cu un singur efect (măsurat în unităţi naturale – ex. număr ani de viaţă câştigaţi) care poate să difere în magnitudine de la un program la altul se numesc analize cost-eficacitate. Rezultatele unor astfel de analize pot fi exprimate fie sub forma costului pe unitate de efect (cost/an de viaţă câştigat), fie sub forma efectelor pe unitate de cost (ani de viaţă câştigaţi/milion de lei cheltuit). 3. Analiza cost-beneficiu. De multe ori, consecinţele programelor alternative nu sunt identice. De exemplu, suntem puşi în situaţia de a compara un program de screening pentru hipertensiune arterială, care are ca scop prevenirea decesului prematur, cu un program de imunizare împotriva gripei, care urmăreşte prevenirea zilelor de incapacitate. În această situaţie, pentru a putea face o comparaţie ar trebui să găsim un numitor comun. Aceast lucru ar putea fi posibil, exprimând rezultatele celor două programe în valori monetare. În acest fel vom compara valorile resurselor necesare aplicării fiecărui program cu valorile resurselor care ar fi economisite prin aplicarea acelor programe. 4. Analiza cost-utilitate. Utilitatea se referă la valoarea unei anumite stări de sănătate şi poate fi măsurată prin preferinţele indivizilor sau societăţii pentru o anumită combinaţie de nivele de sănătate. Să presupunem că doi gemeni, identici în toate aspectele, mai puţin ocupaţia (unul este pictor, iar celălalt fotbalist) îşi rup amândoi piciorul drept. Starea lor de sănătate este identică în acest caz. Dacă însă îi rugăm să ordoneze "starea de a avea un picior rupt" pe o scală de la 0 (deces) la 1 (perfect sănătos), preferinţele lor ar putea diferi semnificativ din cauza importanţei pe care fiecare o ataşează piciorului rupt (din cauza ocupaţiei). În consecinţă ne putem aştepta ca evaluarea utilităţii tratamentului (măsura în care tratamantul îmbunătăţeşte calitatea vieţii lor) să difere semnificativ. Analiza cost-utilitate ia deci în considerare calitatea vieţii, atunci când compară costuri şi consecinţe. Măsura folosită se numeşte QALY (quality adjusted life-years).

105.Principalele grupuri populationale vulnerabile in Romania[modificare | modificare sursă]

Clasificarea in Romania a pers defavorizate: 1.grup cu risc ridicat de saracie si excluziune sociala: etnie roma, familia cu multi copii, familiile dezorganizate, fam monoparentale, fam cu persoane in somaj de lunga durata 2.grup cu conditii de locuit: fam strazii, care traiesc in adaposturi improvizate, in parcuri, gropi de gunoi,ghene, langa balti si terenuri abandonate; in canale, copii care parasesc orfelinatele la 18 ani 3.tinerii cu posibilitati financiare reduse de a-si achizitiona o casa Persoanele>35ani cu locuinta proprietate personala, dar cu probleme ale conditiilor de locuit, vechimea si lipsa intretinerii locuintei sau probleme in furnizarea utilitatilor publice -20% din pop mondiala traieste in saracie absoluta <1dolar/zi si aproape 1/2 <2 dolari/zi -Romania are un nivel moderat de saracie

106.Femeile-grup vulnerabil, cauze, fen caracteristice, consecinte, interventii[modificare | modificare sursă]

Femeile reprezinta un grup vulnerabil datorita: violentei, prostitutiei, traficului de carne vie, locurilor de munca reduse, beneficiilor economice si sociale, imaginea femeii in mass media. Violenta domestica este in ascensiune in Romania. In ciuda acestui lucru, femeile ezita sa se adreseze autoritatilor. De aceea sistemul da sanatate incearca sa depisteze cazurile de violeta domestica si sa initieze masuri pentru a combate eventualele situatii asemanatoare. Consecintele violentei domestice sunt reprezentate de afectarea sanatatii mintale( depresii, anxietate ), si a celei somatice( vatamarile corporale ). Apar sarcini nedorite, premature prin abuzuri sexuale. Prostitutia si traficul de persoane au crescut alarmant dupa 1989, principala tinta a proxenetilor o reprezinta femeile tinere cu nivel de trai scazut, nivel educational redus. O alta problema inregistrata se refera la locurile de munca, mult mai reduse decat cele oferite barbatilor, iar cele oferite sunt de tip part-time si care necesita nivel educational redus. Femeile din mediul rural reprezinta una dintre cele mai vulnerabile categorii sociale, avand venituri mici, posibilitati reduse de angajare, cu accesibilitate redusa la orice tip de informatii, ceea ce le limiteaza posibilitatile de imbunatatire a conditiilor sociale si economice.

107.Copiii si tinerii-grupuri vulnerabile[modificare | modificare sursă]

Din categoria copiilor ce fac parte din situati critice se numara copiii care traiesc in conditii mizere, copiii abandonati, cei fara identitate legala, maltratati, abuzati fizic si emotional, cei care parasesc institutiile pt copii dupa varsta de 18 ani. Problema tinerilor e reprezentata de: saracie, conditiile de locuit precare, somajul, lipsa sustinerii financiare pt studii, cresterea consumului de droguri, cresterea delicventei juvenile. In Romania apare si fenomenul de exploatare prin munca, rezultand abandonul scolar, abuzuri fizice, psihice. Factorii de risc si etiologici ai maltratarii : -factori socio-economici -factori psihologici(psihoza, abuz de droguri, alcoolism) -factori de mediu(izolarea) -factori legati de istoricul familiei(divort) -factori educativi(pedepse corporale) Abandonul copiilor poate fi privit dpdv juridic(copil aflat intr-o institutie de ingrijire), medical(daca ramane peste 2 sapt dupa acordarea ingrijirilor medicale), psihologic(copil parasit de o fiinta, de lipsa interesarii pentru soarta acestuia) Cauza majora a abandonului :economic-saracia, social-dezintegrarea familiei. Serviciile specializate pt copii existente in prezent sunt : centre de plasament, centre de primire a copiilor cu devieri comportamentale de tip penal, centre maternale etc. Stategia politicilor familiale de eliminare a dificultatilor si riscurilor sociale care pot destrama familia au in vedere : diminuarea crizei locuintelor, sprijinirea tinerilor casatoriti-locuri de munca, facilitaii pt mame.

108.Populatia varstnica-cauzele imbatranirii pop, importanta[modificare | modificare sursă]

Mai accentuata la femei.Zone din RO:Banat, Oltenia, Bucuresti. Cauze:reducerea natalitatii, cresterea sperantei de viata, scaderea mortalitatii generale si precoce, cresterea nivelului de trai, ameliorarea accesului la serviciile sanitare,progresele medicale, stil de viata orientat spre mentinerea sanatatii. Consecinte:demografice,economice,sociale si medicosoliale(suprasolicitarea serviciilor medicale). Fenomenul imbatranirii populatiei determina o suita de constrangeri economice si sociale si va provoca dificulati in domeniul sanitar si economic, deoarece populatia varstnica este mare consumatoare de servicii medicale si polimorbiditate. In tarile dezvoltate s-au luat masuri adecvate de promovare a sanatatii si de prevenire a bolilor nontransmisibile in randul varstnicilor, astfel reducandu-se prevalenta bolilor cronice si rata de incapacitate. Deasemena masurile pentru a mentine o persoana in varsta activa si sanatoasa sunt considerate o necesitate.

109.Imbatranirea activa a pop[modificare | modificare sursă]

Cauze de imbolnavire: artroza, osteoporoza,, fracturi, tulb de vedere, hipoacuzii, b.Alzheimer, Parkinson, incontinenta sfincteriana. Cauze de deces: b. Cerebrovasc, HTP, BCI, HTA, b resp. OMS a lansat conceptul de imbatranire activa: promovarea unui stil de viata sanatos, prevenirea bolilor senescentei si imbunatatirea potentialului fizic, psihic si social. Termenul de „activa” presupune continuarea persoanelor varstnice in viata economica, sociala, culturala, spirituala si nu numai la abilitatea de a fi activ din punct de vedere fizic sau de a-si continua munca. Astfel, varstnicii pot contribui la binele familiei si comunitatii din care fac parte, iar scopul imbatranirii active este sa creasca speranta de viata sanatoasa si calitatea vietii persoanelor varstnice, inclusiv a celor cu handicap. Obiectivele sunt: reducerea deceselor premature, a dizabilitatilor si a bolilor cronice, cresterea calitatii vietii, reducerea costurilor ingrijirilor medicale.

110.Strategii destinate protejarii pop varstnice[modificare | modificare sursă]

Ingrijirea la domiciliu este strategia optima a persoanelor dependente. Persoanele varstnice care necesita ingrijiri permanente, nu se pot gospodari, nu au locuinta, nu realizeaza venituri si nu au sustinatori legali sunt institutionalizati in camine. Se asigura in camine: 1.servicii sociale: a.consilire juridica si administrativa b.modalitati de prevenire a marginalizarii si reintegrare sociala 2.servicii medicale: a.consultatii si tratamente b.servicii de ingrijire-infirmerie c.consultatii si ingrijire stomatologica d.sprijin pentru asigurarea ingrijirii corporale Nevoile muribundului sunt complexe, de natura fizica, psihologica, sociala, spirituala. Printre cele mai greu de indeplinit sunt: mentinerea energiei, pastrarea stimei de sine, evitarea suferintei si a izolarii.Astfel nevoile se pot ierarhiza : IMPLINIRE -acceptarea si trecerea acestei etape -intelegerea semnificatiei mortii RESPECT -pastrarea demnitatii -pastrarea autonomiei -a se simti normal si uman pana la sfarsit -pastrarea identitatii AFECTIUNE -a iubi si a fi iubit -a vorbi -a fi ascultat si inteles -a muri in prezenta cuiva apropiat SECURITATE -a avea incredere in cei care il ingrijesc -a-si putea exprima temerile -a se seimti in siguranta -a simti ca i se spune adevarul FIZIOLOGIE DE BAZA -a fi ferit de suferinta si durere -a-si pastra energia

111.Ingrijiri paleative-cadru,def,concepte[modificare | modificare sursă]

Referitor la faptul ca muribundul are dreptul sa traiasca pana la capat, in cele mai bune conditii , au fost elaborate ingrijirile paleative. Acestea au drept scop asigurarea calitatii vietii pacientului( si nu prelungirea ei cu orice pret) si familiei acestuia, avand la baza conceptul « a tari cu boala ta ». In aceste conditii, controlul durerii, asistenta psihologica, sociala si spirituala sunt esentiale. Ingrijirile paleative sunt ingrijiri active care abordeaza global presoana afecatat de o boala grava. Bolnavul terminal e privit ca o persoana in viata, pana la capat, iar moartea ca un proces natural in evolutia umana.

112.Ingrijiri terminale[modificare | modificare sursă]

Ingrijirile terminale reprezinta ingrijirile care se acorda bolnavilor in fazele de sfarsit ale bolilor, dinaintea mortii In aceasta faza trebuie asigurata alimentatia si hidratarea bolnavului, pe sonda nazogastrica, sau prin perfuzii. De asemenea trebuie asigurata respecarea conditiilor de igiena personala a bolnavului. Sustinerea psihologica a bolnavului si a familiei. a. Sustinerea psihologica a bolnavului. Majoritatea bolnavilor din faza ireversibila prezinta o stare de anxietate si de depresie psihica. De aceea bolnavul aflat in faza ireversibila trebuie sustinut psihologic. Desi nu ne putem astepta la o imbunatatire a starii de sanatate a bolnavului, este necesara o psihoterapie de sustinere, pentru combaterea anxietatii si a depresiei, care agraveaza starea bolnavului. b.Sustinerea psihologica a familiei. Deoarece imbolnavirea unui membru al familiei reprezinta un stres foarte important, iar decesul unui membru al familiei reprezinta un stres si mai mare, trebuie sa se acorde importanta cuvenita si sustinerii psihologice a familiei. In acest sens, trebuie sa se informeze corect familia si sa se pregateasca, sa fie invatata ce are de facut. Sustinerea spirituala a bolnavului. Desi sustinerea spirituala a bolnavului este necesara in toate cazurile, dar probabil ca in nici o alta situatie, sustinerea spirituala a bolnavului nu este mai necesara ca in fazele terminale ale vietii. Pentru ca in nici o alta situatie a vietii bolnavul nu este mai tentat sa se intrebe asupra semnificatiei vietii si a mortii. De aceea trebuie sa fie ascultat bolnavul care abordeaza aceste probleme. Sa fie ajutat sa inteleaga sensurile profunde ale vietii si ale mortii. In acest sens, ar fi bine sa se colaboreze cu preotul, cu psihiatrul si cu psihologul.

113.Eutanasia[modificare | modificare sursă]

Metodă de provocare a unei morți nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferință îndelungată și grea. Sunt două tipuri de eutanasie: pasivă şi activă. Eutanasia pasivă presupune neadministrarea medicamentelor care susţin viaţa bolnavului , pe când eutanasia activă presupune administrarea medicamentelor în doze letale, cu scop de a opri viaţa pacientului. Ambele tipuri de eutanasie presupun o acţiune care duce la moartea pacientului. Iată care sunt motivele introducerii eutanasiei : - în cazul comei ireversibilie, boală incurabilă – adica o stare ireversibilă a unui pacient - se face din motive umane, ca omul să nu sufere, fie la dorinţa pacientului fie a rudelor

114.Relatia existenta intre saracie si starea de sanatate[modificare | modificare sursă]

Intre starea de sanatate si nivelul de saracie este o relatie directa si un cerc vicios. Saracia determina sanatate precara, reduce capacitatea de munca, productivitatea individului si veniturile familiei, afecteaza calitatea vietii, determinand si perpetuand saracia In populatiile afectate de saracie avem prevalent crescuta a bolilor infectioase si cu transmitere sexual, mortalitate infantila si maternala ridicate. Comportamente sociale viciate sau la risc apar deasemenea in populatia saraca, pe langa boli: violenta, alcoolismul, tabagismul, accidentele rutiere . Sectorul sanitar vizeaza in mod special promovarea sanatatii la nivelul populatiei sarace pt ca starea de sanatate precare este atat o cauza cat si o consecinta a saraciei. Ameliorarea si protejarea starii de sanatate a categoriilor de persoane sarace devine un element important in lupta impotriva saraciei, pentru ca se aprecieaza ca o cresterea cu 5 ani a sperantei de viata, ar putea ameliora rata dezvoltarii economice cu 0,5 % pe an.

115.Marginalizarea si stigmatizarea[modificare | modificare sursă]

Saracia e factor determinant pt ambele. Marginalizarea: acces limitat la drepturi si servicii sociale in comparatie cu restul populatiei, in discriminarea acestora in functie de varsta, sex, situatie materiala, nr de copii, apartenenta la o etnie sau comunitate religioasa. Categoriile sociale cu risc crescut: somerii, angajatii necalificati, persoanele cu handicap mintal si fizic sau alte dizabilitati, analfabetii, toxicomanii, delicventii, copiii abuzati, parintii singuri, tinerii absolventi fara experienta, strainii, refugiatii, imigranii,minoritatile etnice,ligvistice ,religioase sau rasiale.

Stigmatizarea este etichetarea sau semnul care indica o insusire sau particularitate jenanta, reprobabila a unui individ in grupul populational din care face parte; este un proces social ce poate fi controlat prin educatie, toleranta si vointa societatii. Poate avea efecte constructive sau distructive. Persoanele stigamaizate si marginalizate au risc mai mare de a incalca drepturile fundamentale si sunt mai vulnerabile.