Utilizator:Ioan frant

FILARET BARBU 

Începutul de secol XX prin viaţa economică, politică, socială şi culturală găseşte Lugojul foarte bine ancorat în contemporaneitate, ba putem spune, fără să greşim, că în domeniul cultural s-a afirmat între toate centrele din partea de vest. Nu există, practic, domeniu al culturii în care lugojenii să nu se fi afirmat, dar în ceea ce priveşte arta sunetelor au excelat prin compozitorii: Ion Vidu, Tiberiu Brediceanu, Zeno Vancea, Nicolae Ursu, Filaret Barbu, reuniuni de cântări şi muzică românească, maghiară şi germană conduse de maeştrii Ion Vidu, Ştefan Walker, Iosef Czegka, Iosif Willer, celebrii interpreţi: Traian Grozavescu, Victor Madin, Oscar Kalman, Laurean Nicorescu care s-au înscris în cartea de aur a Europei ca virtuozi şi îndrăgostiţi soli ai Euterpei. Pe un asemenea teren propice, într-un amestec cultural multiplu, datorită naţionalităţilor conlocuitoare, a văzut lumina zilei, la 16 aprilie 1903, la Lugoj, Filaret Barbu, un demn reprezentant al culturii muzicale româneşti, venind parcă să întărească zicala populară: Mândră ţară e Banatul,/ Că aici cântă tăt natu'! Născut din părinţi bine reprezentaţi social şi cunoscuţi în oraş, Filaret, copilul lui Iosif Hazi Barbu, cârnăţar de meserie, şi al Emei Barbu, născută Dragoş, avea să cunoască de timpuriu sunetele muzicale ale tarafurilor de lăutari, care cântau dis-de-dimineaţă şi până în noapte târziu în birtul lui Hazi (bunicul), de care avea grijă Iosivică (Iosif, tatăl compozitorului). Filaret nu şi-a ascuns niciodată această origine, ba chiar se mândrea cu ea, spunând adesea: «Bună dimineaţa!» pentru mine era câte o doină duioasă sau câte o sârbă ce se zbenguia săltăreaţă pe strune. Mă sculam şi aşa cum eram în cămăşuţă de noapte pe mine, alergam în birt. (1, p. 9) Aceste cântece din birt sau cele pe care le auzea în zilele de târg, pe toate uliţele, i-au amprentat întreaga personalitate de mai târziu. Nu aveam nici 6 ani - afirma Filaret în memoriile sale - când mi-am mărturisit dorinţa de a învăţa să cânt la vioară, fermecat de tot ce auzeam în fiecare zi. (1, p.9) Edy-baci sau nenea Edy i-a fost primul instructor cu care a descifrat tainele viorii, maestru care venise din Germania, bine pregătit, bun cunoscător al notelor. El cânta la o renumită cafenea din urbe şi locuia în aceeaşi curte cu Filaret. Destul de repede a reuşit să înveţe primul său cântec, o melodie simplă, după note muzicale, dar tot aşa repede a prins de la lăutarii din birt primele melodii populare. El a crescut la umbra unor mari nume în muzica populară bănăţeană, care i-au imprimat dragostea pentru această muzică: clarinetistul şi taragotistul Luţă Ioviţă, vioristul Trifu, armonicaşul Ruiu şi alţii. Dar o impresie deosebit de însemnată pentru viitoarea carieră muzicală a copilului Barbu a fost un concert la care a participat împreună cu familia, concertul violoncelistului Pablo Casals: Impresia a fost atât de copleşitoare - îşi amintea Filaret la frumoasa vârstă de 70 de ani - încât şi azi resimt acelaşi fior când mă gândesc la el! (1, p. 11). După acest concert, soţia marelui cărturar lugojean Valeriu Branişte, care l-a urmărit din priviri pe Filaret, a recomandat părinţilor să se îngrijească serios de educaţia muzicală a copilului. Părinţii au dat importanţă acestor recomandări şi i-au găsit un alt instructor, pe Béla Schwach, un muzician cu o temeinică pregătire, un excelent pianist, violonist şi teoretician, dirijor al corurilor germane şi maghiare. Pe la 7-8 ani urmărind manifestările corului Reuniunii Române de Cântări şi Muzică din Lugoj, pe atunci condus de maestrul Ion Vidu, Filaret îşi dorea să devină dirijor, mărturisind: Îl priveam cu nesaţ pe maestrul Vidu şi mă închipuiam în locul lui. Cine putea să-şi imagineze că această idee atât de neobişnuită pentru un copil va ajunge să se înfăptuiască aievea, odată cu trecerea anilor! (1, p. 12). Din această dorinţă a şi început să exerseze, formându-şi propriul cor din ludăi, apoi un cor din câţiva prieteni, umblând la colindat şi ajungând la onorabila familie a Bredicenilor, fiind recunoscut de Caius, care a exclamat: Ia te uită cine-i primaşul! E Filaret a lui Iosivică Hazi! Primele clase le-a făcut la Şcoala confesională română, dar pentru că Banatul era sub dominaţia austriacă a trebuit ca din clasa a III-a să urmeze şcoala maghiară, iar din clasa a IV-a la o şcoală de acelaşi fel de la Timişoara. La liceu a fost înscris la Állami Gimnázium (Gimnaziul de stat), apoi la Lugoj tot la liceul de stat. 1 Decembrie l-a găsit la Lugoj, după ce arborase drapelul tricolor pe clădirea liceului, azi Colegiul Naţional Coriolan Brediceanu, fapt ce în alte condiţii social istorice ar fi atras eliminarea. Faptul că evenimentele s-au precipitat i-a oferit ocazia de a participa la Alba Iulia în uniformă de ostaş român. În clasa a VII-a de liceu urmează cursurile la Caransebeş la Liceul Traian Doda, pentru a-şi consolida studiul muzicii cu compozitorul Antoniu Sequens, care l-a instruit atât de bine încât profesorul de muzică de la liceu, Petru Bancea l-a desemnat drept suplinitor al său la conducerea corului. Tot în această perioadă apar primele succese teatrale la Cercul Nicolae Iorga. La Caransebeş printre multele succese în plan cultural şi progres în domeniul pregătirii sale muzicale a fost pus în discuţia Consiliului profesoral pentru a fi eliminaţi, înainte de bacalaureat în urma unui mic chef tineresc de terminare a liceului. Bacalaureatul şi-l ia în condiţii bune, dar se punea serios problema continuării studiilor muzicale. Pregătirea muzicală este asigurată la Lugoj de dr. Iosif Willer, absolvent al cursurilor Academiei de Muzică din Budapesta şi de drept, fiind un excelent violonist şi pianist pe lângă funcţia de bază de slujbaş al municipalităţii. Cu bagajul de cunoştinţe muzicale acumulat de la toţi maeştrii din ţară şi cu vioara alături, în tren către Viena, tânărul se gândea cam aşa: Eu, lugojeanul, Filaret Barbu, care am îndrăgit acest instrument splendid, această regină a instrumentelor, mă duc acum să studiez tainele ei în oraşul în care a pătruns-o şi George Enescu, marele nostru George Enescu, acest Orfeu moldav! Ajuns la Viena, Filaret este sfătuit de tatăl său că a fi muzician e foarte plăcut şi frumos, dar alături de muzică e bine să ai o profesiune solidă şi ca atare ar dori să urmeze Academia comercială şi să renunţe la muzică. N-a făcut-o, cu toate că la scurt timp a fost respins şi la Academia de Muzică, recomandându-i-se să studieze violoncelul, fiindcă pentru vioară Sunteţi prea înaintat în vârstă! La cei 18 pe care-i avea, lovitura a fost foarte dură. Este îndrumat să încerce şi la Conservatorul vienez, unde este admis. Aici neglijează puţin studiul viorii din cauza exigenţei profesorului, dar se apleacă spre disciplinele teoretice, în special spre contrapunct, fapt ce l-a ajutat mai târziu în compoziţie, marea lui dorinţă. În prima vacanţă de student pleacă la Caransebeş, unde cu câţiva prieteni realizează vodevilul în două acte Privighetoarea albă, cu un succes deosebit la publicul caransebeşan. Gândul său este de a-l prezenta şi la Lugoj, din orgoliu de patriotism local. Afişele s-au răspândit repede, fără prea mult fast. În ziua spectacolului sala a fost arhiplină. Printre spectatori, la loc de cinste erau: Ion Vidu, dr, Iosif Willer, Tiberiu Brediceanu, care venise special de la Braşov. Succesul a fost evident, iar felicitările maestrului Vidu au dat un imbold deosebit activităţii viitoare. Prietenia cu Traian Grozavescu a fost una de suflet, pe lângă activitatea la Societatea Academică România Jună, făcându-i studiul mai uşor. Aşa s-a întâmplat cu înjghebarea unui cor din studenţi români, din colegi şi prieteni de învăţătură şi destindere, dând reuşite concerte în Viena şi în împrejurimi. Odată cu terminarea studiilor, în vara anului 1926 primarul Lugojului, la propunerea maestrului Ion Vidu, promovat la Bucureşti, îi oferă bagheta Corului Reuniunii Române de Muzică şi Cântări: Adio Viena! Adio, viaţă veselă de student! Adio seri frumoase la România Jună - îşi amintea Filaret - Bagheta! Ea va fi noua însoţitoare a muncii mele. Ea va fi martora devenirilor de viitor! Ea va fi aceea care mă va propulsa în lumea mirifică a sunetelor, a muzicii atât de iubite! Şi încă ce baghetă! Aceea pe care o mânuise marele Ion Vidu! Entuziastul, înflăcăratul, neobositul Ion Vidu! Muzicianul şi omul! Prietenul bun, sincer al coriştilor săi, al concetăţenilor săi, prietenul bun, sincer al atâtor zeci de mii de bănăţeni, îndrăgostiţi de cântecul şi jocul românesc! (1, p. 65) La 26 septembrie 1926 a fost prima desfăşurarea de aripi după ce a preluat sarcinile de a conduce corul. De atunci a început lupta cu urechiştii din cor pentru ca totul să iasă bine, să fie demn urmaş al marelui Vidu. Primul concert în fruntea Corului Vidu a avut loc la 26 iunie 1927, primul turneu în oraşele din vestul ţării a fost în 1929. În 1932 cu ocazia înregistrării la radio Corul Ion Vidu număra 80 de persoane. În martie 1936 face primul turneu peste hotare în Cehoslovacia, apoi la 17 martie 1940 la Belgrad. În 1926, când a preluat conducerea corului a devenit şi profesor de muzică vocală la Liceul Coriolan Brediceanu. În 1929 la solicitarea primăriei înfiinţează un Conservator orăşenesc cu două secţii: vioară şi pian, iar în 1930 colaborează cu Clara Voikicza, absolventă a Conservatorului din Budapesta şi cu George Dippon, absolvent al Conservatorului din Milano. Între 1926 şi 1930 este perioada încercărilor şi aplicaţiilor a ceea ce învăţase la Viena şi constată că mai avea multe de învăţat şi se hotărăşte să plece din nou la Viena pentru continuarea studiilor, consolidarea artei dirijatului, urmând cursul de dirijori la Kapellmeisterschule cu profesorul Rudolf Nilius. Este perioada când încep şi primele compoziţii corale, dar şi frecventarea cursurilor de compoziţie a maestrului operetei Edmund Eysler la Teatrului An der Wien. După întoarcerea de la Viena are loc un amplu proces de transformare a sa: intensifică compoziţiile pentru cor, începe studiul unei noi piese de mai mare complexitate, dar gândul îi zboară la operetă. Impresiile vieneze, apropierea de marii maeştrii Eysler, Léhar, Kálmán, îi dau imbolduri de a începe compoziţia la acest gen muzical. Prima încercare o are alegând ca temă pentru operetă nuvela În lume, de Ion Popovici-Bănăţeanul. A prelucrat această nuvelă cu Iosif Titel, tatăl prozatorului Sorin Titel. Fiindcă totul era bănăţean, şi cei care colaborau şi conţinutul şi atmosfera, a fost numită Armonii bănăţene, cu subtitlul Din viaţa meseriaşilor lugojeni. Premierea a avut loc în 14 decembrie 1933 în sala teatrului lugojean având printre asistenţi pe Tiberiu Brediceanu. După succesul de la Lugoj au urmat câteva spectacole la Caransebeş, Reşiţa, Bocşa Română, Făget, Deva şi se pregătea pentru Timişoara şi Arad, dar la una din repetiţii în urma unor observaţii făcute unui tenor, acesta s-a supărat şi a părăsit colectivul, nemaiputând pleca la spectacolele programate. Acest lucru l-a marcat enorm pe Filaret, îmbolnăvindu-se; după o apendicită netratată a ajuns la peritonită, o tromboflebită şi în final la miocardită, rămânând ţintuit la pat mai bine de jumătate de an. Urmează o perioadă dedicată creaţiei corale Duruiana, Hop-cică!, Melci cucumelci şi Hai la mere, şi o etapă de culegere de folclor din zona Banatului. În 1939 părăseşte, dar nu definitiv Lugojul şi se stabileşte la Timişoara unde la Conservatorul Municipal i se cere organizarea unui cor, dar lucrurile nu sunt aşa simple ca la Lugoj, satisfacţiile sunt incomparabile mai mici decât în oraşul natal. În 1940 la sărbătorirea unui secol de activitate a Corului Ion Vidu, Filaret se deplasa de două ori pe săptămână pentru repetiţii, dar a rămas cu un gust amar pentru că solemnităţile nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor şi a valorii corului. După turneul de la Belgrad din acelaşi an, Filaret Barbu se desparte definitiv de Corul Ion Vidu, lăsând bagheta profesorului Dimitrie Stan. Din acest moment se dedică în special creaţiei. Este numit în decembrie 1946 la Ministerul Artelor, dar după 2 ani devine profesor de teorie şi solfegii, apoi de armonie şi dirijat la Şcoala Specială de Muzică din Bucureşti. Euterpe se dezlănţuie. Apare Ana Lugojana în colaborarea cu Nica Iancu Iancovici, cu Ion Dacian, Vasile Timuş. Pentru a compune muzica Anei Lugojana, Filaret se retrage la locurile de baştină, la Lugoj, unde a găsit atmosfera care i-a asigurat succesul în compunerea muzicii. După terminarea operetei, a fost trimisă la minister pentru aprobare, dar se pare că partitura se rătăcise pe undeva cu posibilitatea de a nu fi găsită, fapt ce i-a declanşat vechea flebită, ţintuindu-l din nou la pat, momente în care a cugetat îndelung la soarta muzicii sale. Noul director al muzicii numit la minister a găsit dosarul cu Ana Lugojana şi s-a grăbit să ceară montarea ei. Acum s-a născut cu adevărat opereta românească, prin premiera de la 7 noiembrie 1951. Urmează seria operetelor: 30 octombrie 1956 - premieră Plutaşul de pe Bistriţa, în 1958 - baletul Ăl mai tare om din lume, partitură cu o muzică sprinţară pentru poezia lui Victor Vlad Delamarina, a urmat opera comică Mârţoaga lui Dima, operetele Ciocârlia şi Târgul de fete. Premiera acestei ultime operete a avut loc în 20 august 1964 şi s-a bucurat de un mare succes, dar şi de o extenuare fără margini, ce l-a făcut să renunţe pentru o bună bucată de vreme la muncă. La 30 octombrie 1968 după o muncă intensă are loc la Baia Mare premiera operei Pintea Viteazul la care Tudor Jarda a afirmat: Lucrarea aceasta este mai bună decât Ana Lugojana. Îl felicit pe Filaret Barbu. Pentru multe din paginile partiturii îl invidiez chiar. (1, p. 133). În 1970 reuşeşte să pună în scenă opereta Femei fără bărbaţi după un livret de Tudor Muşatescu. Se stinge din viaţă la 31 mai 1984 la Timişoara şi este înmormântat în Cimitirul ortodox din Lugoj alături de Eftimie Murgu şi de Coriolan Brediceanu.

Bibliografie: 1. Barbu, F., (1976) - Partitura unei vieţi, Ed. Facla, Timişoara 2. Luchescu, G., (1976) - Lugojul cultural-artistic, f.e., Timişoara 3. Barbu, F., (2003) - Jurnal de adolescent, Ed. Eurostampa, Timişoara, I.F.