Unirea de la Lublin
 |
Acest articol sau secțiune are mai multe probleme. Puteți ajuta la rezolvarea lor sau să le discutați pe pagina de discuție.
Ștergeți etichetele numai după rezolvarea problemelor. |
 |
Un editor a propus unirea acestei pagini cu o alta. S-a sugerat ca paginile „Uniunea de la Lublin” și „Uniunea statală polono-lituaniană” să fie unite într-una singură. |
Unirea de la Lublin din 1 iulie 1569 a fost actul care a înlocuit uniunea personală a Regatului Poloniei și Marelui Ducat al Lituaniei cu o uniune reală bazată pe o monarhie electivă. Actul a fost necesar în urma stingerii dinastiei Jagiellonilor, regele Sigismund al II-lea August murind fără să lase urmași după trei căsătorii. S-a creat astfel Uniunea statală polono-lituaniană, numită în mod oficial „Republica celor două națiuni” ori „Federația celor două națiuni” și s-a abandonat autonomia Prusiei Regale. Ducatul Livoniei, unit cu Lituania prin Unirea de la Grodno (1566), a devenit condominium polono-lituanian.
Pactul a fost semnat la 1 iulie 1569 la Lublin, în Polonia, și a creat un stat unic, Uniunea Polono-Lituaniană. Această uniune urma să fie condusă de un singur monarh (ales de către seim) care avea să îndeplinească funcțiile de rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei, cele două țări fiind guvernate cu ajutorul unui Senat și unui parlament unice. Această unire a constituit o etapă importantă în evoluția istorică a alianței și uniunii personale polono-lituaniene și a fost necesar și din cauza poziției precare a Lituaniei în conflict cu Rusia.
Eveniment crucial în istoria mai multor națiuni, Unirea de la Lublin este văzută destul de diferit de către mulți istorici. Unii o identifică drept momentul în care șleahta a ajuns la apogeul puterii ei, înlocuind monarhia absolutistă cu o oligarhie: o posibilă cauză a instabilității politice care a condus la împărțirea Poloniei, 200 de ani mai târziu. Istoricii polonezi se concentrează asupra aspectelor pozitive, subliniind crearea pașnică și rolul său în răspândirea culturii poloneze. Istoricii lituanieni, pe de altă parte, sunt mai critici la adresa unirii, subliniind că partea lituaniană a ajuns să fie dominată de Polonia.
Cuprins |
Istoric [modificare]
Tratatul a fost precedat de multe dezbateri, magnații lituanieni temându-se să piardă o mare parte din privilegiile lor, din moment ce Uniunea avea să egalizeze statutul lor juridic cu cel al numeroasei nobilimi poloneze inferioare. Cu toate acestea Lituania se afla pe o poziție defavorabilă în războiul cu rușii moscoviți, iar la sfârșitul secolului al XVI-lea era pe cale să piardă războiul livonian și să fie încorporată în Rusia. Nobilimea poloneză („șleahta”), pe de altă parte, nu dorea să ofere ajutor Lituaniei fără să primească ceva în schimb. Sigismund al II-lea August, rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei, văzând amenințarea la adresa Lituaniei și implicit la adresa Poloniei, a susținut unirea, câștigând treptat adepți tot mai mulți, până ce la un moment dat a obținut sprijin suficient pentru a evacua cu forța proprietarii de terenuri din Ucraina (care se opuneau transferării acesteia de la Lituania către Polonia).[1] O motivație suplimentară pentru Sigismund de Luxemburg era faptul că nici nu avea copii ori frați care să-i moștenească tronul, fiind ultimul Iagello. Deci, uniunea a fost o încercare de a păstra continuitatea dinastiei, dincolo de limitele mariajului (uniunii personale) dintre Hedviga a Poloniei și Vladislav Iagello al II-lea (conducătorul Lituaniei). Uniunea a fost una dintre modificările constituționale necesare stabilirii unei proceduri formale pentru monarhul ales care putea astfel să domnească peste două domenii.
Seimul din 1569 [modificare]
În semn de protest față de presiunile mari făcute de către polonezi pentru a semna actul, lituanienii sub conducerea voievodului de Vilnius, Mikolaj Radziwill, și-au ridicat tabăra lângă Lublin la 1 martie, temându-se că Sigismund ar putea lua o decizie pe cont propriu.
Pe 26 martie, regele a fost forțat de către șleahtă să încorporeze în Lituania terenuri din sudul Podlasiei, Voliniei, Podoliei, iar regiunile din jurul Kievului la coroana Poloniei. Aceste terenuri istorice al Rusiei cuprindeau peste jumătate din Ucraina modernă, și constituiau în acel moment o parte importantă din teritoriul Lituaniei. Clasa superioară de pe aceste meleaguri era în mare măsură ruteană și era loială Lituaniei. Toți nobilii au fost obligați să jure loialitate față de Coroana Poloniei, terenurile celor care au refuzat să facă acest lucru fiind confiscate.
Lituanienii au fost forțați să se întoarcă în Seim sub conducerea lui Jan Hieronimowicz Chodkiewicz (tatăl lui Jan Karol Chodkiewicz) pentru a continua negocierile, folosind tactici ușor diferite de cele ale lui Mikolaj Radziwill. Deși șleahta poloneză voia încorporarea integrală a Marelui Ducat al Lituaniei la Coroană, lituanienii au continuat să se opună acestui lucru, și s-a convenit doar asupra unui stat federal. La data de 28 iunie 1569 obiecțiile anterioare au fost depășite, iar la 4 iulie a fost întocmit actul de unire, semnat de către rege la Castelul Lublin.
Încercările de modernizare a statului [modificare]
Actul de unire de la Lublin a fost înlocuit de către Constituția din 3 mai 1791, când comunitatea federală urma să fie transformată într-un stat unitar de regele Stanisław August Poniatowski. Statutul de stat semi-federal a fost restaurat de garanțiile reciproce ale celor două națiuni.
Cu toate acestea, constituția nu a fost pusă în aplicare pe deplin iar Uniunea Polono-Lituaniană s-a destrămat la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Urmări [modificare]
Culturale [modificare]
După Unirea de la Lublin, nobilii lituanieni au avut aceleași drepturi ca și cei polonezi, anume să se pronunțe asupra terenurilor și supușilor aflați sub controlul lor. Cu toate acestea, avansarea în viața politică dominată de comunitatea catolică a fost o chestiune diferită.
În viața socială și culturală, atât limba poloneză cât și catolicismul au devenit dominante pentru nobilimea ruteană, majoritatea nobililor ruteni fiind inițial vorbitori de ruteană și de religie ortodoxă. Cu toate acestea, treptat, țăranii în special au continuat să vorbească limba lor proprie și să practice religia ortodoxă. Acest lucru a creat în cele din urmă o ruptură semnificativă între clasele sociale inferioare și nobilimea din zonele lituaniană și ruteană din comunitate. Unii magnați au reușit să domine, prin aderarea la creștinismul ortodox, oferind cu generozitate accesul la Bisericile Ortodoxe și la școlile rutene. Cu toate acestea, față de presiunea de dominare a fost mai greu să se reziste, cu fiecare generație ulterioară, iar în cele din urmă aproape toată nobilimea a fost subjugată.
Răscoalele cazacilor și intervențiile străine au condus la împărțirea comunității de către Rusia, Prusia și Austria în 1772, 1793 și 1795. Unirea de la Lublin a fost abrogată temporar în timpul Unirii de la Kėdainiai, prin care Lituania a intrat în uniune cu Suedia în timpul Potopului.
Mulți istorici (precum Krzysztof Rak) consideră că Unirea de la Lublin a creat o stare de lucruri similară Uniunii Europene de azi, luând în considerare astfel Unirea (împreună cu Uniunea de la Kalmar, cu mai multe Acte ale Uniunii în Insulele Britanice și similare altor tratate) pentru a fi un fel de predecesor al Tratatului de la Maastricht.
Economice [modificare]
Unirea a condus la colonizarea poloneză a Ruteniei și căderea țărănimii rutene în iobăgie la șleahtă. În ciuda situației țăranilor din comunitate, care erau destul de oprimați, comparativ cu Occidentul, aceștia au avut mai multă libertate decât cei din Rusia, prin urmare, țăranii (precum și într-o măsură mai mică nobilimea și negustorii) care emigrau din Rusia către Uniunea Polono-Lituaniană, au devenit o preocupare majoră pentru guvernul rus și au constituit unul dintre factorii care au condus la împărțirile Poloniei.
O monedă comună (zlotul) a fost introdusă.
Geografice [modificare]
Uniunea a creat unul dintre cele mai mari și mai populate state din Europa de la mijlocul secolului al XVII-lea (excluzând statele care nu erau complet în Europa, adică Rusia sau Imperiul Otoman).
În Lituania, Uniunea a trebuit să accepte pierderea Podlachiei, Voliniei, Podoliei și regiunii Kiev, foste teritorii ale Marelui Ducat, care au fost transferate coroanei poloneze.
Juridice [modificare]
În cadrul Uniunii, sistemele juridiciare ale Regatului Poloniei și ale Marelui Ducat al Lituaniei ar fi trebuit sa fie unificate, dar acest lucru nu s-a întâmplat.
Redactorii Unirii de la Lublin s-au așteptat ca Lituania și Polonia să se unească ceva mai strâns decât s-a întâmplat în realitate. În 1566 Statutul Lituaniei nu încetase să funcționeze, iar unele dintre dispozițiile sale difereau substanțial din actele Unirii de la Lublin. În cele din urmă, în 1588, a fost adoptat al Treilea Statut al Lituaniei, care chiar și el era în contradicție cu actul Unirii de la Lublin sub mai multe aspecte.
Nobilimea poloneză a privit Statutul Lituaniei drept neconstituțional, deoarece la semnarea Unirii de la Lublin s-a stipulat că nicio lege nu ar putea încălca legea de Unire. Prin Statut, însă, se defineau drept neconstituționale legile Uniunii aflate în conflict cu ele. Primul Statut al Lituaniei a fost utilizat și pe teritoriile Lituaniei anexate de Polonia, cu puțin timp înainte de Unirea de la Lublin (cu excepția Podlasiei). Aceste conflicte între statutele regionale din Lituania și din Polonia au persistat timp de mulți ani, iar Statutul Lituaniei a rămas în vigoare în teritoriile Marelui Ducat al Lituaniei, chiar și după împărțirile Poloniei, până în 1840.
Militare [modificare]
Polonia a furnizat ajutor militar în război după unirea celor două entități, ajutor care a fost crucial pentru supraviețuirea Marelui Ducat.
Polonia și Marele Ducat au avut politici militare separate, dar politici comune de apărare.
Note [modificare]
- ^ Norman Davies, Terenul de joacă al lui Dumnezeu: O istorie a Poloniei în două volume (titlu original: "God's Playground: A History of Poland in Two Volumes"), Oxford University Press, p.153
