Uniunea Monetară Latină

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Tratatul Uniunii Monetare Latine (1865)

Uniunea Monetară Latină (în franceză Union monétaire latine, având sigla: UML) a fost creată în secolul al XIX-lea, în încercarea de a unifica mai multe valute europene într-o monedă unică, care ar fi putut circula în toate statele membre, într-un moment în care majoritatea monedelor naționale erau făcute încă din aur și argint. Ea a fost fondată în anul 1865 și desființată, de facto, la 1 ianuarie 1927.

Istorie[modificare | modificare sursă]

În 1865, prin Convenția Monetară de la 23 decembrie 1865, s-a creat Uniunea Monetară Latină, care reunea cinci țări semnatare: Franța (1865), Belgia (1865), Italia (1865), Elveția (1865), Luxemburg (1865), fiind de acord să schimbe moneda națională la un standard de 4,5 grame de argint sau 0.290322 grame de aur (un raport de 15,5 la 1) și să le facă în mod liber interschimbabile. Obiectivul acestui Tratat era instituirea unei organizații monetare comune fondată pe regimul bimetalismului aur-argint.

Acordul a intrat în vigoare de la 1 august 1866. Țărilor fondatoare li s-au alăturat Grecia, apoi Spania, în 1868, iar în 1889 au aderat la Tratat România, Austro-Ungaria, Bulgaria, Venezuela, Serbia, Muntenegru și San Marino.

Din cauza fluctuațiilor aurului și argintului, precum și din cauza turbulențelor politice de la începutul secolului al XX-lea, Uniunea Monetară Latină și-a suspendat activitatea în anii 1920 și s-a dizolvat la 1 ianuarie 1927.

Contextul convenției[modificare | modificare sursă]

Sistemul francului germinal[modificare | modificare sursă]

Franța instituise un sistem monetar, numit al francului germinal, făcând referință la legile fondatoare din 18 germinal anul III (7 aprilie 1795) și din 7 germinal anul XI (27 martie 1803), care instituiau:

  • un sistem de monedă de cont zecimal (1 franc = 100 centime)
  • un sistem de monedă bimetalist, în care aurul și argintul aveau curs legal:
Curs legal al francului în aur și argint
argint pur aur pur ratio aur/argint
1 franc 4,5 grame 0,29025 grame circa 15,5

Coexistența celor două etaloane monetare, aurul și argintul, a creat o sursă potențială de instabilitate. Sistemul francului germinal se sprijinea pe un pariu riscat de invarianță a prețului aurului și argintului și presupunea că volumele și condițiile de producție ale celor două metale rămâneau stabile. O criză putea surveni astfel oricând.

Mediul monetar internațional[modificare | modificare sursă]

Adoptarea parțială sau completă a sistemului francului germinal în exteriorul frontierelor franceze crease un embrion al Sistemului Monetar Internațional. Decimalizarea[1] fusese adoptată de Statele Unite ale Americii încă din 1795. Napoleon I încercase să exporte, odată cu Revoluția, sistemul germinal în Europa[2]. Deși mai întâi această tentativă a eșuat, sistemul a fost apoi adoptat, în mod liber, de Belgia în 1830, de Elveția și de Italia în 1860; Ducatul Parma și Regatul Piemontului și Sardiniei îl adoptaseră încă din 1815.

Descoperirile de aur din 1848 în California și din 1851 în Australia au provocat o scădere a prețului relativ al aurului, agravată de efectele Războiului de Secesiune, care a obligat Anglia să importe mai multe textile din India și să plătească soldurile debitorilor balanței sale de plăți în argint.

Principiile Uniunii[modificare | modificare sursă]

Belgia, 20 francs (1871)
Franţa, 100 francs (1906)
Grecia, 5 drahme (1874)
Elveţia, 20 francs (1890)

Prezidată de Félix Esquirou de Parieu, fervent partizan al unei uniuni monetare, « preludiu al federațiilor pașnice ale viitorului », Convenția de la Paris, cunoscută și sub denumirea de Uniunea Latină, a fost semnată la 23 decembrie 1865[3].

Diviziuni monetare ale Uniunii Latine
Metal Număr

de unități de cont

Titlul în

miimi

Masa

în grame

aur 100 900 32,25
aur 50 900 16,13
aur 20 900 6,45
aur 10 900 3,23
aur 5 900 1,61
argint 5 900 25
argint 2 835 10
argint 1 835 5
argint 0,50 835 2,5
argint 0,20 835 1

Ea avea ca principii:

  • uniformizarea monetară: Fiecare stat semnatar trebuia să bată monedă conformându-se normelor definite de articolele 2 și 4 ale Convenției din 1865.
  • plafonarea emisiunii de monede divizionare de 2, 1, ½ și 1/5 din unitatea de cont, la nivelul de 6 franci pe locuitor (articolul 9). De notat că plafoanele emisiunilor de monedă fiduciară nu erau reglementate de Convenție, rămânând o pură prerogativă a statelor. Același lucru și pentru monedele de bilon.
  • menținerea unităților de cont naționale.
  • bimetalism integral: baterea de monede din aur și din argint era liberă, iar puterea liberatoare era nelimitată. Orice particular putea aduce aur și argint la batere și trebuia să accepte ca plată, fără limitare, monedele de aur și de argint naționale (cu excepția monedelor divizionare de argint, având titlul de 835 ‰, a căror batere era rezervată statelor, iar puterea liberatoare limitată).
  • intercirculația monedelor în interiorul Uniunii: monedele fiecărui stat au curs legal în Uniune (cu o plafonare pentru monedele divizionare de argint).

Tratatul era reînnoibil tacit, la fiecare 15 ani, începând din 1 ianuarie 1880, dacă nu era denunțat de o țară semnatară (articolul 4). Era deschis și altor state spre semnare (articolul 12), sub rezerva unanimității statelor membre ale Uniunii (potrivit Convențiilor din 1878 și din 1885).

Un succes, dar incomplet[modificare | modificare sursă]

Succesul Uniunii Latine, măsurat prin numărul țărilor care au adoptat sistemul (32 în total), a pus bazele unui sistem monetar internațional. Trebuie notate două absențe de talie: Regatul Unit și Imperiul German. Totuși, eșecul congresului monetar internațional din 1867 cantona Uniunea în statutul de zonă monetară.

Țări ale Uniunii Latine
Țări semnatare Franța (1865), Belgia (1865), Italia (1865), Elveția (1865), Luxemburg (1865), Grecia (1868)
Țări asociate (prin acorduri bilaterale) Austro-Ungaria, Suedia, Rusia, Finlanda, România, Spania, Vatican, San Marino, Liechtenstein, Monaco, Creta
Țări aliniate (în mod unilateral) Serbia, Bulgaria, Venezuela, Peru, Republica Dominicană, Haiti, Indiile Occidentale Daneze, Argentina, Brazilia, Chile
Țări cu statut colonial Tunisia, Comore, Congo, Porto Rico, Eritreea

O Uniune evolutivă[modificare | modificare sursă]

Uniunea Monetară Latină a știut să-și adapteze principiile la problemele variațiilor schimburilor și cursurilor metalelor, dar cu prețul unei renegări a principiilor adoptate inițial. Convențiile succesive (1874, 1878, 1885, 1893, 1908) ale Uniunii Latine au orientat-o în două direcții îndepărtate de principiile fondatorilor Convenției din 1865.

Uniunea a evoluat cu rapiditate spre un monometalism aur.

Imagini ale diverselor monede de aur ale Uniunii Monetare Latine[modificare | modificare sursă]


Imagini ale diverselor monede de argint ale Uniunii Monetare Latine[modificare | modificare sursă]

5 drahme 1876
5dracme1874front.jpg5dracme1874back.jpg
George I al Greciei
Stema Greciei
5 franci belgieni 1868
5francleopoldii1868front.jpg5francleopoldii1868back.jpg
Leopold al II-lea al Belgiei
Stema Belgiei
5 franci francezi 1868
5francnapoleoniii1868front.jpg5francnapoleoniii1868back.jpg
Napoleon al III-lea al Franței
Stema Imperiului Francez
5 lire italiene 1874
5lirevittorioemanueleii1874front.jpg5lirevittorioemanueleii1874back.jpg
Victor Emmanuel al II-lea al Italiei
Stema Casei de Savoia
5 pesete spaniole 1885
Anverso5pts.PNGReverso5pts.PNG
Alfonso al XII-lea al Spaniei
Stema Spaniei
5 bolívari venezueleni 1912
Anverso5b.PNGReverso5b.PNG
Simón Bolívar
Stema Venezuelei

Omonimie[modificare | modificare sursă]

Uniunea Latină (în catalană Unió Llatina, în franceză Union latine, în italiană Unione Latina, în portugheză União Latina, în spaniolă Unión Latina) este o organizație internațională, fondată în 1954, prin Convenția de la Madrid, care reunește țări ale lumii în care se vorbește cel puțin una dintre limbile romanice, pentru punerea în valoare și difuzarea moștenirii culturale și a identităților acestor popoare.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Louis-Albert Dubois, La fin de l'Union monétaire latine (thèse), Université de Neuchâtel, 1950
  • Luca Einaudi, Money and Politics: European Monetary Unification and the International Gold Standard (1865-1873). Oxford: Oxford University Press, 2001. ISBN 0-19-924366-2.
  • Jean-Marc Leconte, Le bréviaire des monnaies de l'Union latine, Cressida, Paris, 1995
  • Jean Mazard, Histoire monétaire et numismatique contemporaine, Émile Bourgey, Paris, 1963 et 1968.
  • Albert Niederer: Die Lateinische Münzunion. Katalog sämtlicher Münzen der 5 Unionsstaaten mit gesetzlicher Gültigkeit in der Schweiz von 1852–1927 = L'Union Monétaire Latine. Helvetische Münzenzeitung, Hilterfingen 1976.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Decimalizarea reprezintă procesul de trecere la sistemul decimal (zecimal) de unități.
  2. ^ cf. Monedele napoleonide
  3. ^ transpusă, în Franța, prin Legile din 20 iulie 1866 și din 27 iulie 1867 (reducerea titlului monedelor divizionare) în Franța

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]