Undă staţionară
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Unda staţionară este fenomenul fizic rezultat în urma suprapunerii a două unde de aceeaşi frecvenţă pe aceeaşi direcţie dar în sensuri opuse, sau în direcţii diferite. Prin interferenţa celor două unde se obţine o structură ondulatorie constantă în timp. Undele care interferă pentru a crea unda staţionară pot fi de orice fel: mecanice, sonore, optice, electromagnetice etc. Locurile unde oscilaţia rezultantă are amplitudine minimă se numesc noduri, iar cele cu amplitudine maximă se numesc ventre (sing. ventru, din franceză ventre = burtă). Prin opoziţie cu undele staţionare, undele elementare obişnuite se numesc unde progresive.
Dacă (sau acolo unde) undele iniţiale au aceeaşi amplitudine, oscilaţia care rezultă în noduri are amplitudinea nulă. În celelalte cazuri unda rezultantă este o combinaţie între o undă progresivă şi o undă staţionară.
În funcţie de mediul de propagare undele staţionare pot fi uni-, bi- sau tridimensionale, ca de exemplu:
- o dimensiune: coarda vibrantă, tubul sonor, fibra optică;
- două dimensiuni: cutia de rezonanţă a instrumentelor muzicale, suprafaţa unui lichid, membrana unei tobe;
- trei dimensiuni: interiorul unei încăperi, spaţiul în care se propagă unde luminoase coerente.
[modifică] Bibliografie
- Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi: Reflexia şi absorbţia undelor sonore, determinarea coeficienţilor de reflexie şi absorbţie (PDF)
- en Hyperphysics: Standing waves
