Tunel

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Tunel

Tunelul este o construcție inginerească, deseori foarte ingenioasă, care permite realizarea unei căi de comunicație subterane, străbătând, după un anumit traseu, masa rocilor de munte (tuneluri de munte), a rocilor din orașe la mică adâncime (metrouri și alte tuneluri orășenești) sau a rocilor de sub fundul apelor (tuneluri sub ape curgătoare, lacuri sau strâmtori maritime).

Istoric[modificare | modificare sursă]

Tunelurile sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri. Primele tuneluri au fost naturale, formate în diferite peșteri. Ele aveau secțiuni variabile și se găseau în roci calcaroase.

Lucrări subterane s-au executat cu milenii în urmă. La egipteni, fenicieni, evrei, asirieni, greci, romani ș.a. s-au construit astfel de lucrări. Unele din ele au avut scop religios, altele erau pentru exploatări miniere. Multe din vechile tuneluri s-au construit pentru a servi ca apeducte. Se menționează astfel tunelul executat între anii 727 - 699 î.Hr. pentru a aduce apa necesară la eleșteul Siloam din Ierusalim.

Tunelurile din timpurile antice aveau secțiuni transversale mici, iar la construirea lor se întrebuințau metode rudimentare. Săpătura se executa cu ajutorul târnacoapelor, răngilor și penelor bătute cu ciocanul. După ce penele de lemn erau bine împănate în stâncă, ele se udau cu apă ca să se umfle și să poată sparge stânca.

Metoda cu focuri întrebuințată de romani a fost considerată ca o primă îmbunătățire adusă în construcția tunelurilor. Metoda consta în încălzirea până la o temperatură ridicată a suprafeței de front a galeriei. După aceasta, suprafața era răcită brusc cu apă sau cu oțet. Crăpăturile formate ajutau mult la lucrările de excavare. Metoda a fost folosită de romani și la exploatarea minelor de aur în Dacia.

Iluminarea lucrărilor subterane se făcea întrebuințând așchii de brad și opaițe cu ulei.

După căderea imperiului roman, timp de mai bine de un mileniu, săpăturile în piatră pentru tuneluri au stagnat, ele reducându-se mai mult la lucrări cu scopuri războinice sau religioase.

Construcțiile de tuneluri au fost reluate abia prin secolul al XV-lea, însă cu multă timiditate. Cu timpul, în secolele următoare apariția tunelurilor pentru navigație, a tunelurilor feroviare, hidrotehnice, dezvoltarea tunelurilor de drumuri, metrourilor ș.a. a făcut ca construcția tunelurilor, de toate categoriile, să ia un avânt foarte mare.

Clasificare[modificare | modificare sursă]

Tunelurile cu secțiune mică se numesc și galerii. Susținerea lor poate fi provizorie, ca la galeriile de înaintare în construcția tunelurilor, semidefinitivă, ca la multe galerii din industria minieră, sau poate fi o susținere dfinitivă, ca la galeriile orășenești și la unele tuneluri din industria minieră. Se obișnuiește a se da numele de galerii și tunelurilor hidrotehnice și de protecție, deși unele din ele au secțiune mare.

Tunelurile se pot grupa în mai multe categorii, după scopul lor și după locul în care se construiesc.

  • După scopul pentru care se construiesc tunelurile se împart în:
  1. tuneluri de căi ferate (cale simplă sau dublă) și metrouri. Aceste tuneluri sunt cele mai numeroase, deși ele apar abia pe la începutul secolului al XIX-lea. Primul tunel de cale ferată pentru tracțiunea cu aburi s-a construit în Anglia de către George Stephenson, între anii 1826 - 1830;
  2. tuneluri pentru drumuri publice și pentru circulația automobilă. Din literatura de specialitate se știe că cel dintâi tunel de șosea a fost construit de consulul Flaminius Nepos în anul 22 î.Hr. pe calea flaminiană care mergea de la Roma la Rimini.
  3. tuneluri hidrotehnice (galerii) cu curgere liberă sau conducte sub presiune. Aceste tuneluri sunt necesare uzinelor hidroelectrice. În ultimele decenii construcția lor a cunoscut o mare dezvoltare.
  4. tuneluri orășenești (galerii pentru canalizare, poștă și telegraf, cabluri, conducte).
  5. tuneluri pentru navigație și plutărit, aceste tuneluri au dimensiuni mai mari, pentru a corespunde gabaritului vaselor care vor trece prin ele. Cel mai mare tunel de navigație este tunelul du Rove de pe canalul Marsilia-Ron. Are o lungime de 7.118 m cu o secțiune transversală de 22 m lățime și 15,4 m înălțime, adâncimea apei fiind de 4 m.
  6. tuneluri - apeduct, au început să fie executate înainte de era noastră și au avut ca scop alimentarea cu apă a rezervoarelor de acumulare, construite mai mult din piatră. Acest tip de tuneluri a fost executat mai mult cu metode rudimentare de lucru, după posibilitățile de atunci. Ele se realizau cu secțiuni variabile și mici.
  7. tuneluri de protecție, se execută pentru a apăra o linie ferată sau un drum de avalanșe de zăpadă sau de stânci care se desprind ușor. În asemenea cazuri, tunelurile de protecție evită întreruperile de circulație sau unele accidente.
  8. tuneluri pentru industria minieră, servesc atât pentru exploatare cât și explorarea minieră. Cele mai avansate tuneluri au scțiuni mici dar pot sa atingă lungimi destul de mari
  • După locul unde se construiesc tunelurile se împart în:
  1. tuneluri de munte
  2. tuneluri în orașe
  3. tuneluri pe sub fundul apelor

Componentele unui tunel[modificare | modificare sursă]

Daca am secționa transversal un tunel am vedea ca și în imagine următoarele componente care îl alcătuiesc:

  • Fundațiile - acestea primesc presiunile de la zidurile drepte ale tunelului, presiuni pe care le transmite terenului de fundație
  • Zidurile drepte - sunt cele care reazemă pe fundațiile tunelului și se ridică până la planul nașterilor bolții. La nivelul bolții ele formează o retragere numită banchetă sau banchină
  • Bolta - formează partea superioară a căptușelii tunelului. Partea cea mai de sus a ei se numește cheia bolții
Secţiune transversală printr-un tunel
  • Radierul este un element de construcție între fundațiile căptușelii tunelului și poate fi: radier de protecție sau radier de rezistență în formă de boltă întoarsă care completează căptușeala
  • Zidăria totală a tunelului se numește căptușeală
  • Linia care determină interiorul zidăriei marchează intradosul tunelului, spre deosebire de linia de la exteriorul zidăriei care conturează extradosul. Planul de la nașterea bolții împarte inelul sau căptușeala în două părți partea de deasupra numită calotă iar partea de jos numită stros.
  • Gabaritul tunelului este spațiul cuprins între linia curbă care determină intradosul zidăriei, limitată în partea de jos de o dreaptă orizontală care corespunde feței superioare a traversei sau drumului.
  • Când hidroizolația tunelului contra infiltrațiilor de ape este exterioară, între această izolație și peretele excavației se execută o saltea de piatră sau din beton monogranular. Apa de infiltrație este drenată și condusă în partea de jos a tunelului unde, cu ajutorul barbacanelor, ajunge la canalul de scurgere care o scoate înafara tunelului
  • Capetele tunelului se numesc portale și au o construcție specială. Ele au rolul de a consolida pământul în zonele respective și de a face legătura între tunel și tranșeele de acces.

Metode de lucru pentru executarea tunelurilor[modificare | modificare sursă]

Metodele de lucru folosite la construcția tunelurilor sunt împărțite în doua mari grupe:

  • Metode de lucru speciale, care întrebuințează pentru excavarea tunelurilor instalații speciale ca scutul, semiscutul, chesonul, precum și procedee de consolidarea pământurilor prin silicatizare sau congelare. În această grupă intră și metoda tranșeelor
  1. Metoda specială a scutului
  2. Metoda chesonului-tunel
  3. Metoda silicatizării pământurilor slabe
  4. Metoda congelării pământurilor slabe
  5. Metoda tranșeei complet sau parțial deschise
  6. Tuneluri orășenești cu secțiune mică, circulară
  • Metode de lucru miniere, care au comun lucrul minier de excavație, susținere și zidărie
  1. Metoda sâmburelui central sau metoda germană
  2. Metoda galeriei centrale sau metoda americană
  3. Metoda de lucru a profilului complet deschis sau metoda austriacă
  4. Metoda de lucru a bolții sprijinite sau metoda belgiană
  5. Noua metodă austriacă

Legături externe[modificare | modificare sursă]