Tradiții armenești

Tradiții armenești

Odată stabiliți pe pămîntul românesc, armenii s-au acomodat vieții autohtone familiarizîndu-se, în timp, cu obiceiurile localnicilor, însă ei și-au păstrat, totodată, propriile tradiții aduse de pe meleagurile de baștină și pe care, parțial, le-au împrumutat noilor lor concetățeni. Sunt, pe de o parte, datini folclorice, apoi credințe religioase în special de Crăciun și de Paște, dar și unele specific armenești, iar pe de altă parte, obiceiuri laice, legate în principal de practicarea comerțului și a meșteșugurilor, precum și de conviețuirea socială. Nu a existat o delimi-tare ca în această enumerare, toate acestea se îngemănau în curgerea firească a existenței comunității. Trebuie avut în vedere că, aparținînd unui neam străvechi, cu o cultură sedimentată, armenii au venit cu această moștenire etnică, infiltrată în comportamentul lor civic. Sosiți inițial ca negustori, deci fiind oameni cu stare și interesați de bunul mers al afacerilor lor, armenii duceau o viață îndestulată, îmbinînd, însă, cumpătarea cu rafinamentul. În timp ce bărbații erau plecați după afaceri sau la ateliere, femeile îngrijeau de gospodăria curată și bine înzestrată pentru un trai tihnit. De la ei a rămas - afirmă Dimitrie Dan - un gest devenit pe-atunci aproape reflex: "Obiceiul pe care-l aveau armenii cu prilejul facerii unei negustorii, adică de a strînge aproape cu sila mîna vînzătorului sau cumpărătorului, și a-i bate în palmă pentru a-și cîștiga prin aceasta bunăvoința mușteriului, s-a păstrat pînă în ziua de azi, și la celelalte popoare și mai cu seamă la românii din Bucovina, ca o amintire din vremurile cînd armenii aveau în mîinile lor întreg comerțul țării". În gastronomie, armenii veniseră cu bucătăria lor națională, care are mîncăruri specifice, unele fiind adoptate prin filieră orientală, îndeosebi dulciurile. Cele mai cunoscute și persistente bucate sunt pastrama și ghiudemul ca mezeluri, harisa - un fel de ciulama din grîu și carne de pasăre, anușabur - un fel de colivă preparată de Anul nou, halva - preparat afînat din griș pentru parastase, aganciabur - supă din hurut (concentrat din verdețuri muiate în lapte acru și uscate) și cu urechiușe (mici colțunași umpluți cu carne) servită de Sfînta Maria la Hagigadar, mantă - mîncare din aluat cu carne și ceapă, geagic - salată de castraveți cu iaurt diluat și cu mujdei de usturoi, cata - un fel de pîinișoare servite ca delicatesă de Paște. La nașterea unui copil, se obișnuia ca moașa să rostească descîntece care astăzi, firește, sunt ieșite din uz. În timpul slujbei religioase de botez, mama nu are voie să fie de față, iar pruncul este ținut în brațe de nașul lui. Armenii transilvăneni au beneficiat, încă din 1718, de regulamente pentru căsătorii, distincte pe localități, în scopul de a înlătura unele obiceiuri excesive, impuse de autoritățile ecleziastice și chiar și de cele administrative. Ele desființau obligativitatea meselor bogate, reglementau ceremonialul și impuneau participarea tinerilor și a “fraților” breslași. La moartea unui armean, slujba de înmormîntare este una de ritual ortodox obișnuit. Înmormîntările nu se fac lunea, în credința că, altfel, în toate zilele acelei săptămîni ar urma să se facă alte înmormîntări. Primul parastas se face în sîmbăta proximă înmormîntării. Sărbătorile religioase ale armenilor se țin duminica, întrucît în vechime se considera că nu trebuie perturbat ritmul activităților săptămînale, pe vremuri precumpănind lucrările agricole, care nu trebuiau întrerupte. Iar ziua de luni după o sărbătoare bisericească este consacrată pomenirii morților, cînd sunt sfințite mormintele, în prezența celor din familiile respective. Cînd un armean pleacă într-o călătorie, se obișnuiește ca acei din familie care rămîn acasă să verse în urma lui apă, spunînd: "Ca apa să te duci, ca apa să vii". Un obicei similar, acela de a se stropi reciproc cu apă, este, de altfel, specific sărbătorii religioase Vartavar (Schimbarea la față), din luna iulie, substituind o sărbătoare păgînă de la care a luat obiceiul stropirii ca antidot pentru secetă. Un alt obicei, antinomic, este cel al săriturii peste un mic rug, tradiție practicată în februarie, de ziua Întîmpinării Domnului și preluat de asemenea din epoca păgînă, cu semnificație de purificare. Armenii țin aceleași sărbători religioase principale ca și românii ortodocși. Excepție face Crăciunul, care este serbat de armeni la 6 ianuarie, după datina bisericilor creștine primitive. Biserica Armeană a rămas consecventă sărbătoririi Nașterii lui Isus așa cum ea se făcea în mod unanim pînă în sec. IV, cînd aceasta a fost transferată convențional la 25 decembrie. Paștele este serbat de armeni în aceeași zi cu românii, deși conaționalii lor din celelalte țări îl serbează decalat, după calendarul Bisericii Catolice. Așa s-a procedat și în România pînă la sfîrșitul sec. XIX, cînd armenii de aici, ca să nu existe încă un motiv de a fi considerați eretici din cauza sărbătoririi separate a Învierii Domnului, au cerut și au obținut de la Patriarhul Suprem al armenilor această derogare, de atunci încoace respectată. De Crăciun, armenii au cîteva colinde religioase, numite Avedis (Bunavestire), cîntate și în liturghie. În sec. XVIII-XIX, tinerii din coloniile armenești colindau cîntînd aceste colinde, ba chiar, membrii breslelor meșteșugărești aveau obligația, stipulată în statut, de a colinda organizat și disciplinat, iar enoriașilor colindați li se impunea să-i primească, în caz contrar riscînd să fie amendați. Merită consemnată inițiativa coloniei armenești din Constanța, unde, în 1990, tinerii au reînviat tradiția, colindînd de atunci la fiecare Crăciun cu Avedis-uri pe la casele enoriașilor. În regulamentele breslelor din Moldova, Bucovina și Transilvania se prevedea, de asemenea, ca membrii "frăției" respective să-i felicite de Paște pe conaționalii lor, trecînd din casă în casă și cîntînd Tatăl nostru și Hristos a înviat. Deși trecuseră la catolicism pe la sfîrșitul sec. XVII, armenii din Transilvania continuau, totuși, să-și păstreze vechile datini cu care veniseră ca ortodocși: sărbătorile religioase, cîntecele liturgice, zilele de post, odăjdiile bisericești etc. Abia la 26 martie 1763 au hotărît, în cadrul unei adunări generale, să adopte ritualul catolic cu toate particularitățile lui formale. Biserica Armeană a preluat din perioada păgînă obiceiul așa-numitului madagh, practicat la anumite sărbători, adică împărțirea unei pomeni prin jertfirea de vite sau ovine. Datina a fost menținută de clerici, cărora le reveneau pielea și grăsimea. Comunitatea armeană din România a continuat și ea această tradiție, în particular cu ocazia principalelor patronime din calendarul sfinților. În prezent, obiceiul este păstrat de Sfînta Maria la mănăstirea Hagigadar din Suceava, de Sfîntul Iacob (Hagop) la biserica Adormirea Maicii Domnului din Botoșani și de ziua întemeierii bisericii din Constanța, în luna octombrie, în rest fiind practicat accidental. Pe lîngă datinile și obiceiurile din patria de obîrșie, armenii imigrați în România au adus cu ei folclorul neamului lor. Cele mai uzitate și, de asemenea, cel mai bine păstrate mostre de folclor sunt cîntecele populare, interpretate fie ocazional la unele evenimente și sărbători din viața coloniei, fie în procesul de educare a copiilor, fie pur și simplu din plăcere. Genul cel mai bine reprezentat din literatura populară este cel al basmului, cu precădere în Transilvania. De altfel, o selecție din basmele coloniei locale, unele povestite în armeană, iar altele în română, a fost publicată, în românește de Ion Apostol Popescu, în două ediții de Basme populare armenești din Transilvania. În sfîrșit, paremiologia a fost și ea intens practicată de armeni, lucru de înțeles pentru eficiența și atractivitatea acestui gen sapiențial, ca și pentru spiritul ascuțit prin definiție genetică al armeanului. Din nou armenii transilvăneni au fost prolifici creînd sau prelucrînd proverbele într-un dialect local specific, ceea ce permite și un studiu asupra limbii (o culegere de proverbe ale armenilor din Gherla a fost alcătuită de părintele Grigor Covrighian).