Tit Liviu Chinezu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Tit Liviu Chinezu
Afiliere religioasă   Episcop român unit cu Roma
Funcția episcopală
Sediul  ?
Titlul   Episcop
Perioada   1949 - 1955
Predecesor   Vasile Aftenie ?
Succesor   ?
Cariera religioasă
Hirotonire preot   31 ianuarie 1930, (Roma)
Hirotonire episcopală   3 decembrie 1949, Căldărușani
Episcop consacrator   Ioan Ploscaru, Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Bălan
Titluri precedente   ?
Alte funcții   (Protopop de București)
Date personale
Data nașterii   22 iunie 1904
Locul nașterii   Iernuțeni, Mureș, Comitatul Mureș-Turda / Huduc, azi Maiorești, Comitatul Alba de Jos, azi în județul Mureș
Data morții   15 iunie 1955
Locul morții   Închisoarea Sighet, Județul Maramureș

Tit Liviu Chinezu (n. 22 iunie 1904, Iernuțeni,[1], Comitatul Mureș-Turda, din alte surse Huduc, azi Maiorești, Comitatul Alba de Jos, azi în județul Mureș - d. 15 ianuarie 1955, Închisoarea Sighet) a fost profesor la Academia Teologică din Blaj, episcop martir al Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică).

Copilăria și studiile[modificare | modificare sursă]

Tit Liviu Chinezu s-a născut în anul 1904, în comuna Huduc (azi Maiorești), Comitatul Alba de Jos, azi în județul Mureș, unde tatăl său era preot greco-catolic. Încă de când era copil, a avut o viață deosebit de dură, întrucât trebuia să facă zilnic, pe jos, pe ger sau căldură, pe ploaie sau viscol, drumul până la școala primară în satul vecin.

După cursurile școlii primare, a făcut studiile medii în trei etape, și anume: clasele I-III, la Gimnaziul săsesc din Reghin, clasele IV-VI, la Liceul românesc din Reghin, iar ultimele două clase, a VII-a și a VIII-a (azi XI-XII), la Blaj, la Liceul „Sfântul Vasile”, distingându-se tot timpul printre cei mai buni elevi.

La Liceul „Sf. Vasile” din Blaj s-a impus atât în fața colegilor, cât și a profesorilor, prin agerimea inteligenței sale, prin puterea lui de muncă, punctualitate, spiritul său extrem de ordonat, așa încât bunătatea și amabilitatea lui iradiau în jur și-i cucerea pe toți, fiind, prin felul său de a fi, un lider înnăscut și iubit.

Trebuie să subliniem faptul că la Liceul "Sfântul Vasile", clasa lui a fost una de excepție, având colegi de studii, inteligenți de primă mărime A fost coleg de clasă cu Ioan Suciu (viitorul episcop), cu Ioan Miclea (viitorul filosof, merituos reprezentant al Neotomismului în România), cu Nicolae Mărgineanu (viitor profesor universitar și autor al celebrului tratat Psihologia Persoanei, care a ilustrat și a făcut cinste Facultății de Litere din Cluj), cu Ioan Vultur (preotul și scriitorul de mai târziu) etc. Era foarte prietenos cu toți, mai ales cu colegii, și mereu accesibil. Știa asculta cu atenție și vădit interes ceea ce-i spuneai, încât îți dădea certitudinea că te-a înțeles perfect. Se disocia însă de părerile pătimașe și nu ținea mânie cu nimeni, ci încerca să-i sugereze interlocutorului pornit, că poate și adversarul său ar avea dreptate. A legat o prietenie de gânduri și ideal deosebit de valoroasă cu colegul său de clasă Ioan Suciu, episcopul de mai târziu. Dar această prietenie, deși era întemeiată pe profunde afinități de aspirații și ideal, ca prestanță și manifestări în societate, se poate spune că liantul ce-i unise în prietenie și-i atrăgea unul spre celălalt, era contrastul adânc, căci erau atât de diferiți ca manifestare în societate. În timp ce Ionel - cum i se spunea de către blăjeni - era o ființă volubilă, cu reflexe fulgerătoare (ce-l calificaseră ca neîntrecut vânător de vipere, pe care le imobiliza instantaneu prinzându-le de gât), cu o memorie excepțională și o ușurință de a se exprima uluitoare, Tit Liviu era un om al trăirii interioare, al reculegerii calme, un analist ce diseca gândurile în profunzime, mai pătrunzător al marilor realități decât o investigație radiografică.

Tit Liviu Chinezu și Ionel Suciu erau o fericită completare unul pentru altul; de aceea prietenia lor a durat până la moarte și chiar dincolo de ea. În 1925, au fost trimiși amândoi la studii teologice, la Roma, în Colegiul Sfântul Atanasiu (unde slujbele de rit oriental se făceau în limba greacă), studiile universitare continuându-le la Angelicum și Propaganda Fide. Tânărul teolog Tit Liviu Chinezu s-a evidențiat în mod constant, atât la studii, cât și prin progresul său în viața interioară. Împreună cu colegul său Ioan Suciu, era obsedat mulți ani de gândul de a intra la Iezuiți. Dar, în cele din urmă, scriind la Blaj, clarvăzătorul Mitropolit Vasile Suciu s-a opus categoric. Ar fi fost o pierdere nicicând recuperabilă pentru Biserica Română Unită.

Preot și profesor[modificare | modificare sursă]

După ce și-a luat doctoratul în filosofie, cu brio, și fiind aproape încheiate și studiile teologice, la 31 ianuarie 1930, a fost hirotonit preot, la Roma.

După ce s-a întors acasă, în anul 1931, tânărul preot, doctor în filosofie Tit Liviu Chinezu a fost numit profesor de religie la Școala Normală de Învățători din Blaj. În școală a fost un factor dinamizant, dar cu mult tact pedagogic, iar cei care au avut prilejul de a-și deschide lui - ca spiritual - sufletul, au rămas fascinați de nivelul și justețea îndrumărilor primite. A fost un autentic deschizător de chemări și făuritor de destine și unul dintre cei mai distinși slujitori ai Bisericii Române Unite. Părintele Alexandru Mircea din Spania, fost elev al părintelui Tit Liviu Chinezu, mărturisea că îi datorează totul acestuia.

În 1937, părintele profesor Tit Liviu Chinezu a fost transferat la Academia de Teologie „Preasfânta Treime” din Blaj, la Catedra de Apologetică și apoi la Filosofie, pe care a și ilustrat-o. Părintele Chinezu îndeplinea și funcția de rector al Academiei Teologice „Preasfâta Treime” din Blaj. Mai întâi profesor și prefect de studii și apoi rector al Academiei, s-a dovedit și un admirabil organizator și înnoitor al vechilor așezăminte, dându-le un nou suflu, un nou ritm. Încă și acum douăzeci de ani, foștii lui studenți îi pomeneau cu respect, elogii și venerație numele.

Personalitate polivalentă, mereu preocupată de promovarea cât mai eficientă a binelui Bisericii, a organizat și condus asociația preoțească „Sfântul Nichita de Remesiana”, pentru ca, reuniți în cadrul ei, preoții celibi să nu se simtă marginalizați, singuratici și uitați în parohii îndepărtate. Și-a impus punctul de vedere și în Consistor, reușind ca doi, trei preoți celibi tineri, să fie numiți în localități apropiate, pentru ca un "dada" mai bătrân (cum se exprima chiar el în plasticul său limbaj), să le poarte de grijă, să-i inițieze și dirijeze, să-i susțină în greutăți, să le fie confident. În Asociație, statutul reformat și aprobat în 1935, prevedea în art. 9-13 un program zilnic spiritual detaliat pentru membri, și alte îndatoriri periodice (unele săptămânale, altele lunare, și exerciții spirituale anuale). În editorialul Buletinului Asociației din 25 martie 1945, Părintele Chinezu precizează scopul și marile avantaje pe care Asociația „Sfântul Nichita” le-a adus Bisericii noastre: „ea a adus unele servicii de o deosebită importanță pentru membrii ei și unice în istoria Bisericii noastre: încheierea unei prietenii statornice și pe motiv preoțesc, susținerea multora printr-un program stabil de viață spirituală; dorința orientării întregii noastre preoțimi, pe o cale de înaltă ținută în adevăr ecleziastică. Sunt lucruri care, fără Asociația noastră, nu le-am avea decât sporadic”. Știind cât de adevărată era remarca criticului social Lamarzelle, și anume că "asocierea e o forță, o imensă forță pusă de Dumnezeu la dispoziția omenirii", Părintele Chinezu voia ca această forță să devină izvor de lumină și energie în Biserică. Întreținea o susținută corespondență cu toți, anunța data exercițiilor spirituale, făcea cunoscute temele ce se vor discuta la Adunarea Generală; făcu joncțiunea cu Asociația „Unio Apostolica”, aprobată de Roma și condusă de Monseniorul dr. Anton Durcovici; indică membrilor teme de examinarea conștiinței; se ocupă de cumpărarea unui teren la Cluj, pe care Asociația "Sfântul Nichita" să-și clădească o casă proprie de întruniri frățești și exerciții spirituale etc. Gânditor de elită, el a inițiat un puternic curent de susținere a filosofiei neotomiste, organizând cursuri de inițiere în această filosofie, urmate de un mare număr de cursanți, clerici și mireni, mulți profesori de la școlile blăjene, dar și intelectuali de alte profesii. În acest scop a tradus din franceză Introducere în filosofie a lui Jacques Maritain, lucrare rămasă netipărită.

A editat pe cheltuială proprie meditațiile Face à la Vie[2] și a publicat numeroase articole cu conținut pedagogic în ziarele și revistele blăjene Unirea, Cultura creștină, Blajul etc., în scopul ridicării vieții spirituale a tineretului. Avea o devoțiune și o admirație deosebită pentru Sfânta Tereza de Avila, mare mistică spaniolă (15151582). Apropiații lui spun că ar fi început Viața și doctrina Sfintei Tereza de Avila și alte lucrări, care au rămas, din păcate, în manuscris. În penitenciarul din Sighet, el mai nutrea speranța că, dacă-și va redobândi libertatea, va face un pelerinaj la mormântul acestei sfinte. Atât de înțelegător și condescendent cu alții, el avea, însă, un mare defect, acela de a fi prea exigent cu sine. Niciodată nu era mulțumit cu ceea ce redactase și, astfel, a fost o pierdere ireparabilă și pentru Biserică, ducând cu el în mormânt toate aceste comori nepublicate... Pe plan cultural, el a fost omul care, în generația sa, a gândit poate, cel mai mult din Blaj. Era un catalizator de energii. A adunat în jurul său profesorii și intelectualii în acest mic centru, stimulându-i să publice, cum a fost seria "Oamenii Blajului", cărți în care buni condeieri ca Nicolae Comșa, Dionisie Popa, Nicolae Lupu etc., au prezentat în forme atrăgătoare, dar cu deplina respectare a adevărului istoric, câteva din marile figuri care au făcut ca Blajul să fie numit izvor de lumină pentru întreg neamul omenesc. Unii dintre acești scriitori de valoare, care au gravitat în jurul Părintelui Tit Liviu Chinezu au trecut definitiv în Istoria literaturii române, precum talentații Pavel Dan și Radu Brateș.

Același lucru se poate afirma despre implicația lui în viața seminariștilor. Așa de exemplu, în 1940, în urma unor indicații venite de la baronul Killinger (care, în vederea evitării vreunei discordii posibile între români și unguri, ca viitori aliați contra sovieticilor, în războiul ce se va declanșa în vara lui 1941), Antonescu a interzis orice manifestație cu ocazia lui 1 decembrie 1940. Părintele Chinezu a decis atunci să se facă o comemorare internă, la care va va vorbi el, Părintele Man și un student. Conform îndrumărilor primite, studenții au ieșit pe ascuns, conspirativ, câte doi, trei, până au fost adunați sus pe colina Crucii lui Iancu. Regrupați aici, în jurul crucii, au scos Tricolorul ținut până atunci ascuns sub haine, l-au desfășurat cântând "Deșteaptă-te, române!". Cei 120 de studenți, în formație ordonată, în rânduri de câte patru, au coborât în oraș, defilând în aplauzele însuflețite ale întregii populații. După ce au trecut însă pe Podul minciunilor (cum numeau localnicii podul peste calea ferată), au fost opriți de un cordon masiv de militari în ținută de război. În fața acestui obstacol neprevăzut, prim-ductorul Pădureanu s-a adresat cu glas tare către mulțimea ce se adunase, practic tot Blajul era acolo: "Este azi o rușine să defilezi cu Tricolorul românesc în frunte?" Un răsunător "NU" din mii de piepturi a fost răspunsul și, în aclamațiile întregii populații, au rupt cordonul, continuându-și marșul spre Piața Catedralei și au reintrat în seminar. Era tot o ideea a Părintelui Chinezu. Își riscase postul și libertatea, dar ideea trebuia să învingă. Blajul trebuia să-și rămână fidel lui însuși.

Deși foarte apropiat și înțelegător cu cei de bună credință, devenea inflexibil în fața unor seminariști cu purtări neadmisibile, indiferent cât de tari și suspuși erau ocrotitorii lor din ierarhie.

A fost transferat în 1947, în calitate de protopop la București. Îndată s-au strâns în jurul dânsului mulți studenți valoroși, înjghebându-se un fel de universitate liberă, în care rectorul și profesorul de filosofie era Tit Liviu Chinezu, iar spiritualul era monseniorul Vladimir Ghika.

În 28 octombrie 1948 Tit Liviu Chinezu a fost arestat și dus la Mănăstirea Neamț, împreună cu alți 25 de preoți greco-catolici, și apoi la Căldărușani, unde, ulterior, au fost aduși și episcopii greco-catolici, ținuți până atunci la Dragoslavele, Mușcel, la vila, patriarhului Justinian Marina. În timp ce mai era la Căldărușani, la data de 3 decembrie 1949, la propunerea lui Ioan Ploscaru, părintele Tit Liviu Chinezu a fost consacrat episcop de către ceilalți episcopi veterani (tot acolo a fost consacrat și Ioan Cherteș, în noaptea de Crăciun, 24/25 decembrie 1949.). Cu toate precauțiunile luate pentru a nu se divulga acest secret, securitatea a aflat ce se întâmplase, și cu ocazia unei vizite, pe care un delegat al Ministerului Afacerilor Interne o făcea la Sighet, a spus tuturor: "Știați că aceștia doi, îi arăta pe Chinezu și Cherteș, sunt episcopi?". Toți au rămas uimiți de această revelație.

Tot la Sighet, un căpitan de securitate a repetat propunerea episcopului vicar patriarhal Teoctist Arăpașu, de a trece la Biserica Ortodoxă Română. La categoricul refuz al tuturor, căpitanul de securitate a plecat furios. Însă Vasile Ciolpan, directorul închisorii, s-a reîntors nervos în celulă, și părintele Chinezu a fost sancționat cu izolare timp de două săptămâni.

În primii ani, la Sighet, a luat și el parte la corvezile din închisoare, până când șubrezia totală a sănătății nu i-a mai permis să părăsească celula. „Din cauza sensibilității sale deosebite, spune părintele Alexandru Rațiu, episcopul Chinezu a suferit foarte mult în închisoare, dar nu s-a plâns niciodată, dimpotrivă, a încercat pe cât putea să întărească speranțele celor care sufereau în jurul său. Exemplul său va rămâne viu pentru noi cei care am trăit alături de el”[3].

De multe ori, securistul închisorii venea și ținea teorii despre cum trebuie să treacă la Ortodoxie, cu toții. Într-o zi episcopul Chinezu i-a spus: «- Domnule, sunt cât se poate de uimit să constat că guvernul comunist, care se declară ateu, manifestă atâta interes pentru convertirea noastră.» Dar securistul a replicat: «- Tu, care ești deținut, ar trebui să ai grijă ce vorbești. Există între noi oameni care știu mai multă teologie decât tine.» Mai târziu, în aceeași zi, a venit comandantul închisorii, care le-a spus că au fost reclamați pentru obrăznicie, ca și cum faptul că purtau costumul vărgat ar fi trebuit să îi facă să accepte toate părerile lor. În ochii zbirilor, faptul că erau închiși era identic cu lipsa dreptului de a se apăra.

Sfârșitul vieții[modificare | modificare sursă]

Ca să le arate că rezistența preoților și episcopilor greco-catolici poate fi înfrântă, conducătorii închisorii au luat măsuri drastice. Era geroasa iarnă a anului 1955. Episcopul Chinezu s-a îmbolnăvit grav. Într-o noapte a început să scuipe sânge, dar n-a avut parte de nici o asistență medicală. Chemat sanitarul închisorii, acesta a decis să-l izoleze în infirmierie, ceea ce era o mare minciună, căci, în realitate, infirmierie nu exista. Cu toate că i-a implorat să nu-i lase să-l ia de lângă ceilalți, aceștia nu aveau niciun fel de autoritate. Comandantul închisorii, Vasile Ciolpan, a ordonat ca fereastra celului sale să fie deschisă, pe un ger groaznic, Episcopul Chinezu aproape că a înghețat. Îl închiseseră, singur, într-o celulă mare, celula 62, de pe aripa din dreapta a T-ului (închisoarea de la Sighet avea forma unui „T”), unde după două zile a și murit, bolnav și înghețat.

În după-amiaza de 15 ianuarie, tocmai când se trăgea clopotul la biserica romano-catolică din Sighet, se stinsese martir, unul dintre cei mai luminoși arhierei tineri ai Bisericii Române Unite cu Roma. A fost îngropat fără ca azi să se știe exact unde, în același cimitir, al vagabonzilor și sinucigașilor, unde fusese înhumat și prietenul său de o viață, Ioan Suciu, precum și alți episcopi, preoți, și atâția demnitari, cărora comunismul le-a luat viața, fără să bănuiască măcar că jertfa lor e unită cu cea a lui Cristos, învierea tuturor, și împreună cu el vor dormi și vor fi fericiți toată eternitatea. „Se poate spune că a fost ucis cu premeditare, prin frig și boală. Când măturătorii-preoți au trecut pe acolo, au avut răgaz să deschidă vizeta. Bolnavul atârna cu capul peste marginea patului, iar jos era o baltă de sânge... Adevărată moarte de martir”. „Noaptea a fost cărat cu căruța și îngropat în același cimitir fără cruci și fără morminte, părăsit, de pe malul Izei, unde au fost înmormântați toți cei care au murit la Sighet”. Era, de acum, al patrulea episcop martir, care era primit în ceata celor aleși. După Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, și Tit Liviu Chinezu a fost jertfă bine primită pe altarul suferințelor Bisericii Greco-Catolice. [4]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ IICCR, Fișa matricolă penală a lui Tit Liviu Chinezu
  2. ^ În românește: Înfruntă viața
  3. ^ Alexandru Rațiu, Biserica Furată, Ed. Argus, Cluj-Napoca, 1990, pp. 114-115.
  4. ^ Cf. Ioan Ploscaru, Lanțuri și teroare, Ed. Signata, Timișoara, 1993, p. 278.

Surse bibliografice[modificare | modificare sursă]

  • Pr. dr. Liviu Pandrea și Pr. dr. Eugen Popa, Episcopul auxiliar dr. Tit Liviu Chinezu (1904-1955), in Contemporanul ideea românească, nr. 19 (160) din 14 mai 1993, în ciclul Episcopii martiri, pp. 1 - 11.
  • Alexandru Rațiu, Biserica Furată, Ed. Argus, Cluj-Napoca, 1990, pp. 114-115.
  • Ioan Ploscaru, Lanțuri și teroare, Ed. Signata, Timișoara, 1993, pp. 276-278. ISBN 973-551-028-6
  • Sergiu Grossu, Calvarul României Creștine, „Convorbiri Literare" & ABC Dava, Chișinău, 1992.
  • Valeriu Achim, Închisoarea din Sighet acuză, Baia Mare, 1991.
  • Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini pînă în zilele noastre, Ediția a III-a, Humanitas, București, 1992.

Vezi și[modificare | modificare sursă]


Episcopii Bisericii Române Unite cu Roma
Făgăraș-Alba Iulia Arhiepiscopi Majori Lucian Mureșan
Mitropoliți Alexandru Sterca-Șuluțiu  · Ioan Vancea  · Victor Mihaly de Apșa  · Vasile Suciu  · Alexandru Nicolescu  · Alexandru Rusu  · Alexandru Todea  · Lucian Mureșan
Episcopi Atanasie Anghel  · Ioan Giurgiu Patachi  · Ioan Inocențiu Micu Klein  · Petru Pavel Aron  · Atanasie Rednic  · Grigore Maior  · Ioan Bob  · Ioan Lemeni  · Alexandru Sterca-Șuluțiu
Episcopi Auxiliari Vasile Aftenie  · Tit Liviu Chinezu  · Mihai Frățilă  · Claudiu-Lucian Pop
Oradea Mare Episcopi Meletie Covaci  · Moise Dragoș  · Ignatie Darabant  · Samuil Vulcan  · Vasile Erdeli  · Iosif Pop Silaghi  · Ioan Olteanu  · Mihail Pavel  · Demetriu Radu  · Valeriu Traian Frențiu  · Vasile Hossu  · Virgil Bercea
Episcop Auxiliar Ioan Suciu
Cluj-Gherla Episcopi Ioan Alexi  · Ioan Vancea  · Mihail Pavel  · Ioan Sabo  · Vasile Hossu  · Iuliu Hossu  · George Guțiu  · Florentin Crihălmeanu
Episcop Auxiliar Ioan Cherteș
Lugoj Episcopi Alexandru Dobra  · Ioan Olteanu  · Victor Mihaly de Apșa  · Demetriu Radu  · Vasile Hossu  · Valeriu Traian Frențiu  · Alexandru Nicolescu  · Ioan Bălan  · Ioan Ploscaru  · Alexandru Mesian
Maramureș Episcopi Alexandru Rusu  · Ioan Dragomir  · Lucian Mureșan  · Ioan Șișeștean  · Vasile Bizău