Tei
| Tei |
|||||||||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| Clasificare științifică după Morton Arboretum |
|||||||||||||||
|
|||||||||||||||
Teiul, sau Tilia, este genul ce cuprinde aproximativ 30 de specii de arbori, nativi zonelor temperate ale emisferei nordice, în Asia (unde majoritatea diversității speciilor este găsită), Europa și estul Americii de Nord.
Speciile de Tilia constau în copaci foioși, ajungând de la 20 la 40 m înălțime, cu frunze străbătute de nervuri și anvergura de 6-20 cm și flori cu sămânță dicotiledonată. Numărul exact de specii este incert deoarece multe dintre ele hibridizează spontan, atât în sălbăticie cât și cultivate.
Cuprins |
Frunze [modificare]
Frunzele sunt lung-pețiolate, rotunde, ascuțite la vârf, iar pe fața inferioară se observă nervuri proeminente. teiul este un arbore cu flori
Florile [modificare]
Florile, în număr de 2–10 pe ram, uneori și mai multe, sunt alb-gălbui, plăcut mirositoare, așezate pe un peduncul comun, concrescut aproape pe jumătatea lungimii lui, cu o bractee lungă în formă de limbă, de culoare verde-galbuie. Fiecare floare este formată din 5 sepale care cad în momentul înfloririi, 5 petale, numeroase stamine și un ovar globulos. Sunt des folosite la prepararea infuziilor de ceai. Avand o actiune usor deprimanta asupra sistemului nervos central,ceaiul din flori de tei poate fi utilizat in scopuri terapeutice.
Fructul [modificare]
Fructul este o nucă de formă sferică sau ovală de dimensiuni mici.
Aria de răspândire [modificare]
Este răspândit prin pădurile din regiunile deluroase până aproape de zona muntoasă.
Simbol în literatura română [modificare]
Teii joacă un motiv literar semnificativ în mai multe poezii scrise de cel mai faimos poet romantic român, Mihai Eminescu. Spre exemplu, un citat din poezia sa, „Mai am un singur dor”:
- Pătrunză talanga
- Al serii rece vânt,
- Deasupră-mi teiul sfânt
- Să-și scuture creanga.
Bibliografie [modificare]
- Florentin Crăciun, Mircea Alexan, Carmen Alexan - Ghidul plantelor medicinale uzuale, Editura științifică, București 1992, pag. 128