Theraphosidae

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Theraphosidae
Brachypelma emilia.jpg
Brachypelma emilia
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Arthropoda
Clasă: Arachnida
Ordin: Araneae
Subordin: Opisthothelae
Infraordin: Mygalomorphae
Familie: Theraphosidae
Thorell, 1870
Subfamilii

Acanthopelminae
Aviculariinae
Eumenophorinae
Harpactirinae
Ischnocolinae
Ornithoctoninae
Poecilotheriinae
Selenocosmiinae
Selenogyrinae
Spelopelminae
Stromatopelminae
Theraphosinae
Thrigmopoeinae

Theraphosidae este o familie de păianjeni din infraordinul Mygalomorphae, care cuprinde aproximativ 900 de specii descrise. Cele mai multe tarantule sunt inofensive pentru oameni, iar unele specii sunt populare în comerțul cu animale de companie. Mușcătura unora cauzează disconfort sau chiar moarte. În funcție de specie, lungimea corpului variază de la 2,5 – 10 cm până la 8 – 30 cm (inclusiv lungimea picioarelor). Cea mai mare de specii de tarantule este Theraphosa blondi, din Venezuela și Brazilia (30 cm). Majoritatea speciilor de tarantule trăiesc în medie 2–5 ani până ajung la maturitate. Masculii după maturizare trăiesc un an, fără a avea loc năpârlirea. Femelele sunt mai longevive, pot atinge și vârsta de 30 de ani (Brachypelma emilia).

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Numele provine de la cuvintele grecești: θήρα (thèra) – animal sălbatic, fiară și φός (phos) – lumina.

Denumirea de „tarantula” provine de la numele orașului italian Taranto. Inițial a fost folosit pentru o specie de păianjen: Lycosa tarantula. Păianjenii Theraphosidae au fost numiți tarantula de către colonizatorii europeni, când aceștia au ajuns în America. În Africa, Theraphosidae sunt numiți „păianjen-babuin”, în Asia — „păianjen-mâncător-de-păsări”, iar în Australia — „păianjeni-șuierător”. Numele tarantula este aplicat din greșeală și altor păianjeni din familiile Atypidae, Dipluridae, Hexathelidae și Sparassidae. Cu toate acestea nicio familie menționată nu are nicio legătură cu Lycosidae.

Aspectul fizic[modificare | modificare sursă]

Tarantulele au corpul acoperit cu o cuticulă chitinoasă, cu rol protector. Corpul este format din prosomă (cefalotorace) și opstosomă (abdomen). Ele sunt unite printr-un pedicel și permite opistosomei să îndeplinească unele mișcări. De prosomă sunt atașate 4 perechi de picioare, una de chelicer și una de pedipalpi.

Chelicerele sunt formate 2 articole, ultimul având forma unel ghiare. În chelicere se află glandele veninose, conținutul cărora sunt injectate în pradă pentru a o omorî sau paraliza.

Pedipalpi sunt alcătuiți din 6 articole. Articolul bazal, situate lângă orificiul bucal, posedă proeminențe care reprezintă plăcile chitinoase zimțate utilizate pentru a fărâmița hrana, numite coxe sau maxile. Pedipalpii au funcție tactilă, iar la masculi și de organ copulator. Masculii au organe filiere speciale în apropierea orificiului genital.

Membrele locomotoare sunt formate din 7 articole, ultimul articol se termină cu ghiare. Aceste ghiare sunt folosite la deplasare pe suprafețe verticale.

Opistosoma este acoperită cu o chitină mai subțire. Pe parte posterioară ventrală a ei se află organele filiere alungite.

Culoarația este diferită: unele specii au o culoare de albastru-cobalt (Haplopelma lividum), negru cu dungi albe (Aphonopelma seemanni), picior cu marcaje galbene (Eupalaestrus campestratus), prosma și picioarele albastru-verzui și opistosoma portocaliu-maro (Chromatopelma cyaneopubescens).

Anatomie[modificare | modificare sursă]

Sistemului nervos este reprezentat de un creier, de la care pleacă nervi spre toate organele.
Organele de simț. Corpul tarantulelor este acoperit cu firșoare tactile, numite trihobotrii. Ei pot recepționa vibrațiile solului, oscilația temperaturii, obiectelor cu care vin în contact, direcția vântului, posibil chiar și sunetele. Ochii sunt în număr de 4, așezați în 2 rânduri. Vederea este salbă, monocromatică.
Respirația are loc prin 2 perechi de plămâni (saci pulmonari). Prima pereche este amplasată pe partea ventral anterioară a opistosomei, iar cealaltă puțin mai posterior. Fiecareplămân constă din 15 sau mai multe lamele pulmonare așezate paraleli. Aceste lamele puternic vascularizate. De asemenea, acceste organe pot absoarbe și o anumită cantitate de apă.
Aparatul cardiovascular este de tip deschis. Inima se află în opistosomă, de la ea porenște o aortă anterioară. Ea este tubulară și subțire. Sângele este numit hemolimfă, iar pigmentul respirator – hemocianină, ce conține cupru de care se leagă oxigenul.
Sistemul digestiv. Tubul digestive este alcătuit din: orificiul bucal, în care se deshid glandele salivare; faringe musculos, cu funcția de aspirație a hranei; esofag; intestin mediu, în care are loc absorbția; rect dilatat, în care se deschid tuburile lui Malpighi și anus.
Excreția se realizează prin 1 - 2 perechi de tuburile lui Malpighi, puternic ramificate.

Reproducere[modificare | modificare sursă]

Holothele sulfurensis cu cocon

Unele specii de tarantula manifestă un dimorfism pronunațat. Masculii tind să fie mai mici (în special mărimea opistosomei). Masculii mature pot avea cârlige tibiale pe picioarele din față, care sunt folosite pentru a restrânge colții femelei în timpul acopulației. Ei se maturizează mai devreme decât femelele. Când se întâlnesc, atât femela cât și masculul execută un ritual, cu scopul de a afla dacă aparțin uneia și aceleiași specii. Acuplația este aceeași ca și la majoritatea păianjenilor. Deși femelele pot avea un comportament agresiv, după împerechere, masculii rareori devine o masă. Femelele depune în jur 50 - 2000 ouă, în funcție de specie, într-un cocon de mătase . Coconul este păzit timp de 6 - 7 săptămâni. În acest timp, femela va rămâne în apropiere de sacul cu ouă și devine mai agresivă. Dopă eclozare juvenilii rămân în cuib pentru o perioadă de timp.

Modul de viațǎ[modificare | modificare sursă]

Rǎspândirea Theraphosidae

Theraphosidae sunt prădători care-și pândesc prada din ambuscada. Ei se hrănesc cu muște, gândaci, flutuir, șopârle, rozătoare, păsări, peștișori. Însă, chiar dacă au potențial de a omorî și i pasăre, totuși, alimentați lor se băzează pe insecte. Tarantulele se găsesc în regiunile tropicale din întreaga lume. Habitatelor lor naturale includ: savana, pampas, păduri tropicale, deșerturi, tufărișuri, munți. Tarantulele pot fi împărțite în specii terestre, care sapă vizuini și specii arboricole că a construi pe copaci. Toate speciile pot produce de mătase, cele își construiesc corturi în formă de tub, iar cele terestre acoperi pereții vizuinii. De obicei, tarantulele sunt animale pasive. Manifestă activism doar când sunt înfometați sau în perioada împerecherii.

Năpârlire[modificare | modificare sursă]

Pânǎ la nǎpârlire, pe opistosomǎ se oservǎ o regiune întunecatǎ, perii iritanţ lipsesc
Dupǎ nǎpârlire

Corpul păianjenului este acoperit cu o cuticulă dură care nu-i permite să crescă. De aceea, este nevoie ca el să desprindă cuticulă veche și să o înlocuiască cu una nouă mai spațioasă, proces numit năpârlire (caracteristic pentru toate artropodele). În timpul năpârlirii, tarantula se așază pe spate și extrag, în primul rând membrele din cuticula veche, apoi și restul corpului. După năpârlire, dimensiunele păianjenului se măresc de 1,5 ori, cu excepția opistosomei, care după năpârlire (cuticula opistosomei este slab chitinizată). Tarantulele tinere năpârlesc mai des, pe când la adulți peroada dintr enăpârliri este mai mare. Femelele adulte năpârlesc aproximativ odată pe an. Semnele apropierii năpârlirii sunt: culoarea păianjenul devine mai închisă, abținereade la hrană. Datorită năpârlirii, păianjenii își restabilesc numărul de perișori pierduți și regenerează membrele desecate.

Prădători[modificare | modificare sursă]

O vispe şi taratulă

Chiar dacă au o reputație înfricoșătoare, tarantulele au și ele inamici. Larvele viespelor din familie Pompilidae, în special reprezentanții genului Pepsis, prazitează tarantulele. Cu ajutorul receprtorilor olfactvi, viespele pot găsi vizuina unei tarantule. În timpul luptei, viespea înțeapă tarantula în partea ventrală a prosomei, folosindu-se de membrana subțire dintre articolele bazale ale picioarelor. Înțepătuara paralizează păianjenul și viespea îl aduce în vizuina sa și, apoi, depune ouălele în opistosoma victemei. După eclozare, larvele se hrănesc cu conținutul intern al păianjenului.

Apărare[modificare | modificare sursă]

Pe lângă chelicerele puterinice, trantulele posedă și perișori iritanți răspândiți pe opistosomă. Perișorii sunt proiectați în inamic. Acești perișori sunt mai numeroși la speciile terrestre. Cei arboricoli nu le proiectează, ei irită numai la atingere. Perișorii lipsă cresc la năpârlirea următoare.
Perișorii pot fi letali pentru animale mici, cum ar fi rozătoare. La om, aceste fire pot provoca reacții alergice, erupții cutante, inflamații. Cele mai sensibile organe la aceste fire sunt ochii și căile repiratorii. De obicei simptimele dispar peste câteva ore. Tarantulele folosesc aceste fire de păr și în alte scopuri, cum ar fi marcarea teritoriului său. Unele specii au anumite fire, mai ales pe chelicere, care la frecare pot produce un sunet asemănător șuieratului.
Aceste fire cel mai des sunt întâlnite la păianjenii din America de Sud și America de Nord. Cei din Europa și Asia și vor ataca. Ei au un potențial veninos mai înalt. Înainte de a mușca, tarantulele pot semnal de intenția lor de a ataca prin luarea posturii de amenințare. Și anume, ridic prosoma și membrele antrioare. Apoi, se aruncă cu picioarele din față asupra dușamnului. Dacă nu reușește să descurăjeze inamicul, tarantula se va retrage sau îl va ataca.

Pentru oameni, mușcăturile nu sunt fatale. În general, efectele mușcăturii de tarantule nu sunt bine studiate.
Exista specii de păianjen periculoși, care sunt confundate cu tarantule. O legendă urbană susține că specii de tarantula cu mușcături mortale există undeva în America de Sud, numit "Tarantula-banană". Această afirmație este făcută fără a se identifica păianjenul dat. Un candidat probabil pentru identitatea reală a acestui păianjen este Phoneutria nigriventer, din familie Ctenidae, deorece este găsit ascuns în plantațiile de banane i se mai spune "Păianjen banană". Aceasta nu este o tarantulă, dar este destul de mare (4 – 5 cm în lungime), puțin păros și foarte veninoase la om. Un alt exemplu de păianjen periculos confundat cu tarantulele este australianul Atrax robustus. El este un păianjen foarte agresiv și veninos, și (înainte de dezvoltare antidotului în anii 1980) a fost responsabil pentru numeroase decese în Australia.

Sistematica[modificare | modificare sursă]

Familia Theraphosidae este împărțită în 12 subfamilii, care conțin peste 100 de genuri și circa 900 de specii:

Unele genurile în prezent au o poziție inceartă în taxonomia păiajenilor: Brachionopus, Cardiopelma, și Proshapalopus.

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Theraphosidae
Wikispecies
Wikispecies conține informații legate de Theraphosidae