Theophano

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Theophano
Împărăteasa Bizanțului
Încoronare 956
Căsătorit(ă) cu Romanos al II-lea
Nicefor al II-lea Focas
Urmași
Vasile al II-lea
Constantin al VIII-lea
Anna Porphyrogenita
Nume complet
Anastasia
Tată Craterus
Naștere 941
Laconia, Sparta

„Theophano” (în greacă: Θεοφανώ, Theophanō) a fost împărăteasa a Bizanțului. Ea a fost nora lui Constantin al VII-lea Porfirogenet, soția lui Romanos al II-lea, soția lui Nicefor al II-lea Focas, amanta lui Ioan I Tzimiskes și mama lui Vasile al II-lea, Constantin al VIII-lea și a prințesei Anna Porphyrogenita, care mai târziu s-a căsătorit cu prințul Rusiei, Vladimir. Theophano a jucat un rol important în istoria bizantină din secolul al X-lea. Ea a servit ca regent în timpul minorității fiilor ei.

Soția lui Romanos[modificare | modificare sursă]

Theophano a fost de origine greacă, născută în Laconia, în orașul Sparta, în anul 941. Ea este fiica unui cârciumar si a primit la botez numele de Anastasia iar după căsătoria cu împăratul Roman al II lea din anul 956 și a luat numele de Theophano după numele unei alte împărătese care a fost doamna lui Leon al VI lea si a apartinut tot dinastiei macedonene.

Nu se știe foarte bine cum a apărut această împărăteasă. Cronicarii curții, cu grijă de bunul renume al dinastiei, afirmă cu gravitate că era dintr-o familie foarte veche și foarte nobilă și că împăratul și soția lui au simțit o bucurie nespusă de a fi descoperit pentru fiul lor o soție de o sorgintă atât de bună. Dacă trebuie să-i credem pe istoricii mai puțin binevoitori casei de Macedonia, originea viitoarei basilissa ar fi fost infinit mai modestă. Tatăl ei, Crateros; de origine laconiană, era un plebeu obscur, care ținea o cârciumă într-o mahala a capitalei: ea însăți, înainte de căsătorie se numea Anastasia și mai familiar chiar Anastaso; și numai apropiindu-se de tron a primit numele mai sunător de Theophano, pentru a arăta, spun panegiriștii săi că fusese aleasă de Dumnezeu.

Era de o frumusețe ieșită din comun așa cum ne spun cronicarii acelor vremuri. Prin frumusetea ei, ea l-a vrăjit pe Roman al II-lea. Dar unde l-a întâlnit? Cum l-a cucerit?Nu se știe. Datorită prodigiosului ei noroc, unuia din acele concursuri de frumusețe care se obișnuia să se instituie în Bizanț, cînd se căuta soție unui prinț și unde cele mai frumoase fete din împărăție erau trecute în revistă de împărat.

Îndată după căsătorie, în anul 958, tânăra femeie dădu soțului ei un fiu, care va fi Vasile al II-lea și prin aceasta ea își întări situația la curte și-și mări influența în palat. Când în luna octombrie 959, Constantin VII-lea muri, Theophano se urcă pe tron, împreună cu Roman al II-lea. Ea avea atunci 18 ani și tânărul împărat 21 de ani. Odată ajunsă pe tron Theophano îi inlătură pe toți intimii domniei precedente, tot personalul de rang înalt schimbat; dar cea dintâi grijă a tinerei împărătese, când se văzu stăpână suverană în palat, fu de a îndepărta pe soacra ei, basillisa Elena și pe cele 5 surori ale lui Roman al II-lea.

Moartea lui Romanos

Acestea erau niște prințese încântătoare, care fuseseră crescute admirabil de un tată ce le adora. Sub domnia lui Constantin al VII-lea ele fuseseră chiar amestecate adeseori în conducerea afacerilor politice: una dintre ele, Agata, prefrata bătrânului împărat îi servea adesea de secretară și birourile ca si funcționarii cunoșteau trecerea de care se bucura. Acest lucru nu putea să placă Theophanei. Astfel, prin ordinul pe care ea îl smulse slăbiciunii lui Roman al II-lea, cele 5 surori ale suveranului fură invitate să intre într-o mânăstire. Zadarnic se rugă mama lor pentru ele; zadarnic, ținându-se strâns îmbrățișate, tinerele fete cereau plângând îndurare. Nimic nu folosi. Numai basilissa Elena fu autorizată să rămână în palat unde muri trist câteva luni mai târziu. Fiicele sale trebuiră să asculte de voința neândurată care le aruncă în mânăstire și, cu o asprime rafinată, ele fură despărțite una de alta. Zadarnic prințesele se rasculară pentru ultima oară. Când patriarhul Polyeuct puse să li se taie părul, când li se dădu haine de călugărițe, ele protestară, rupseră veștmintele de dimie și cerură să mănânce carne în fiecare zi. Până la urmă, Roman al II-lea dădu ordin să li se lase același fel de trai pe cre-l avuseseră în Palatul Sacru.

Dar ele erau pentru totdeauna moarte pentru lume și Theophano triumfa.

Având în vedere acest comportament al Theophanei unii cronicari s-au gândit și la faptul că Roman al II-lea ar fi putut muri otrăvit chiar de mâna împărătesei.

Soția lui Nicefor al II-lea Focas[modificare | modificare sursă]

Nicefor al II-lea Focas

Pe 15 martie 693, împăratul Romanos al II-lea a murit în mod neașteptat, la vârsta de 26 de ani. Zvonurile cum că Theophano îl otrăvise începuse să circule prin oraș, cu toate că ea nu a avut nimic de câștigat din această acțiune și se aflase în pat de 48 de ore, luptându-se să dea naștere Annei Porphyrogenita, atunci când împăratul a murit. Fii lor, Vasile al II-lea și Constantin al VIII-lea, de doar cinci și trei ani, au fost moștenitorii tronului, iar Theophano a fost numită regentă. Ascensiunea ereditară era o chestiune de tradiție și nu o lege în Imperiu, iar ea și-a dat seama că pentru a-și proteja copii și poziția, avea nevoie de un protector. Trecând peste un stol de pretendenți printre curtenii Constantinopolelui, ea a făcut o alianță cu Nicefor al II-lea Focas. Nicefor, un ascet respingător fizic care avea de două ori vârsta ei, era cel mai mare erou al Imperiului la momentul resepectiv, cucerind Creta, Cipru, Cilicia și Aleppo. În schimb pentru mana ei, Nicefor și-a luat angajamentul de a-i proteja copii și interesele lor. Din moment ce armata deja îl proclamase pe Nicefor ca împărat în Cezareea, el a intrat în Constantinopol pe 15 august, a rupt rezisetnța lui Joseph Bringas (un oficial eunuc care devenise consilierul șef al lui Romanos), iar la 16 august a fost încoronat în Hagia Sofia. După încoronare, el s-a căsătorit cu Theophano.

Căsătoria a provocat unele opoziții printre clerici, din moment ce Nicefor era deja nașul unuia sau mai multor dintre copii Împărătesei, facând ca relația spirituală dintre ei să fie interzisă. De asemenea, trebuie remarcat faptul că Biserica Ortodoxă recunoștea a doua căsătorie. Situația a fost agravată de vrăjmașul conservator, Patriarhul Polieuct. Acesta i-a interzis lui Nicefor să sărute sfântul altar, pe motiv că trebuie să efectueze mai întâi o penitență pentru contractarea căsătoriei. Privind problema rolului său în calitate de naș, Nicefor a organizat un consiliu unde a declarat că, din moment ce normele relevante au fost pronunțate de către Constantin al V-lea, nu aveau nici un efect. Polieuct nu a acceptat acest consiliu ca fiind legitim și a procedat la excomunicarea lui Nicefor și nu avea să se dea bătut până ce Nicefor nu o înlătura pe Theophano. Ca răspuns, Bardas Fokas și o altă persoană au depus mărturie cum că Nicefor nu era, de fapt, nașul copiilor lui Theophano, făcându-l pe Polieuct să cedeze și să-i permită lui Nicefor să intre în biseică și să o păstreze pe Theophano ca soție.

Stilul militar aspru al lui Nicefor s-a dovedit contraproductiv în diplomație și la curte. Curând, Imperiul se afla în război pe mai multe fronturi, taxele grele erau necesare pentru a sprijini războaiele și deveniseră nepopulare pe o scară largă, iar acestea au conincis cu câțiva ani când recoltele erau slabe. Când împăratul a încercat să ușureze suferința prin limitarea averilor din mănăstiri, fapta sa a dus la înstrăinarea bisericii. La scurt tim începuse să se răspândească o conspirație pentru eliminarea împăratului. În noaptea de 10 spre 11 decembrie 969, nepotul lui, Ioan I Tzimiskes, a traversat Bosforul pe furtună și a intrat în camerele imperiale unde și-a ucis unchiul.

Tzimiskes era un bărbat arătos și irezistibil de fermecător iar legenda spune că el și Theophano erau amanți. Oricare ar fi fost cazul, conspirația împotriva lui Nicefor a fost larg răspândită și se pare că soția și nepotul său au ajuns la o înțelegere. În noaptea asasinării, Theophano a părăsit în mod suspicios dormitorul imperial, lăsând ușa larg deschisă.

Prăbușirea[modificare | modificare sursă]

Tzimiskes propusese să se căsătorească cu Theophano. Cu toate acestea, împărăteasa era mult prea afectată de bârfe și zvonuri. Patriarhul Polyeuktos a refuzat să efectueze încoronarea dacă Ioan nu avea să-i pedepsească pe cei care au asistat la asasinare, a elimitat-o pe împărăteasă de la curte și a abrogat toate decretele prodecesorului său, care intrau în contradicție cu interesele bisericii. Ioan a considerat că legitimitatea sa va fi mai bine consolidată prin aprobarea bisericii decât prin logodna cu împărăteasa nepopulară și a fost deacord cu cererile patriarhului. Theophano a fost trimisă în exil pe insula Prinkipio (uneori cunoscută sub numele de Prote).

Referințe[modificare | modificare sursă]

  • McCabe, Joseph (1913). The empresses of Constantinople. R.G. Badger. p. 140. OCLC 188408
  • Diacre, Léon le – Talbot, Alice-Mary – Sullivan, Denis F. (2005). The History of Leo the Deacon: Byzantine Military Expansion in the Tenth Century. Dumbarton Oaks. pp. 99–100. ISBN 0-88402-324-9.
  • Bury, John Bagnell – Gwatkin, Henry Melvill – Whitney, James Pounder – Tanner, Joseph Robson - Previté-Orton, Charles William - Brooke, Zachary Nugent (1923). The Cambridge medieval history. Camb. Univ. Press. pp. 67–68. OCLC 271025434
  • Durant, Will – Durant, Ariel (1950). The Story of Civilization: The age of Faith; a history of medieval civilization - Christian, Islamic, and Judaic - from Constantine to Dante: A.D. 325-1300. Simon and Schuster. p. 429. OCLC 245829181
  • Hyslop, R. (2008). Varangian. Cuthan Books. p. 545. ISBN 0-9558718-2-4.
  • Goodacre, Hugh George (1957). A handbook of the coinage of the Byzantine Empire. Spink. p. 203. OCLC 2705898
  • Miller, William (1964). Essays on the Latin Orient. A. M. Hakkert. p. 47. OCLC 174255384
  • Davids, Adelbert (2002). The Empress Theophano: Byzantium and the West at the Turn of the First Millennium. Cambridge University Press. p. 325. ISBN 0-521-52467-9.
  • Bréhier, Louis (1977). The life and death of Byzantium. North-Holland Pub. Co. p. 127. ISBN 0-7204-9008-1.
  • Diehl, Charles (1927). Byzantine portraits. A.A. Knopf. OCLC 1377097.
  • Ash, John (1995). A Byzantine Journey. I.B. Tauris & Co. Ltd. p. 243. ISBN 1 84511 307 1.
  • Norwich, John Julius. Byzantium: The Apogee. New York: Alfred A. Knopf: 1992, p. 192-194
  • Ash. John (1995). A Byzantine Journey, 1995. I.B. Tauris & Co. Ltd., London. p. 248.
  • Norwich, John Julius (1993). Byzantium: The Apogee. Penguin Books. p. 240
  • Ash. John (1995). A Byzantine Journey, 1995. I.B. Tauris & Co. Ltd., London. p. 248.
  • Norwich, John Julius (1993). Byzantium: The Apogee. Penguin Books. p. 240.