The Velvet Underground

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
The Velvet Underground
Informații generale
Alte nume The Warlocks, The Falling Spikes
Origine New York City
Gen muzical rock experimental, art rock, avangardă, pop psihedelic, rock and roll, folk rock, rock psihedelic
Ani de activitate 1965-1973, 1990, 1992-1994, 1996
Case de discuri Verve, MGM, Atlantic, Polydor, Mercury, Sire
Interpretare cu Nico, Theater of Eternal Music
Foști membri
Lou Reed
John Cale
Sterling Morrison
Angus MacLise
Maureen Tucker
Doug Yule
Walter Powers
Willie Alexander

The Velvet Underground a fost o formație americană de rock experimental, care a activat mai ales la sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70.

S-au format în New York City, avându-i ca membrii printre alții pe Lou Reed și John Cale, ambii având cariere solo de succes după destrămarea formației.

Deși nu a avut prea mare succes comercial când erau împreună, formația este deseori citată de critici ca fiind una dintre cele mai influente formații ale erei lor și o inspirație pentru mulți muzicieni viitori.[1]

The Velvet Underground au atras atenția asupra lor pentru prima dată când Andy Warhol i-a luat sub aripa sa, angajându-i să cânte la evenimentele sale multimedia intitulate Exploding Plastic Inevitable.

Prin atitudinea lor experimentală și nihilistă [2][3], the Velvet Undergound pot fi considerași ca fiind pivotali în nașterea muzicii punk și mai târziu a rockului alternativ.

Albumul lor din 1967 intitulat The Velvet Underground & Nico a fost plasat în 2003 de către revista Rolling Stone pe locul 13 pe lista celor mai bune albume scoase vreodată.[4][5]În 2004, aceeași revistă i-a clasat pe locul 19 pe lista celor mai bune formații/artiști ai tuturor timpurilor.[6]

La sfărșitul anului 1964 Lou Reed l-a întâlnit pe John Cale, un britanic care se afla în SUA la studii de muzică clasică. Au format grupul The Primitives, care a existat foarte scurt timp. După ce i-au inclus în grup pe Sterling Morrison la chitară, și pe Angus Mac Lise la percuție, grupul s-a numit The Warlocks, și mai târziu, The Falling Spikes.

Numele The Velvet Underground l-au luat de la cartea omonimă a lui Michael Leigh, carte care descrie subcultura sexuală secretă de la începutul anilor 60.

Primul concert plătit a fost Liceul Summit din New York, unde au primit $75, dar au cântat fără MacLise, care considera că a cânta pe bani este un compromis artistic pe care nu îl putea accepta. MacLise a fost înlocuit cu Maureen Tucker, sora mai mică a prietenului lui Morrison, Jim Tucker.

În 1965, Andy Warhol a devenit managerul grupului, și le-a sugerat să cânte cu cântăreața germană Nico. Tot el i-a ajutat să obțină un contract de înregistrări cu casa de discuri Verve Records.

The Velvet Underground au participat la evenimentele multimedia ale lui Andy Warhol, la care erau responsabili de muzică, până la ultimul eveniment de acest fel, în 1967.[7]

The Velvet Underground & Nico (1967)[modificare | modificare sursă]

La insistențele lui Warhol, Nico a cântat pe trei din piesele albumului lor de debut, The Velvet Underground & Nico. Albumul are o copertă concepută de Warhol: o banană lângă care scrie “Peel slowly and see” (Cojește cu grijă și vei vedea) cu perforări. Cei ce cojeau banana de pe copertă, au găsit înauntru o banană adevărată cojită.

Albumul are 11 piese, printre care "I’m Waiting for the Man", "Run Run Run", "Venus in Furs", "Heroin", "Sunday Morning", "Femme Fatale]]", "I’ll Be Your Mirror" și "All Tomorrow's Parties."

White Light/White Heat (1968)[modificare | modificare sursă]

După ce formația a rupt legătura cu Wahol, Nico nu a mai colaborat cu ei, ei începând înregistrările celui de al doilea album, White Light/White Heat în septembrie 1967 fără ea, cu Tom Wilson ca producător.

Albumul a intrat în Top 200 pe lista Billboard, dar succesul comercial se lăsa încă așteptat. Diferențele de concepții între Reed și Cale au devenit tot mai evidente, Cale fiind înlocuit în cele din urmă de Doug Yule (de la formația Grass Menagerie) pentru înregistrările celui de al treilea album, The Velvet Underground.

The Velvet Underground (1969)[modificare | modificare sursă]

Albumul a fost înregistrat la sfârșitul anului 1968 și scos pe piață în martie 1969. Fotografia copertei albumului îi aparține lui Billy Name. Albumul nu a intrat în Top 200 pe lista Billboard.

Loaded (1970)[modificare | modificare sursă]

După ce formației nu i-a fost prelungit contractul cu Verve Records datorită lipsei de succes comercial, au semnat un contract de înregistrări cu Atlantic Records. Albumul Loaded va fi ultimul album înregistrat cu Lou Reed, și include unele dintre cele mai cunoscute melodii compuse de Reed, "Sweet Jane” și “Rock and Roll.”

În august 1970, Lou Reed a părăsit formația datorită lipsei de succes comercial și a conflictelor cu managerul Steve Sesnick.

Formația a continuat să meargă în turnee în SUA și Europa, dar după un timp Sterling Morrison a părăsit formația pentru o carieră academică. A fost înlocuit cu Willie Alexander.

Pe când se aflau în turneu în Marea Britanie, au semnat un contract cu casa de discuri Polydor Records, dar albumul Squeeze a fost practic înregistrat doar de Doug Yule cu ajutorul unor muzicieni de studio. Albumul a fost criticat aspru de criticii de specialitate, deseori nefiind inclus pe lista albumelor oficiale ale formației.[8]


Formația a fost inclusă în Rock and Roll Hall of Fame în 1996.

Discografie[modificare | modificare sursă]

Albume de studio[modificare | modificare sursă]

Albume live[modificare | modificare sursă]

Colecții și compilații[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Richie Unterberger, "The Velvet Underground", Allmusic, accessed April 29, 2007.
  2. ^ Heylin, Clinton (2005). All Yesterdays' Parties: the Velvet Underground in Print, 1966-1971. Da Capo Press. p. 99. ISBN 0306813653 
  3. ^ Blond, Phillip (1998). Post-Secular Philosophy: Between Philosophy and Theology. Routledge. p. 191. ISBN 0415097789 
  4. ^ RS 500 Greatest Albums November 18, 2003.
  5. ^ 13) The Velvet Underground and Nico Rolling Stone, 1 November 2003
  6. ^ Julian Casablancas, "The Velvet Underground" (No. 19), in "The Immortals: The First Fifty", Rolling Stone, No. 946 (April 15, 2004), accessed April 29, 2007.
  7. ^ Andy Warhol: From the Velvet Underground to Basquiat. http://www.maxskansascity.com/warhol/. 
  8. ^ Stephen Thomas Erlewine in the Allmusic website article on Squeeze