Teocraţie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Teocraţia este o formă de guvernământ în care Dumnezeu sau o zeitate este recunoscută ca şi conducător civil suprem al statului, [1] sau într-un sens mai larg, o formă de guvernământ în care statul este guvernat prin ghidare divină imediată sau prin oficiali care sunt priviţi ca fiind ghidaţi divin.[2] Pentru credincioşi, teocraţia este o formă de guvernământ în care puterea divină guvernează un stat pământesc fie prin încarnare sau, mai des, prin reprezentanţi religioşi instituţionali (e.x. o biserică), înlocuieşte sau domină guvernarea civilă.[3] Guvernele teocratice dau legi teonomice.
Teocraţia trebuie să fie deosebită de alte forme seculare de guvernământ care au o religie statală sau sunt doar influenţate de concepte religioase sau morale, şi monarhiile ţinute „Prin binevoinţa lui Dumnezeu”.
O teocraţie poate să fie monistă, unde ierarhia administrativă a guvernului este identică cu ierarhia administrativă a religiei, sau poate avea două „braţe”, dar cu ierarhia administrativă a statului subordonată ierarhiei religioase.
Tendinţe teocrative au apărut în unele tradiţii religioase inclusiv în Iudaism, Islam, Confucianism, Hinduism, şi în Creştinism: Catolicism, Ortodoxism, Protestantism, şi Mormonism. Exemple istorice de teocraţii sunt Imperiul Bizantin (330-1453 era noastră) şi Imperiul Carolingian (800-888 era noastră).
Cuprins |
[modifică] Istorie a conceptului
Cuvântul teocraţie vine de la cuvântul grecesc θεοκρατία, care înseamnă „domnia lui Dumnezeu”. Acesta la rândul lui este derivat de la cuvintele greceşti θεός (theos, dintr-o rădăcină Indo-Europeană care apare în concepte religioase), înseamnă „Dumnezeu” şi κράτειν (kratein), înseamnă „a domni”. Deci sensul cuvântului grec era „a domni prin dumnezeu / dumnezei” sau prin încarnări umane ale zeilor.
Termenul a fost introdus de Josephus Flavius în primul secol al erei noastre pentru a descrie guvernul caracteristic al evreilor. Josephus a argumentat că în timp ce grecii recunoşteau trei tipuri de guvernământ: Monarhie, Aristocraţie, şi Anarhie, evreii erau unici prin faptul că sistemul lor de guvernământ nu se încadra în aceste categorii. Josephus a înţeles teocraţia ca o a patra formă de guvernământ în care doar Dumnezeu şi legea lui sunt suverani. Definiţia lui Josephus a fost larg acceptată până în perioada Iluminismului, când termenul a început să colecteze conotaţii mai universale şi negative, în special în mâinile lui Hegel.
În cele mai comune folosiri ale termenului teocraţie, unii conducători civili din religia dominantă (e.x. împăratul bizantin ca patron al bisericii oficiale); guvernul pretinde să conducă din partea lui Dumnezeu sau a unei puteri mai mari, după cum e specificat de religia locală, şi aprobarea divină a instituţiilor guvernului şi a legilor. Aceste caracteristici se aplică şi unui regim Cezaropapist. Totuşi, Imperiul Bizantin nu a fost teocratic din moment ce patriarhul răspundea împăratului, nu vice versa; în mod similar în Anglia Tudorilor coroana a forţat biserica să se separe de Roma astfel încât puterea roială (şi în special, mai târziu, parlamenteră) să poate avea control asupra ierarhiei Bisericii Anglicane şi să-i poată confisca proprietăţi şi venituri.
[modifică] State care au aspecte teocratice
[modifică] Andorra
Andorra a fost o democraţie parlamentară din 1993[4] Înainte de 1993, Andorra a fost o co-principalitate cu doi şefi de stat: conducătorul Franţei (un rege sau preşedinte) şi episcopul spaniol din Urgel.[4] Deşi sistemul curent de guvernare permite votul democratic pentru reprezentanţii în parlament, episcopul de Urgel rămâne unul dintre conducătorii de stat titulari ai acestei ţări.[4]
[modifică] Republica Islamică a Iranului
Guvernul Iranului este descris ca o „republică teocratică".[5] Conducătorul de stat Iranian, sau Conducătorul Suprem este un cleric Islamic numit pe viaţă de către un consilui ales.[5] Consiliul Protector, considerat parte a ramurii executive a guvernului, este responsabil cu determinarea compatibilităţii legislaţiei cu legea şi obiceiurile Islamice, şi poate interzice candidaţilor să participe la alegeri.[5]
[modifică] Regatul Arabiei Saudite
Arabia Saudită este o monarhie cu un sistem legal bazat pe legea Islamică, Sharia.[6] Legile seculare au fost stabilite pentru a guverna zone, cum ar fi disputele comerciale, care nu sunt tratate de legea Islamică tradiţională.[6]
[modifică] Oraşul Vatican
După unificarea Italiei, oraşul Vatican a devenit ultimul teritoriu supravieţuitor al fostelor State Papale.[7] În 1929, Vaticanul a fost recunoscut ca stat independet prin tratate cu guvernul Italian.[7] Conducătorul statului este este Papa ales de un Colegiu de Cardinali, un ansamblu de clerici catolici seniori.[7] Papa este ales pe viaţă, şi dreptul de vot este limitat doar cardinalilor sub 80 de ani.[7] Un secretar de stat, direct responsabil pentru relaţiile internaţionale este numit de Papă.[7] Sistemul legal Vatican este înrădăcinat în legile Canonice.
[modifică] Note
- ^ Encylopedia "O formă de guvernământ civilă în care Dumnezeu însuşi este recunoscut ca şi conducător."
- ^ [1]
- ^ CATHOLIC ENCYCLOPEDIA: Theocracy
- ^ a b c CIA World Factbook - Andorra
- ^ a b c CIA World Factbook - Iran
- ^ a b CIA World Factbook - Saudi Arabia
- ^ a b c d e CIA World Factbook - Holy See
