Tăbliţele de la Sinaia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Această pagină conţine ghilimele diferite de cele recomandate („ ”). Sunteţi invitat să faceţi corecturile necesare, dacă doriţi.

Acest articol sau această secţiune pare să conţină cercetare originală. Dacă articolul nu poate fi rescris conform politicii Wikipedia, atunci trebuie şters.

Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secţiuni este disputat. Vă rugăm consultaţi părerile exprimate în pagina de discuţii. Vă rugăm nu ştergeţi eticheta până la rezolvarea disputei

Tăbliţele de la Sinaia reprezintă un set de artefacte arheologice controversate. Conform tradiţiei locale, sau a unor informaţii care au circulat în zonă la vremea respectivă, Tăbliţele de la Sinaia se referă la un număr impresionant de tăbliţe de aur inscripţionate într-o limbă si o scriere misterioasă, descoperite cu prilejul lucrărilor de captare a pâraielor Sfânta Ana şi Peleş, pentru aprovizionarea cu apă a Mânăstirii Sinaia, şi de asanare a mlaştinilor din Poiana Văcăria. Pe lângă plăcile de aur, lucrătorii ar fi descoperit şi monede de tip Maia şi Sarmis, ambele tezaure considerându-se că ar fi intrat, în mod tacit, în posesia regelui Carol I. Astăzi, Tăbliţele de la Sinaia, sau Tezaurul de la Sinaia se referă la un set de tăbliţe de plumb neinventariate care se află depozitate în subsolul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti, de mai bine de un secol. Tradiţia locală explică existenţa prezentelor plăcuţe de plumb prin ideea conform căreia regele ar fi topit piesele originale, valorificând aurul în vederea finalizării proiectului Peleş, după ce plăcile ar fi fost copiate în plumb.

Cuprins 1 Context istoric 1.1 Monede de aur clandestine la temelia Peleşului 1.2 Construcţia castelului 2 Tradiţia locală. Referiri scrise 2.1 Inginerul silvic Vasile Al. Ionescu 3 Ce s-a întâmplat cu originalele? Ipoteze 3.1 Variante ale ipotezei existenţei originalelor de aur 3.2 Ipoteza falsurilor. Suspecţii. Argumente şi contraargumente 3.2.1 Suspecţii. Hasdeu şi Densuşianu 3.2.2 Argumentele şi Contraargumentele 4 Cercetări. Încercări de descifrare a inscripţiilor 5 Bibliografie 6 Vezi şi 7 Legături externe

[modifică] Context istoric

[modifică] Monede de aur clandestine la temelia Peleşului

Să fie acest castel leagănul de veci al dinastiei mele. Acestea au fost cuvintele rostite de Carol I la 10 august 1875, în timpul ritualului de începere a construcţiei Castelului Peleş. Conform scrierilor vremii, într-un cilindru de plumb au fost puse circa 100 de monede de aur de 20 de lei, emise în anul 1868, împreună cu un pergament pe care era scris actul de ctitorie. Cilindrul a fost îngropat sub piatra de temelie a castelului, pusă în prezenţa domnitorului. Îngroparea monedelor de aur imita un străvechi obicei întâlnit în toate zonele ţării (ţăranii mai înstăriţi puneau sub talpa casei sau sub prag o monedă din argint sau din aur, pentru protecţia locuinţei şi belşugul familiei care urma să locuiască în ea), prin gestul său, Carol conformându-se ancestralei tradiţii româneşti. Emisiunea monetară însuma în total 200 de piese, care nu au fost puse în circulaţie niciodată şi nici nu au fost făcute mai multe pentru că turcii, sub suzeranitatea cărora se afla România la acea vreme, nu i-au permis domnitorului Carol al României să bată monedă cu chipul său.

În 1867, a fost promulgată legea noului sistem monetar. Guvernul României ajusese la un acord cu Poarta, care prevedea ca divizionara leului, banul de aramă, să poarte stema ţării, în timp ce monedele de argint şi cele de aur să fie bătute cu semiluna otomană, în semn al dependenţei politice. S-a trecut imediat la baterea monedelor de aramă, de valoare mică, evitându-se baterea unor monede de aur şi de argint. Printr-un artificiu legislativ, au fost rezolvate temporar cele două condiţii de batere a monedelor de bază (a fost declarată legală circulaţia monedelor Uniunii Latine, până la emisiunea naţională). Acest fapt a permis amînarea baterii leului cu semilună şi totodată au fost asigurate lichidităţile necesare unei activităţi economice normale. Totuşi, Carol I a bătut moneda de aur, în valoare de 20 de lei, menţionată mai sus, purtând efigia sa pe avers, iar pe revers fiind inscripţionată valoarea nominală, anul baterii (1868) şi legenda "Carol I Domnulu Romaniloru". ^{Anticartmagazin, pag 28} Aflând despre manevra lui Carol I, Imperiul Ţarist şi cel Austro-Ungar au protestat din cauza legendei inscripţionate. Aşa se face că moneda nu a fost pusă în circulaţie, iar jumătate din tirajul bătut (circa 50-100 de monede) a fost îngropat la temelia Castelului Peleş.^[1] Monedele rămase au fost făcute cadou apropiaţilor şi curtenilor, unele dintre ele ajungând în colecţii numismatice. Astăzi, o asemenea monedă este cotată la peste 10.000 de euro.^[2][1]

[modifică] Construcţia castelului

Principele Carol, ales Domn al României în 1866, a vizitat pentru prima oară Mânăstirea Sinaia în 5-6 august acelaşi an, rămânând fascinat de frumuseţea locurilor (la vremea respectivă aşezarea purta numele de Podul lui Neag). Impresionat de eforturile pe care le făceau călugării pentru aprovizionarea cu apă a sfântului lăcaş, Carol se va îngriji de realizarea unor lucrări de captare a păraielor Sfânta Ana şi Peleş, care să asigure necesarul de apă al mânăstirii. În 1873, înainte de demararea lucrării la castel, a fost făcut un schimb de terenuri între Casa Creţulescu şi Eforia Spitalelor din Bucureşti, de 1000 de pogoane, aparţinând mânăstirii, care vor fi cumpărate de Carol. În toamna aceluiaşi an încep lucrările la castel sub conducerea arhitectului Wilhem von Doderer.

Ridicarea construcţiei propriu-zise a fost precedată de ample lucrări de asanare a cursurilor subterane de apă din Poiana Văcăriei, cum era numit locul pe care urma să se ridice Peleşul, şi de stăvilire a alunecărilor de teren. Amplul front de lucru a necesitat efortul a circa 300 de muncitori, cărora le-au trebuit doi ani pentru pentru terminarea amenajărilor. În tot acest timp, Domnitorul a supravegheat personal lucrările celui mai mare şi mai important şantier de pe cuprinsul vechiului regat, în veacul trecut. Regina Elisabeta nota la acea vreme: Erau italieni zidari, români pentru terasamente, ţigani salahori. Albanezii şi grecii lucrau în cariere, nemţii şi ungurii, ca dulgheri. Turcii ardeau cărămida. Au fost maeştri polonezi şi cioplitori cehi. Francezii desenau, englezii măsurau, astfel că pe şantier se întâlneau sute de costume şi se vorbeau patrusprezece limbi; se cânta, se înjura şi se certa în toate dialectele şi în toate tonurile.

[modifică] Tradiţia locală. Referiri scrise

În lucrarea sa, jurnalistul Dumitru Manolache afirmă despre „afacerea” tăbliţelor că: „La aproape un secol şi jumătate de la punerea pietrei fundamentale a Castelului Peleş, este aproape imposibil să mai refacem, cu date certe, verificabile, istoria acelor zile. Cu atât mai puţin momentul descoperirii celor două tezaure de aur despre care am vorbit. Eforturile noastre susţinute de a găsi documente care să ateste incontestabil existenţa tezaurelor au fost zadarnice. Arhivele tac. Martorii direcţi au murit demult, iar rudele lor, cei care mai cunosc câte ceva despre această poveste, refuză orice discuţii. Bântuie încă teama că, vorbind despre plăcile de aur descoperite pe pământurile regale, ar putea fi traşi la răspundere, pedepsiţi sau, de ce nu, chiar eliminaţi. Subiectul a devenit tabu. Iar cine îndrăzneşte să-l abordeze în profunzimea lui, se va lovi de o tenebroasă tăcere, de o susţinută şi eficientă campanie de discreditare. De aceea, în rândurile care urmează vom încerca să redăm ceea ce am putut descoperi [...] recurgând la puţinele mărturii scrise şi declaraţii încredinţate nouă”. Astfel, informaţiile scrise nu pot fi considerate izvoare istorice, ci reprezintă, mai degrabă, culegerea unor "zvonuri ale vremii" care s-ar fi transformat mai apoi în „tradiţii locale”, şi transpunerea lor pe hârtie.

[modifică] Inginerul silvic Vasile Al. Ionescu

În ciuda caracterului "folcloric" al informaţiilor, există mulţi specialişti, precum doctorul în lingvistică romanică, Aurora Peţan (aceasta le clasifică drept o tradiţie oralã, destul de serioasã^[2]), care nu au ezitat să le ia în considerare sau care pleacă de la premisa că acestea sunt adevărate. Sursa tradiţiei pare să fie acelaşi inginer silvic Vasile Al. Ionescu. În acest sens, Iordace şi Bălaş Moldoveanu afirmă, intr-o notă de subsol a cărţii lor:

Dintr-un interviu luat de către domnul Manolache doamnei Cornelia Velcescu, filolog şi sculptor, care în perioada '70-'80 a fost implicată în traducerea celor două piese arheologice aflate la Mănăstirea Sinaia, aflăm posibilul număr al tăbliţelor, descoperite în context similar şi, pentru prima oară, faptul că scrierile erau considerate a fi de orgine geto-dacă: Se vorbea despre descoperirea, în peştera Sfânta Ana pe vremea regelui Carol I, a 40 de tăbliţe de aur de dimensiunea 15/10 cm, dar şi mai mari, cu scriere dacă sau getică. Doamna Velcescu îşi continuă relatarea, prezentând două ipoteze, despre care se discuta în biroul profesorului Ion Popescu-Puţuri (directorul Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR) şi oferindu-şi concluzia. Astfel, se vorbea acolo că din vânzarea aurului acestor tăbliţe ar fi obţinut Carol I bani pentru terminarea Peleşului. Deşi habar nu avea de ceea ce scria pe tăbliţe, regele şi-ar fi dat totuşi seama de valoarea lor pentru studiul istoriei. De aceea, ar fi ordonat să se facă replici în plumb. Din câte înţelesesem eu, dintre acele replici se mai salvaseră doar două bucăţi, care se aflau la muzeul Mânăstirii Sinaia. Iar, într-o altă variantă, se vorbea despre un inginer silvic, Ionescu, om foarte îndrăgostit de comori, de munţii Bucegi. El îl condusese pe cunoscutul cercetător peruan Daniel Ruzo, venit în România, la peştera lui Zalmoxis, care avea o intrare secretă, cunoscută doar de câţiva ciobani, dar nedescoperită nici până în prezent. Despre acest inginer se spunea că ar fi descoperit 40 sau 60 de plăcuţe de aur cu scriere getică în peştera Sfânta Ana şi că el ar fi fost cel care le-ar fi subtilizat în plumb. Doamna Cornelia Velcescu întreabă retoric: Cine a făcut copiile? Inginerul Ionescu sau regele Carol I?, conchizând că, logic, răspunsul nu poate fi decât "regele Carol I'", pentru că inginerul Ionescu nici nu era născut atunci când s-au descoperit plăcile. El a fost, se pare, doar ţap ispăşitor şi subliniând că piesele erau cu siguranţă din aur, pentru că strămoşii noştri nu scriau pe lut, ca sumerienii.

[modifică] Ce s-a întâmplat cu originalele? Ipoteze

După cum a observat Dumitru Manolache, „istoria plăcilor despre care, generic, se spune că provin de la Sinaia, poate fi explicată doar în limita a patru ipoteze: prima, existenţa într-adevăr a unor originale de aur care, într-un anumit moment, au fost copiate în plumb, aşa cum susţin tradiţia şi o serie de dovezi indirecte, prezentate de noi până acum; a doua, existenţa unor plăci de aur care nu au fost topite în totalitate, parte din ele păstrate de Casa Regală, ajunse fie la Moscova, odată cu Tezaurul României, fie la Banca Naţională Română, sau, de ce nu, fie rămase la Peleş [...]; a treia, inexistenţa unor originale de aur sau din alte materiale, situaţie în care plăcile de plumb cunoscute astăzi ar fi produsele unuia sau a mai multor fasificatori; şi a patra, autenticitatea artefactelor din plumb cunoscute astăzi, ipoteză susţinută de domnul Dan Romalo în cartea sa.”

[modifică] Variante ale ipotezei existenţei originalelor de aur

Un personaj misterios şi controversat, Vitalie Ustroi, originar din Moldova de peste Prut, a lansat ipoteza că plăcile de aur nu ar fi fost descoperite în timpul lucrărilor de pe şantierul Castelului Peleş, ci acestea s-ar fi aflat în posesia Mânăstirii Sinaia care, ca multe alte vechi aşezăminte creştine, s-ar fi ridicat pe o capişte (vechi altar al cultului zalmoxian). Astfel, aceste plăci s-ar fi păstrat de-a lungul secolelor în grija iniţială a preoţilor daci, fiind apoi transmise urmaşilor lor, preoţii creştini. Conform ipotezei lui, fiecare trib getic sau dacic ar fi posedat o arhivă de texte scrise pe plăci de aur sau din alte metale, care se reînnoia periodic. Textele ar fi fost scrise de marele preot, ar fi avut caracter sacru, magic, ar fi fost închinate zeilor şi, ca atare, ar fi fost foarte bine păzite.^[4] În ceea ce priveşte o posibilă locuire dacică în zona Sinaiei, în afară de depozitul de bronzuri datat 1800-1700 î. Hr. şi descoperit în urma multiplelor săpături arheologice în zonă (printre care se numără şi sondajul efectuat de Tocilescu în 1890^[3]), nu există informaţii referitoare la epocile ulterioare. Totuşi, Aurora Peţan observă că acest lucru nu este în dezacord cu depozitarea pieselor de aur în zona respectivă, ci, din contră, reprezintă un argument serios^[5]:

Cu privire la construcţia Mânăstirii Sinaia, ieromonahul Nectarie Măgureanu notează în monografia sa că „în pustietatea locului trăiau, în linişte, călugării solitari, care înălţau rugi pe acest vârf de munte, ca odinioară preoţii strămoşilor noştri daci”. Ieromonahul precizează că „încă din secolul al XV-lea, aceşti călugări s-au adăpostit în crăpăturile stâncilor şi în peşterile acestor munţi, mai târziu în bordeie de piatră şi în schituri de lemn, pentru ca departe de lume şi de zgomotul ei să trăiască în abnegaţie totală pentru Iisus Hristos.” Astfel, „au fost construite şi cele două schituri: schitul Sfânta Ana, la 5 km de mânăstire, şi schitul Sfântul Nicolae, la 1 km.” Interesantă este şi următoarea mărturisire, cuprinsă în volum:

Într-un interviu acordat de către lingvista Aurora Peţan unui ziar publicat în Toronto^[4], aceasta vorbeşte despre acelaşi personaj misterios („al cãrui nume nu vi-l pot face cunoscut”) care „spunea cã vine cu o delegaţie din partea Academiei Ruse” şi care susţinea cã astfel de plãci existã pe teritoriul Rusiei, cã sunt foarte asemãnãtoare cu cele de la Sinaia, si cã, din informaţiile pe care le deţine, cel puţin 40 de piese din aur ar mai exista în Banca Naţionalã a României. Tot conform informaţiilor lui, în România, ar mai exista vreo trei depozite: unul la Mănăstirea Tismana, un altul undeva în Munţii Bucegi şi unul chiar lângã Sarmizegetusa. Deocamdatã, doar cel de la Sinaia ar fi fost scos la luminã. Tot el susţine cã au existat la Sinaia 240 de piese şi cã mai multe copii se aflã în diferite instituţii. Acest număr, lingvista Aurora Peţan îl consideră foarte plauzibil, pentru cã ştim, tot de la oameni din Sinaia, cã unele copii în plumb au ajuns la prof. Nicolãescu Plopşor, altele la Dimitrie Pippidi, iar altele la Institutul de Studii Politice, de pe vremea comuniştilor. Aşadar, piesele de aur, fie s-au salvat şi au ajuns în Tezaurul de la Moscova, vreo 40 ar exista încã în Banca Naţionalã, fie au fost topite.

[modifică] Ipoteza falsurilor. Suspecţii. Argumente şi contraargumente

Nu se cunoaşte exact perioada în care a fost lansată pentru prima dată ipoteza falsurilor. Alexandru Vulpe, actualul director al Institutului de Arheologie din Bucureşti, consideră drept origine a acestei idei perioada lui Vasile Pârvan, care "le văzuse şi el şi credea că sunt falsuri. Generaţia după Pârvan, la fel, le-a considerat nişte falsuri din secolul al XIX-lea. Noi le putem data după anumite criterii", declara academicianul în 2004, într-un interviu.^[5] Şi el crede că plăcile au ajuns la Mânăstirea Sinaia, dar că au fost făcute în altă parte: eu le-am preluat de la generaţia dinaintea mea drept "falsurile lui Haşdeu".

[modifică] Suspecţii. Hasdeu şi Densuşianu

Un prim suspect de fals în cazul plăcilor de la Sinaia este, aşadar, Hasdeu. Despre el, în rândul specialiştilor se vorbeşte că ar fi creat două falsuri celebre: unul este „Diploma bârlădeană”, care ar fi fost elaborată în 1134, şi prin care se conferea unor negustori din Messembria dreptul de a face comerţ în Moldova fără să plătească taxe, doar la Bârlad şi Tecuci. Cel de-al doilea fals este „Hrisovul lui Iurg Koriatovici”, indicat ca fiind din anul 1374. Prin acest act, Iurg Koriatovici dădea unui slujitor al său, Iacsa Litavor, satul Zăbrăuţi. Falsurile sunt puse pe seama lui Hasdeu de către P.P.Panaitescu^[7], însă nu toată lumea este de acord cu ceea ce susţine acesta. Lingvistul Cicerone Poghirc, care a scris o carte despre Hasdeu^[8], contestă cu vehemenţă că acesta ar fi făcut falsuri. De aceeaşi părere sunt mai mulţi cercetători, pentru faptul că Hasdeu a publicat zeci de documente, mult mai valoroase decât cele două, şi nu avea nevoie să inventeze nişte documente atât de banale. Dumitru Manolache, în acest sens, întreabă retoric: „Ce să demonstreze cu aceste documente? Că se făcea comerţ în Moldova? Că exista un principe obscur în secolul al XIV-lea?”, conchizând că „pare absurd”. Având aceste „antecedente”, şi pentru că vorbise despre un alfabet getic în disputa cu Grigore Tocilescu, Hasdeu figurează primul pe lista suspecţilor de fals, în cazul tăbliţelor de plumb. Cât despre presupusa perioadă în care Hasdeu ar fi „plăsmuit” falsurile de plumb, Aurora Peţan ţine să precizeze că aceasta nu poate fi alta decât cea imediat următoare morţii fiicei lui, Iulia Hasdeu (perioadă în care Hasdeu s-a dedicat, în mare parte, şedinţelor de spiritism din castelul de la Câmpina, în încercarea sa de a contacta spiritul Iuliei), deoarece, înainte de 1888 (anul morţii Iuliei), Hasdeu „a muncit enorm la "Etymologicum Magnum Romaniae”, şi este greu de crezut că în paralel ar fi avut timp şi energie să plăsmuiască sutele de plăci. Cât priveşte conţinutul plăcuţelor şi legătura acestora cu ideile haşdeene, lingvista Aurora Peţan, una dintre puţinii care au încercat să descifreze inscripţiile misterioase, afirmă:

Un altul pe lista de suspecţi este istoricul Nicolae Densuşianu, care, după 30 de ani de cercetări, a scris cartea Dacia preistorică. Aurora Peţan consideră că „„aspectul neindo-european al limbii din tăbliţe se potriveşte cu ideile sale despre o limbă pelasgică, însă -lucru foarte important- el nu poseda cunoştinţe de lingvistică atât de avansate încât să poată crea o astfel de limbă, doar un lingvist genial putea face aşa ceva. În plus, era foarte sărac, chiar „Dacia preistorică” a fost publicată abia după moartea sa, prin grija ministrului educaţiei de atunci, C.I. Istrati.”^[10]

[modifică] Argumentele şi Contraargumentele

Între dovezile de neautenticitate invocate de către acad. Al. Vulpe este şi argumentul referitor la cetatea „Cumidava”: în plăcile de plumb apare cuvântul „Comieodabo”, desemnând, după consideraţiile doamnei Peţan, cetatea pe care o cunoaştem de la Ptolemeu sub numele de „Comidava”, iar dintr-o inscripţie latinească sub forma „Cumidava”. Dl. Vulpe susţine că falsificatorul nu avea de unde să cunoască forma reală, „Cumidava”, deoarece aceasta a fost descoperită mult mai târziu, în inscripţia amintită, şi prin urmare a folosit o formă apropiată cu cea de la Ptolemeu, autor accesibil în secolul al XIX-lea. Astfel, pentru dl. academician, forma „Cumidava”, scrisă de un roman într-o inscripţie latinească, este forma autentică dacică, cea care ar fi trebuit să figureze în tăbliţe, dacă acestea ar fi fost autentice. Despre respectiva consideraţie a dl. Al. Vulpe, Aurora Peţan întrebă retoric „de ce ar fi trebuit ca dacii să scrie acest nume exact cum îl auzeau şi îl reproduceau în scris romanii” şi subliniând că denumirea „Cumidava” apare într-o inscripţie „latinească”, scrisă de un „roman”, în secolul al III-lea d.Hr.: „de ce suntem obligaţi să admitem că forma latinească era identică cu cea dacică, iar cea grecească, de la Ptolemeu, este coruptă”? Doctorul în lingvistică romanică, Aurora Peţan, explică fenomenul, recurgând la analogia cu celelalte nume străine transpuse de către romani şi greci, transpunere „în care a intervenit întotdeauna percepţia impusă de structura fonetică a celor două limbi, de „urechea” grecului şi a romanului.”. Astfel, aceasta observă că „în numele greceşti şi romane din tăbliţe, vocala 'i' cu cantitate scurtă era percepută adesea ca 'e', iar 'u' scurt ca 'o' (numele lui 'Lucullus' este redat 'Locolo', cuvântul grecesc 'basileus' este transpus 'baseleo' etc.). Deci, conchide doamna Peţan, este întru totul coerent ca romanii să fi redat prin 'u' ceea ce în limba dacilor era un 'o' închis, aşa cum a transcris Ptolemeu.”

S-a mai invocat drept argument, de către lingvistul Sorin Olteanu şi alţii, prezenţa în scrierile din aceste tăbliţe a două semne care există şi în alfabetul chirilic (semnele pentru sunetele palatale /č/ şi /ğ/), litere care ar constitui un anacronism sau, conform domnului Olteanu, elemente de românism modern^[6], deoarece alfabetul chirilic a fost creat mult mai târziu. Doctorul în filologie, Aurora Peţan, susţine că originea celor două semne în alfabetul chirilic este "necunoscută", aşadar, câtă vreme nu ştim de unde au luat slavii aceste semne, acuzaţia de anacronism nu poate fi susţinută. Aceasta mai aminteşte că alfabetul chrilic a fost creat la sudul Dunării în secolul IX d.Cr., deci într-o zonă care, cu câteva secole înainte fusese locuită de geţi. Semnul pentru sunetul palatal ci, existent şi în alfabetul chirilic, are la slavi valoarea numerică 90.^[11] Aurora Peţan observă că acelaşi semn, cu aceeaşi valoare numerică 90, dar fără valoare fonetică, se regăseşte în alfabetul gotic, creat în Dacia de către episcopul Wulfila în sec. IV d.Cr. Ştiind că limba goţilor nu poseda sunetul ci, doamna Peţan consideră normal ca semnul cu pricina, împrumutat din alt alfabet odată cu celalate litere, să nu fi avut nici o valoare fonetică, şi în acest alfabet originea semnului fiind obscură.^[12] Dacă semnul a putut să existe la goţi, înainte de slavi, Aurora Peţan întreabă de ce nu putea să fi existat şi la geţi, mai ales că ambele alfabete -cel gotic şi cel chirilic- au fost create în zona getică?^[13] În privinţa semnului pentru gi, acesta există astăzi doar în alfabetul sârb, iar cei mai mulţi slavişti sunt de acord că este luat din alfabetul chirilic folosit în textele româneşti^[14] (la sârbi semnul este atestat pentru prima oară cu valoarea fonetică gi în sec. XVII, pe când în textele româneşti apare cu un secol mai devreme). Aurora Peţan subliniază că, desigur, există şi specialişti care afirmă că românii l-au luat de la sârbi, însă, în acest caz, semnul rămâne cu origine necunoscută în alfabetul sârb, iar problema rămâne deschisă. La toate acestea, dl. Olteanu răspunde că originea literelor în discuţie nu este deloc "necunoscută". Aşa cum se poate găsi în orice istorie a alfabetelor slave, litera chirilică Ч este împrumutată din alfabetul ebraic, din litera צ tsade non-final, o dată cu Ш din ש šin, în sec. IX. Litera Џ, spune dl. Olteanu, pare a fi cu mult mai nouă, creată pe tărâm românesc, o adaptare a chirilicului Ц pentru a transcrie sunetul /ğ/ şi împrumutată ulterior de alfabetul sârbesc. Cât despre litera gotică adusă în discuţie nu este deloc înrudită genetic cu prima, ci este o stilizare uncială, ca toate literele alfabetului lui Wulfila, a semnului grecesc 'koppa', folosit şi în alfabetul grec, şi în cele derivate din el pentru notarea numărului 90 (în greacă numerele se scriau din vechime cu litere, două dintre acestea, koppa şi stigma fiind utilizate numai în acest scop).

Alt argument utilizat de filologul clasic Sorin Olteanu, tot de natură lingvistică, este acela că literele Ι, Υ şi Η din tăbliţe se citeau ca în neogreacă, în aşa-numita "pronunţie reuchliniană", nu ca în greaca veche, cum ar fi fost natural să fie dacă plăcuţele erau antice^[7]. Aurora Peţan recunoaşte că Y (ypsilon) avea cu siguranţă valoarea 'i', la fel ca în neogreacă, deoarece apare în variaţie liberă cu I (iota), dar, susţine d-sa, acest lucru nu este un anacronism, căci încă din sec. IV a.Chr. aceste două semne se confundau în inscripţiile din Athena, iar confuzia a devenit frecventă în epoca romană, deci nu este specifică doar epocii recente. Dl. Olteanu contestă însă această argumentare, afirmând că deşi unele ezitări între [υ] şi [ι] apar şi înainte de Hristos, generalizarea pronunţiei /i/ pentru [υ] s-a produs după sec. V-VI p.Chr., iar confuzia completă între υ = η = ι (toate pronunţate /i/), aşa cum se întâmplă pe tăbliţe, este de abia de dată bizantină. În plus, spune d-sa, pe tăbliţe nu este vorba de ezitări accidentale între utilizarea lui [υ], [η] şi [ι] pentru /i/; aceste litere sunt folosite cu bună ştiinţă în mod absolut aleator pentru a reda vocala /i/, lucru care, observă dl. Olteanu, nu se întâmplă în nici un singur alfabet antic sau modern. Nicăieri literele care se pronunţă la fel nu se află în "variaţie liberă". Acolo unde ele există, folosirea lor este normată de reguli ortografice sau de tradiţie.

[modifică] Cercetări. Încercări de descifrare a inscripţiilor

Din păcate, astăzi nu există la nivel oficial nici un program de studiere sau cel puţin de protejare a pieselor care se mai află în depozitul institutului. Plăcile au rămas tot neinventariate, fiind, astfel, susceptibilă chiar şi dispariţia lor completă. Conform opiniei jurnalistului Dumitru Manolache, „ideea că artefactele de la Sinaia sunt falsuri a înmormântat pentru un secol orice iniţiativă de cercetare”, „legenda” aceasta funcţionând ca o capcană în care, din nefericire, au căzut generaţii întregi de istorici, arheologi, lingvişti etc. Tot acesta observă că „subiectul a fost ocolit ca un ciumat”, din motivul că, dacă te atingeai de el, riscai descalificarea profesională, oprobriul breslei. Pentru Aurora Peţan „este un mare mister de ce, timp de mai bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat de aceste piese”, deşi „toatã lumea ştia de existenţa lor”, mister pe care aceasta şi-l explică doar prin ipoteza conform căreia Grigore Tocilescu, Vasile Pârvan, Radu Vulpe, Alexandru Vulpe „ştiau cã a existat un tezaur din piese de aur care a fost distrus” şi că, astfel, „scoaterea la luminã a copiilor ar fi dus la un scandal”.[8]

După decenii de tăcere, plăcile de la Sinaia au revenit în actualitate la începutul acestui mileniu. Istoricul Augustin Deac, cel care, în calitatea sa de cercetător la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR, văzuse, împreună cu profesorul Nicolae Copoiu, o scrisoare în care se vorbea despre plăcuţe şi despre inginerul silvic Ionescu,^[15] făcea o comunicare în iunie 2003, sub titlul „Enigma plăcuţelor cu scris dacic de la Sinaia”, la Congresul Internaţional de Dacologie, cerând autorităţilor să se implice în rezolvarea cazului dispariţiei tezaurului original. Cu acelaşi prilej, Deac a prezentat mai multe imagini cu tăbliţe, deşi la vremea aceea se vorbea doar de cele două piese de la Mânăstirea Sinaia, iar cartea lui Dan Romalo încă nu apăruse. În toamna aceluiaşi an a apărut cartea inginerului Dan Romalo, „Cronică apocrifă pe plăci de plumb?”, care valorifica, într-un studiu pertinent şi inedit, o parte din fotografiile executate de autor după război. Cartea este reeditată în 2005, sub titlul „Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?”.

Aurora Peţan a început cercetările imediat după apariţia primei ediţii a cărţii lui Romalo. În noiembrie 2003, a prezentat o primă comunicare pe această temă la institutul unde lucra, intitulată "Observaţii lingvistice asupra „Cronicii apocrife pe plăci de plumb”". Apoi, în iunie 2004, a susţinut o conferinţă la Academia Română, intitulată „O posibilă sursă de cunoaştere a limbii dace”, iar în ianuarie 2005, conferinţa „Tăbliţele de plumb dacice - fals monumental sau izvor istoric ignorat?”, la Seminarul Arheologic Vasile Pârvan al Facultăţii de Istorie de la Universitatea Bucureşti.

[modifică] Bibliografie

• Dumitru Manolache, Tezaurul dacic de la Sinaia - legendă sau adevăr ocultat?, Editura Dacica, 2006
• en Peţan, Aurora, A possible Dacian royal archive on lead plates, Antiquity Journal, Vol 79 No 303, March 2005
• Bucurescu, Adrian, Tainele tăbliţelor de la Sinaia, Editura Arhetip, 2005
• Romalo, Dan, Cronica apocrifă pe plăci de plumb?, Arvin Press, Bucureşti, 2003
• Romalo, Dan, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb, Editura Alcor, Bucureşti, 2005
• Velcescu, Cornelia, Inscripţii rupestre din Munţii Carpaţi, Editura MIRACOL, Bureşti, 2002
• Horia Turcanu (Formula AS): „Misterul tăbliţelor de plumb”
• Academia Republicii Populare Romîne, Documente privind istoria Romîniei: Introducere, 1956
• Emil Vîrtosu, Paleografia româno-chirilică, Ed. Ştiinţifică, 1968
• en Horace Gray Lunt, Old Church Slavonic Grammar, Walter de Gruyter, 2001
• en Isaac Taylor, History of the Alphabet: Aryan Alphabets, Kessinger Publishing, 2003 (1899)
• en Isaac Taylor, Greeks and Goths a Study on the Runes, Kessinger Publishing, 2004 (1879)
• en Winfred Philipp Lehmann, Historical Linguistics: An Introduction, Routledge, 1992 (1962)

[modifică] Vezi şi

• Rohonczy Codex
• Dacia preistorică
• Tezaure din aur inscripţionate în protoromână
• Alfabetul secuiesc
• Protocronism

[modifică] Legături externe

• Opinia cercetătoarei Aurora Peţan
• Opinia cercetătorului Sorin Olteanu
• Reproduceri fotografice ale tăbliţelor

Eroare la citare: pagina conţine coduri <ref>, dar lipseşte codul <references/>.