Substantiv

Gramatică

Morfologie

Parte de vorbire

Flexibilă

• Adjectiv

• Articol

• Numeral

• Pronume

• Substantiv

• Verb

Neflexibilă

• Adverb

• Conjuncție

• Interjecție

• Prepoziție

• Locuțiune

Sintaxă

Cazuri

Sintaxa propoziției

Parte de propoziție

Sintaxa frazei

Propoziție subordonată

Substantivul este partea de vorbire care denumește ființe, obiecte, substanțe, locuri, evenimente și o serie de noțiuni abstracte. Este una din puținele părți de vorbire prezente în toate limbile (o alta este verbul). În unele limbi substantivele se modifică după număr și caz. În propoziție, substantivele au adesea rolul de subiect sau complement direct, pot fi înlocuite de pronume sau pot fi determinate de adjective.

În exemplele de mai jos substantivele sînt subliniate:

• Tu ești Mircea?
• De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
• Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă.
• Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul.

Din categoria substantivelor pot face parte și cuvinte care denumesc acțiuni, calități, moduri de desfășurare a acțiunilor etc., care sînt de obicei exprimate prin verbe, adjective sau adverbe. Categorizarea corectă se face ținînd cont de rolul pe care aceste cuvinte îl au în propoziție și de proprietățile lor morfologice. Exemple de astfel de substantive sînt cele subliniate în fragmentele de mai jos (nu toate substantivele au fost marcate).

• acțiune: Ce-i mîna pe ei în luptă [...]?
• calitate: Codrii se înfiorează de atîta frumusețe [...].
• manieră: [...] nu răscoli cu-atîta grozavă ușurință titanica turbare!

Clasificarea substantivelor

Substantive proprii și substantive comune

Substantivul (sau numele) propriu denumește individual o ființă sau un lucru pentru a le deosebi de alte ființe sau lucruri din aceeași categorie. Substantivele proprii se scriu cu inițială majusculă: Franța, Ion Luca Caragiale, Pământ (când e vorba de planetă).

Substantivul comun servește la indicarea obiectelor de același fel. Se scrie cu inițială minusculă cu excepția cazurilor cînd majuscula este cerută de alte reguli gramaticale sau necesități stilistice.

Substantive numărabile și substantive nenumărabile

Se numesc substantive numărabile cele care denumesc obiecte separate, care se pot număra. Cele mai multe substantive care denumesc ființe, lucruri, evenimente și locuri intră în această categorie. Substantivele numărabile au formă de plural, pot fi determinate de atribute (numerale, adjective) care exprimă cantitatea: trei purceluși, o mulțime de probleme, cîteva minute.

Substantivele nenumărabile denumesc noțiuni care nu pot fi numărate și deci nu admit ideea de singular sau plural, precum o mare parte din noțiunile abstracte. Aceste substantive fie au numai formă de singular (sau forma lor de plural are un sens diferit), fie au numai formă de plural (sau forma de singular este practic nefolosită). Exemple:

• defective de plural : oxigen, nisip, fericire, sete, unt, lapte
• defective de singular : zori, tărîțe, plete, viscere, mezi, ochelari.

Substantive colective

Substantivele colective sînt acele substantive care exprimă o colectivitate.

Dupa modul de formare substantivele colective sînt:

• simple / primare: hoardă, herghelie, neam, stol, turmă, trib, grup, mulțime
• derivate cu sufix: aluniș, boierime, frunziș, țărănime, stejăriș, tineret, armată

Substantive simple și substantive compuse

Substantivele simple pot fi primare (carte, floare etc.) sau derivate cu sufixe (bunătate, geamgiu, îndoială etc.)

Substantivele compuse sînt formate din două sau mai multe cuvinte cu sens unitar. Exemple:

• prin alăturare cu cratimă: cal-de-mare, argint-viu
• prin alăturare cu spațiu: Mihail Kogalniceanu, Ștefan cel Mare,
• prin contopire sau sudare: binefacere, bunăstare, bunăvoință, untdelemn,
• prin abreviere: FMI, FBI, OZN.

Substantive masive

Substantive concrete și substantive abstracte

• substantivele concrete denumesc obiecte sau substanța constitutivă a unor obiecte: telefon, pantof, lampă, tablou
• substantivele abstracte denumesc abstracțiuni: noroc, idee, fericire, atitudine, pace, liniște

Substantive epicene

Substantivele epicene sînt acele substantive care denumesc ființe, dar care au o singură formă pentru ambele sexe. Exemple: pește, veveriță, elefant .

Categorii gramaticale

Determinarea

În limba română, substantivele se remarcă prin faptul că articolul hotărît este enclitic, adică se așază la sfîrșitul cuvîntului și face corp comun cu acesta. Alte limbi balcanice și limbile scandinave prezintă aceeași particularitate, dar în familia limbilor romanice limba română reprezintă o excepție.

Genul

În timp ce celelalte limbi romanice substantivele se împart după genul gramatical în două clase -- substantive masculine și feminine -- în limba română există o a treia clasă, cea a substantivelor neutre. Acestea se comportă ca o combinație a celorlalte două clase, în sensul că la singular necesită același fel de acord gramatical cu adjectivele ca și substantivele masculine, iar la plural același acord ca și substantivele feminine: măr galben (n.) - nasture galben (m.); mere galbene (n.) - jucării galbene (f.)

• Substantivele epicene sunt substantive care au o singură formă pentru masculin și feminin: cămilă, cioară, maimuță, șobolan, gîndac, țînțar, fluture, elefant.
• Substantivele mobile sunt substantive (nume de ființă) cu o formă pentru masculin și alta pentru feminin: prinț – prințesă, gîscă – gîscan, unchi – mătușă.

Numărul

Substantivele din limba română își modifică forma în funcție de număr. Limbile romanice se împart din acest punct de vedere în două categorii:

• limbile în care forma de plural se construiește prin adăugarea sunetului /s/ (sau variante ale acestuia) și care derivă din forma de acuzativ din latină;

• limbile în care pluralul derivă din terminația /i/ a nominativului din latină, și care se construiește în limbile moderne printr-o modificare vocalică însoțită sau nu și de alte mutații fonetice.

Geografic, această separație se face pe linia La Spezia-Rimini care unește două localități din Italia. Limbile romanice vorbite la nord și la vest de această linie cad în prima categorie (spaniola, franceza etc.), iar celelalte, între care și limba română, cad în a doua.

În limba română pluralul se formează prin adăugarea de sufixe (-i, -e, -uri, -le) însoțită și de alte modificări fonetice precum: mutații consonantice, mutații vocalice sau interpunere de alte foneme: om - oameni, roată - roți, fată - fete, steag - steaguri, pijama - pijamale.

Cazul

În multe limbi substantivele își modifică forma după caz, marcînd astfel diverse funcții în enunț: subiect, posesor, instrument, obiect, loc etc.

În română există cinci cazuri: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ și vocativ. Totuși, spre deosebire de pronume, substantivele pot avea numai cel mult trei forme distincte în funcție de caz: formele de nominativ și acuzativ sînt identice și la fel și formele de genitiv și dativ. În plus nu toate substantivele au formă de vocativ. Cazurile urmatoare au carateristicile urmatoare:

1) Cazul nominativ se notează prescurtat cu N. Acesta are funcțiile sintactice de subiect și de nume predicativ. Întrebările la care răspunde cazul nominativ sunt: de multe ori la întrebarea cine? și uneori la întrebarea ce?

2) Cazul acuzativ se notează prescurtat cu Ac. Acesta are funcțiile sintactice de atribut și de complement. Complementul răspunde la întrebările: pe cine? ce?; pentru cine? pentru ce? de la cine? de la ce? etc.; unde? de unde?; când? de când?; cum? Atributul răspunde la întrebările: care? ce fel de? În cazul acuzativ, substantivul este precedat de prepoziții. Acesta poate să apară și fără prepoziție când are funcția sintactică de complement și răspunde la întrebarea ce?

3) Cazul dativ se prescurtează cu D. Acesta are funcția sintactică de complement și răspunde la întrebarea cui? Substantivele nume de persoane masculine sau feminine terminate în consoană sau de origine străină sunt precedate la dativ de articolul hotărât lui. Substantivele nume de persoane feminine, terminate in -a, la dativ se termină în -ei. Substantivele nume de persoane feminine terminate în -ca, -ga, la dativ se termină în -ai.

4) Cazul genitiv se prescurtează în G. Acesta are funcția sintactică de atribut și răspunde la întrebările al, a, ai, ale cui?. Atributul exprimat în substantiv se numește atribut substantival.

5) Cazul vocativ se prescurtează în V. Acesta nu are funcție sintactică, dar arată o chemare sau este folosit pentru a atrage atenția unei persoane. Substantivul în cazul vocativ se separă de restul propoziției prin virgulă. După substantivul în vocativ se pune uneori semnul exclamării. Daca substantivul în vocativ are un determinant, se separă împreună cu acesta de restul propoziției. Substantivul în vocativ au: forma proprie, construită cu desinențele -e (copile!, Ioane!): -o (fato!, Mario!); are aceeași formă cu substantivele în nominativ și are forma construită cu ajutorul articolului hotărât. Substantivele în cazul vocativ au o intonație specifică.

Vezi și

• Locuțiune substantivală

Bibliografie

• Definiția substantivului la Dex online
• Definiția substantivului propriu la Dex online
• Articolul "noun" din Columbia Encyclopedia (lb. engleză)