Stilistică muzicală

Obiectul disciplinei, considerații generale despre noțiunile de stil și limbaj

Stilistica este disciplina ce se ocupă cu studiul aspectelor legate de stil și este îndeobște aplicată artei în general, sau unei ramuri anume a acesteia. Ansamblul de concepte și noțiuni cu caracter general, care își dovedesc validitatea sau aplicabilitatea în oricare dintre domeniile artistice concrete constituie reperele unei teorii generale a stilisticii. Reflectarea acestora în strânsă legătură cu aspectele distincte ale fiecăruia dintre domeniile artistice particulare constituie obiectul stilisticilor speciale (literară, muzicală, arhitectonică, etc).

Stilul, într-o încercare de definiție cât mai succintă și generală, ar desemna modalitatea specifică de utilizare a unui limbaj.

Etimologic noțiunea derivă de la cuvântul "stylus" ce desemna în antichitate ustensila cu care scribul (cunoscătorul scrierii) zgâria semnele sale pe tăblițele din argilă sau din ceară. Caligrafia păstrează până în zilele noastre spiritul acestei accepțiuni primare, prin stilurile sale – scrierea cursivă, scrierea rondă, etc.

Evoluția firească a termenului de la un sens propriu la unul figurat se înregistrează mai întâi în domeniul exprimării prin cuvânt – fie în scris, fie în practica vorbirii. Vechea disciplină a retoricii, arta vorbirii convingătoare (extinsă și la exprimarea în scris), stabilea trei nivele ale stilului: inferior (humilis), mediu (mediocrus) și sublim (grans), aceste nivele corespunzând unei anumite ierarhii operate asupra genurilor literare. Treptat, noțiunea de stil se impune ca o categorie estetică de o factură și o importanță aparte, ceea ce face ca tendința sa de emancipare să se facă tot mai mult simțită, conducând la conturarea unei discipline dedicate studiului complexității acestei noțiuni.

În paralel cu această evoluție pe planul gândirii elevate, este de remarcat o proliferare deosebită a utilizării și înțelesurilor atribuite noțiunii și sferei sale aferente, atât în numeroasele domenii specializate cât și în zona limbajului de zi cu zi. În legătură cu diversele modalități de exprimare, prin cuvânt distingem o varietate de sintagme curente, ca de exemplu: stil literar, poetic, academic, jurnalistic, științific, oral, colocvial, argotic. Termenul este în mod firesc predispus conectării cu un mare număr de determinative, atât în ce privește uzul său în limbajul comun, cât și în cel specializat: astfel stilul poate fi original, electic, epigonic, îngrijit, elegant, direct, concis, aforistic, laconic, împodobit, căutat, declamatoriu, emfatic, prețios, dar și semidoct, de mahala, etc. Nu trebuie neglijată nici extensia noțiunii de stil asupra particularităților caracteristice ale unei structuri, civilizații, epoci, activități, ș.a. De la stilul arhitectonic la stilurile ce diferențiază diferite activități sportive – stilurile de înot sau de ridicare a greutății de pildă – plaja sensurilor este mai mult decât considerabilă. Mai mult decât atât, noțiunea de stil este foarte insistent asociată cu aspecte pe cât de efemere pe atât de omniprezente precum cele supuse modei – stil vestimentar, stilul pieptănăturii (termenul de "hair stylist" folosit pentru banala meserie de coafor este semnificativ) sau chiar într-o accepțiune mai pretențios-integratoare ca aceea de stil de viață (life-style). La acest nivel noțiunea este copios exploatată de mecanismele societății de consum care, prin intermediul elitelor mondene, stimulează și orientează în folosul propriu orientările stilistice de masă și desele schimbări de direcție ale acestora în cam toate domeniile vieții cotidiene.

Revenind la definiția succintă a stilului, vom formula câteva considerații asupra limbajului. Încercând să definim aria noțională a termenului, prima conexiune pe care o facem ne plasează firesc în perimetrul exprimării prin cuvânt. Conceptul de limbaj cunoaște însă extrapolări numeroase, din domeniul limbii în toate celelalte domenii de exprimare, artistice sau științifice. Se impune deci să luăm în considerare noțiunea de limbaj într-un sens mai larg, care să permită referirea adecvată la domeniul nostru specific, cel muzical – sau după caz la oricare dintre celelalte domenii de aplicabilitate (nu trebuie scăpat din vedere faptul că există o intensă comunicare între domeniile artistice distincte în ceea ce privește definirea elementelor de stil și de teorie a stilului).

Limbajul ar constitui așadar un sistem coerent de elemente înzestrate cu un anumit sens și/sau o anumită funcție ce le face apte de a fi purtătoare ale unei informații transmisibile, și ca atare slujind la realizarea comunicării, fie aceasta lingvistică sau non-lingvistică.

Limbajul operează în cadrul unui registru de elemente perceptibile și/sau inteligibile – de natură sonoră, gestuală, plastică, obiectuală, noțională, simbolică – asupra cărora se aplică algoritmi de supraordonare morfologică și sintactică, în acord cu principiile unei logici implicite și de natură specifică, rezultatul fiind edificarea unei forme finite a comunicării. Fie și la un mod extrem de simplist, putem privi prin această prismă a limbajului utilizat cele mai diverse item-uri ale comunicării din diferite domenii, de la Teorema lui Pitagora la Teoria relativității, de la formele simple ale algebrei la sofisticatele limbaje de programare din lumea computerelor, de la picturile rupestre din peștera Altamira la "Gioconda" lui Leonardo da Vinci, de la o casă din Muzeul Satului la palatul Versailles sau Catedrala San Pietro din Roma, de la o colindă românească la o simfonie de Beethoven sau Brahms, de la un joc de doi din Bihor la o coregrafie de Béjart.

Lăsând la o parte de acum considerațiile referitoare la domeniul comun sau la cel științific, ne vom orienta în continuare sper problematica limbajelor artistice. Atât materialitatea lor cât și algoritmii morfologici și sintactici ce se aplică acestora implică prezența unor tehnologii de elaborare, tehnologii ce sunt desigur specifice fiecărui domeniu artistic în parte. Studiul și deprinderea de folosire a acestor tehnologii specifice constituie de fapt principala preocupare în procesul de învățare aferent domeniilor artei. Pentru muzică disciplinele "tehnologice" sunt reprezentate în principal de teoria muzicii, armonie, contrapunct și forme muzicale – cărora li se pot adăuga disciplinele legate de tehnica scriiturii – disciplinele indispensabile pe de o parte înțelegerii superioare a fenomenului muzical, iar pe de altă parte implicării creatoare sau interpretative în acest fenomen.

Creația artistică în general – creația muzicală nefăcând excepție – își propune să realizeze mai mult decât o simplă comunicare; țelul realizării obiectului artistic este acela de a împărtăși o viziune fundamental expresivă, expresia fiind rezultatul unei intenții exprese a creatorului de artă, condiționată de o inerentă aspirație estetică. La acest pol superior al studiilor despre artă e află disciplina esteticii, care pornind de la definiția frumosului, dezvoltă un evantai de categorii de mare generalitate și subtilitate, prin care se străduiește să circumscrie esența artei, a raporturilor ei cu realitate și a receptării ei.

Din cele expuse până aici se poate aprecia că locul stilisticii în acest tablou se situează între ansamblul compact al disciplinelor tehnologice și domeniul esteticii. La nivelul tehnologiei urmărim un "proces de producție", la nivel stilistic ni se revelează configurația particulară a produsului artistic, iar la nivel estetic valorizăm acest produs. Altfel spus, stilul se regăsește pe o poziție intermediară între limbaj și mesaj, fiind legat astfel de configurarea a ceea ce poate fi caracterizat ca specific al rostirii (formularea aparține prof.dr.Valentin Timaru).

Am menționat mai sus existența acelei problematici și terminologii ce se situează pe un plan general, comun mai multor ramuri ale artei, ceea ce ar constitui o stilistică generală, alături de care se particularizează disciplinele adecvate fiecărei ramuri artistice în parte, stilisticile particulare. În ceea ce privește muzica, avem de a face cu o situație aparte, pornind de la faptul că, în cazul muzicii culte, comunicarea operei muzicale către publicul receptor se realizează prin intermediul unei verigi obligatorii, înalt specializate, aceea a interpretului. Ca atare, stilistica muzicală se diferențiază prin două unghiuri de abordare, stilistica creației și stilistica interpretării. Obiectul paginilor de față este constituit cu precădere din problematica stilisticii creației.