Sfânta Barbara

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Sfânta Varvara
(altar în biserica St. Michael din Aßmannshardt, Baden-Württemberg, Germania)

Sfânta Barbara, arhaic Sf. Varvara, este o fecioară martiră creştină. Hagiografiile indică originea sfintei din Nicomedia (azi Izmit, Turcia). Ea se numără printre aşa-numiţii "Patrusprezece Ajutători" invocaţi cu precădere în Evul Mediu drept protectori în caz de pericol. Barbara este considerată drept patroana minerilor, geologilor, arhitecţilor, artileriştilor, prizonierilor ş.a.

Sfânta este sărbătorită de Bisericile Ortodoxe şi de Biserica Catolică la data de 4 Decembrie.

Cuprins

[modifică] Legenda

Varvara a trăit în secolul al III-lea în Nicomedia (după alte surse în Heliopolis). Datorită frumuseţii ei neobişnuite ea a fost ferecată de tatăl ei, Dioscorus, într-un turn. În captivitate se converteşte la creştinism. Ca urmare a convertirii tânăra dispune ca sălii de baie din turn să i se adauge o a treia fereastră, semn al venerării trinităţii. Tatăl îşi condamnă fiica de îndată ce află acest motiv. Aceasta reuşeşte să fugă şi este în mod miraculos ascunsă în interiorul unei stânci. Trădată de un păstor, Barbara va fi întemniţată, bătută cu nuiele şi arsă de făclii. Însuşi tatăl ei îi va pune capăt zilelor, prin decapitare. De aceea Dioscorus este ucis de un trăznet. Datortă rugilor Barbarei pentru toţi cei care pomenesc patimile lui Iisus şi propriul ei martiriu, ea a fost considerată în Evul Mediu una din cei Patrusprezece Sfinţi Ajutători.

La sfârşitul secolului al XV-lea călugărul flamand Jan de Wackerzeele a îmbogăţit legenda Varvarei cu o sumedenie de descrieri a miracolelor înfăptuite de sfântă. La finele Evului Mediu Varvara devenise importantă ca patroană a muribunzilor.

[modifică] Cultul

Cele mai vechi mărturii ale venerării sfintei s-au găsit în Edessa, în bazilica copţilor din Cairo şi pe teritoriul Imperiului Bizantin. Se spune că împăratul Iustinian ar fi transferat relicvele Barbarei din Cairo la Constantinopol. În anul 1000 moaştele sfintei au fost aduse în bazilica San Marco din Veneţia şi sunt păstrate din 1909 în Mănăstirea S. Giovanni Evangelista din Torcello, în apropierea Veneţiei.

Cea mai veche mărturie a venerării Barbarei în occident este reprezentarea pe un pilastru din Santa Maria Antiqua de la Roma, datând din secolul al VIII-lea. Se pare însă că sfânta era cunoscută în Italia prin intermediul bizantin încă din secolul al VI-lea. În Evul Mediu târziu cultul sfintei a luat adeseori forme caracteristice culturii populare, cum ar fi misterele şi reprezentaţiile de teatru. Tot în acea perioadă sfânta a devenit, datorită adăpostului pe care i-l oferise conform legendei o stâncă, patroana minerilor. În acest rol ea a fost venerată mai ales în Saxonia, Silezia, Boemia, Tirolul de Sud şi în Lorena. Contrareforma a favorizat formele populare ale cultului, Barbara ajungând astfel să fie, alături de sfintele Margareta (Marina) din Antiohia şi Ecaterina din Alexandria, una din patroanele populaţiei rurale de limbă germană[1].

Datorită captivitâţii într-un turn şi a schimbărilor iniţiate în arhitectura sălii de baie Barbara a fost considerată a fi atât protectoarea turnurilor şi a fortificaţiilor (deci şi a constructorilor şi arhitecţilor), cât şi patroana artileriştilor şi a focurilor de artificii, a pirotehnicienilor în general. Ultima ipostază se datorează fulgerului care l-a ucis pe tatăl ei.

[modifică] Iconografie

[modifică] Vestimentaţie

Până la sfârşitul secolului al XV-lea Barbara este reprezentată în artă drept o fecioară înveşmântată într-o tunică lungă şi o mantie (respectiv pelerină). Începând cu secolul al XVI-lea ea va fi înfăţişată drept o patriciană îmbrăcată fastuos, conform modei Evului Mediu târziu, purtând uneori chiar boneta tipică femeilor căsătorite, un turban sau o coroană.

[modifică] Atribute

1. Atributul principal este din secolul al XIV-lea până la finele secolului al XVIII-lea turnul, reprezentat în miniatură şi fiind des evidenţiat prin cele trei ferestre care simbolizaseră în legendă trinitatea. Turnul se află uneori alături de sfânta Varvara[2], alteori el este purtat de aceasta[3].

2. Făclia ca instrument al martiriului sfintei apare rar ca atribut, de exemplu pe tapiseria din Neuburg a. D. din 1425[4].

3. Potirul destinat Euharistiei, cu sau fără azimă, este reprezentat ca atribut al Varvarei odată cu rolul preluat de sfântă la nord de Alpi începând cu secolul al XV-lea ca ocrotitoare împotriva morţii subite, lipsită de ultimele sacramente. Cu un potir este înfăţişată Varvara de Hans Holbein cel Bătrân, pe interiorul aripii stânge a Altarului Sfântului Sebastian din 1516 (München, Alte Pinakothek) şi de Lucas Cranach cel Bătrân[5]. În pictura italiană atributul este preluat din arta nordului Europei, în decursul secolului al XV-lea.

Ca patroană a muribunzilor, intervenind cu rugile ei pentru o moarte uşoară, Barbara este reprezentată des în secolul al XV-lea pe cărticelele "In Memoriam", tipărite cu ocazia deceselor. Popularizarea prin intermediul gravurii s-a produs şi prin reprezentările din tratatele de "Ars moriendi".

[modifică] Surse

  • Simeon Metaphrastes: Certamen s. Barbarae, în: J.-P. Migne: Patrologia Graeca, 161 vol., Paris 1857-1866, vol. 116, p. 301 ss.
  • Ioan Damaschinul: Encomion al sf. Barbara, în: J.-P. Migne: Patrologia Graeca, 161 vol., Paris 1857-1866, vol. 96, p. 781 ss.
  • Acta Sanctorum, ed. Bollandus, Paris 1643 ss., Veneţia 1734 ss., Paris 1863 ss., Dec. 564.
  • Jacobus de Voragine: Legenda aurea, vulgo historia Lombardica dicta / ad optimorum librorum fidem rec. Th. Graesse, Wrocław 1890, reprint Melle 2003, p. 898 ss.
  • Dicta Origenis de beata Barbara, în: Bibliotheca hagiographica Latina antiquae et mediae aetatis, ed. socii Bollandiani, 2 vol. Bruxelles 1898-1901; Suppl. editio altera ib. 1911, p. 913-971.
  • B. de Gaiffier: La Lègende de sainte Barbe par Jean de Wackerzeele, în: Analecta Bollandiana 77 (1959), p. 5 ss.

[modifică] Note

  1. ^ Sfintele au fost cunoscute generic sub numele de "Die Drei heilige Madl'n", o traducere a termenului "Virgines Capitales".
  2. ^ De ex. într-o miniatură din Livre d'heures a Ecaterinei de Kleve, vezi Nr. 146 în: Die Miniaturen aus dem Stundenbuch der Katharina von Kleve. Mit einer Einleitung und Erläuterungen von John Plummer, Berlin 1966.
  3. ^ Ca în polipticul lui Cecco di Pietro din Museo Civico di Pisa, ca. 1368/1370 (?), fig. 129, Nr. 38 în: G. Kaftal: Iconography of the Saints in Tuscan Painting, Florenţa 1952 (= Saints in Italian Art 1) sau într-o icoană din sec. XIV-XV din regiunea Abruzzo, în Museo Civico Sulmona, fig 169, Nr. 43 în: G. Kaftal: Iconography of the Saints in Central and South Italian Schools of Painting, Florenţa 1965 (= Saints in Italian Art 2).
  4. ^ Tapiserie păstrată în Köln, Kunstgewerbemuseum. Vezi fig. 50 în: J. Braun: Tracht und Attribute der Heiligen in der deutschen Kunst, Stuttgart 1943 (peprint Stuttgart 1964).
  5. ^ Vezi pictura în ulei pe lemn din 1516 (139 cm x 46 cm), Gemäldegalerie Alte Meister Dresda, Gal. Nr. 1906 F (online).

[modifică] Bibliografie

  • Vincent Mayr: Barbara, în: Lexikon der christlichen Ikonographie, editat de Engelbert Kirschbaum, vol. 5, Roma/Freiburg/Basel/Viena 1973, col. 304-312.
  • J. E. Stadler: Vollständiges Heiligen-Lexikon, 5 vol., Augsburg 1858-1882, vol. I, p. 380-383.
Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Sf%C3%A2nta_Barbara
Unelte personale