Serghei Koroliov

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Serghei Koroliov

Serghei Pavlovici Koroliov (12 ianuarie 1907 - 14 ianuarie 1966) a fost inginerul și proiectantul șef sovietic în timpul cursei spațiale dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică în anii 1950 și 1960. El a proiectat racheta R-7, vehiculul de lansare pentru primul satelit artificial Sputnik și pentru primul om în spațiu, Iuri Gagarin.
Koroliov a fost o victimă a epurărilor staliniste din 1938 și s-a aflat timp de 6 ani în detenție.

În calitate de proiectant șef, este considerat a fi fost în Uniunea Sovietică ceea ce a fost Wernher von Braun în Statele Unite ale Americii în calitate de șef al programului spațial american. Koroliov crescut în Odesa. A devenit proiectant aeronautic. S-a remarcat prin capacitatea organizatorică, calitatea proiectelor și planificarea superioară a punerii lor în operă. A fost arestat în timpul epurării staliniste din 1938, petrecând 6 ani într-un lagăr de muncă forțată în Siberia. După eliberare a revenit la vechea lui pasiune - proiectarea de rachete, fiind o figură cheie în dezvoltarea programului sovietic ICBM (Intercontinental Balistic Misiles "rachete balistice intercontinentale"). Ca proiectant principal al programului spațial rus, a dezvoltat și coordonat programele Sputnik și Vostok, precum și planurile de a trimite un om pe Lună. A murit subit la 59 de ani din cauza unor probleme de sănătate apărute în anii de detenție într-un lagăr.

Date biografice[modificare | modificare sursă]

Koroliov s-a născut în Jitomir, capitala oblastului omonim din partea centrală a Ucrainei, atunci parte din Imperiul Rus. Părinții, Maria Moskalenko și Pavel Yakovlevici, au avut un mariaj de conveniență. La numai trei ani de la nașterea lui Serghei cuplul a divorțat din cauza problemelor economice. Mama i-a spus lui Serghei ca tatăl lui a murit, dar mai târziu, în urma unor investigații personale va afla că acesta a trăit până în anul 1929. Cei doi nu se vor mai întâlni niciodată, deși tatăl său i-a solicitat într-o scrisoare Mariei permisiunea de a-și vedea fiul.
Serghei a fost crescut de bunici în Nijîn, un oraș din regiunea Cernigov. Maria dorea o educație superioară pentru fiul ei, așa ca l-a înscris la școală în Kiev. A fost un copil singuratic, având puțini amici, dar s-a dovedit un elev silitor, mai ales la matematică. În anul 1916 mama lui s-a căsătorit cu Grigori Mihailovici Balanin, un inginer electrician care se pare ca a avut o influență benefică asupra micului Serghei. Găsind o slujbă la căila ferate regionale din Odesa în 1917, Grigori s-a mutat în acest oraș impreuna cu familia.
Anul 1917 a fost unul tulbure pentru Rusia, cu sfârșitul primului razboi mondial și începutul revoluției bolșevice. Luptele fraticide au continuat până în 1920, când comuniștii au ajuns la putere. În acea perioadă școlile au fost închise, așa că Sergei a fost nevoit să-și continuie studiile acasă. În 1919, datorită lipsei de alimente s-a înbolnăvit de tifos exantematic.

Koroliov a continuat să învețe în Odesa la Școala profesională de Construcții (Stroiprofșcola), unde s-a calificat ca tâmplar. Dar el era pasionat de aviație, poate datorită influenței pe care a avut-o asupra lui o demonstrație aeriană, pe care a văzut-o în anul 1913. Fiind interesat de aviație, a făcut un studiu independent asupra teoriei zborului. De asemenea, era membru activ la un club local de planoare. Tot în acea perioada o escadrila de hidroavioane era staționată în Odesa și tânărul Koroliov era interesat de activitatea ei.
În anul 1923 a devenit membru al Societății de Aviație și Navigație Aeriană din Ucraina și Crimeea - OAVUC. Cum toți din acest mic grup erau membri de partid, Koroliov a avut posibilitatea să cunoască doctrina comunistă. A reușit să devină membru al personalului de pe lângă escadrila de hidroavioane, având astfel prima experiență de zbor, fiind pasager în mai multe rânduri. În 1924 a realizat un proiect personal de planor, pe care l-a numit K-5, acceptat de OAVUC în vederea construirii.
În 1924 s-a înscris la Institutul Politehnic din Kiev, care avea și o catedră de avionică. Aici a locuit împreuna cu un prieten, Yuri. Câștigă banii necesari achitării studiilor facând diverse munci. Planul de studii al lui Koroliov includea clase de inginerie, fizică și matematică. În anul 1925 a fost acceptat într-un grup restrâns de constructori de planoare. Asta i-a permis să zboare într-un planor de construcție proprie, dar totul s-a terminat cu două coaste rupte. Și-a continuat studiile, terminând anul în 1926. În luna iulie a aceluiași an a fost acceptat la Școala Tehnică Superioară din Moscova. A studiat avionica până în anul 1929. Trăia cu familia, care se mutase la Moscova. Pe lângă studii, Serghei a avut mai multe ocazii să piloteze planoare și avioane cu motor. În 1928 a proiectat și realizat un planor care a participat la o competiție în anul urmator.
In 1929 PCUS a emis un decret prin care cerea accelerarea învățământului superior pentru ingineri în vederea rezolvării mai rapide a nevoilor țării. Koroliov și-a susținut examenul de diplomă realizand proiectul unei aeronave funcționale. Îndrumătorul pentru acest proiect i-a fost Andrei Tupolev.

Începutul carierei[modificare | modificare sursă]

Datorită pregătirii, Koroliov a început să lucreze la Biroul de Proiectări Aeronautice OPO-4, Secția Experimentală Nr. 4, condusă francezul Paul Richard formată din cei mai capabili proiectanți sovietici. În acest grup nu s-a făcut remarcat, dar, odată cu activitatea în cadrul acestui birou, lucra în particular la mai multe proiecte personale. Unul era proiectul unui planor acrobatic. Înainte de 1930 devenise inginer șef responsabil cu construirea unui bombardier proiectat de Tupolev: TB-3.

Koroliov a obținut licența de pilot în 1930. În anul următor s-a căsătorit cu Xenia Vincentini. Aceasta dorea mai de mult căsatoria, dar Koroliov a tot amânat pentru a-și putea continua studiile. În 1930 a început să se intereseze de posibilitățile motoarelor racheta cu combustibil lichid. În 1931, împreună cu Friedrich Zander, un entuziast al zborurilor spațiale, a participat la formarea Grupului de Cercetare a Propulsiei cu Reacție (GIRD), unul din centrele pentru cercetarea și construirea de rachete finanțate de stat. În mai 1932, Koroliov a fost numit șef al grupului.

În anii următori, GIRD a realizat trei sisteme de propulsie diferite. În 1932, armata a început să se intereseze de proiectele grupului și a participat la finanțare. În același an, GIRD a reușit prima lansare a unei rachete cu propulsie lichidă, GIRD-09 (la numai șapte ani de la prima lansare a unei rachete, realizată de americanul Robert Goddard). În 1934, Koroliov a publicat într-o carte (Zborul în stratosferă) rezultatele muncii de cercetare la motoarele-rachetă.

Datorită importanței militare a cercetărilor, conducerea sovietică a dispus în 1933 fuzionarea celor două centre de cercetare, GIRD și Laboratorul de Dinamică a Gazului (GDL) din Leningrad înființând Institutul de Cercetare a Propulsiei cu Reacție (RNII), condus de inginerul militar Ivan Klimenov. Din grup făceau parte unii dintre cei mai pasionați adepți ai zborului spațial, între care și Valentin Glușko. Koroliov a fost numit director adjunct al institutului, conducând secțiunea de studiu și dezvoltare a rachetelor navale pentru crucișătoare. Tot sub conducerea sa a fost realizat un studiu privind construirea unui planor cu reacție.

La 10 aprilie 1935 soția lui Koroliov a născut o fetiță, Natașa. În 1936 s-au mutat din casa părinților lui Koroliov, în propriul apartament. La acea dată Koroliov ajunsese să fie șeful RNII-ului. Institutul a continuat perfecționarea rachetelor, mai ales detaliile privind stabilitatea și controlu. Au fost create sisteme de stabilizare automată cu giroscoape, care permiteau zborul stabil pe o traiectorie programată. Koroliov era un lider carismatic, care se impunea fără efort.

Detenția[modificare | modificare sursă]

La 22 iunie 1938, in timpul marii epurari, agenți NKVD l-au arestat. A fost acuzat de diversiune, ocupandu-se mai mult de aeronave propulsate cu combustibil lichid și nu solid, cheltuind astfel bani pentru un proiect neprioritar. Koroliov nu a avut parte de un proces real, fiind torturat pana a recunoscut tot. A fost condamnat la zece ani de inchisoare. Mai tarziu, peste ani, a aflat cu amaraciune ca a fost denuntat de colegul sau, Glușko, care era invidios pe succesele lui Koroliov. Dupa luni de calatorie in trenuri pentru animale și multe abuzuri, a ajuns in sfarsit in lagarul Kolâma din Siberia. Conditiile din lagar erau inumane, dure, lipseau mancarea și hainale groase, adecvate climei siberiene. Lagarul era renumit pentru indicele mare de mortalitate, aprox. 10. 000 de detinuti pe an. Aproape toti membrii RNII au fost trimisi in lagare, fiind arestat chiar și seful grupului militar. Orice persoana care a ocupat o functie de conducere in cadrul institututlui a fost executata intre 1937-1938, facand din Koroliov un norocos supravietuitor. Din acest motiv programul de cercetare și productie a rachetelor a fost abandonat multi ani, Rusia comunista ramanand mult in urma Germaniei naziste la capitolul rachete. Dementa lui Stalin a lasat astfel armata fara lideri capabili, slabita, dezorganizata și prost inarmata și echipata exact inainte de invazia germana din din anul 1941. Koroliov a supravietuit lagarului, dar cu sechele precum pierderea dintilor, o fractura de mandibula și o suferinta cardiaca. A stat cinci luni in lagar, facand munca grea intr-o mina de aur. Intre timp, fortati de evenimente, sefii de la Kremlin i-au redeschis cazul. Ca urmare a acestei decizii, a fost urcat intr-un tren cu destinatia Moscova. In timpul acestei calatorii s-a inbolnavit de scorbut, in urma caruia a fost la un pas de moarte. Dupa redeschiderea cazului sentinta i-a fost redusa la opt ani. In acel moment, mai multe personalitati din Rusia au intrervenit in favoarea sa, prin urmare nu a fost retrimis in Siberia. A ajuns intr-o inchisoare pentru intelectuali, numita Saraska. Aceasta era de fapt un lagar de munca pentru cercetatori și ingineri unde acestia lucrau la proiecte comandata de partidul comunist, sub stricta supraveghere a NKVD , prin intermediul Biroului Central de Proiecte, K. B. -29, T. K. B. -29. Aici munceau inginerii lui Tupolev, vechiul mentor al lui Koroliov. Pe parcursul celui de al doilea razboi mondial, in aceasta Saraska au fost proiectate bombardierele Tupolev T. U. -2 și avionul de vanatoare Iliusin I. I. -2. Grupul a fost mutat de mai multe ori pe parcursul razboiului, pentru a nu fi capturat de inamic, motivau temnicerii. In anul 1942 Koroliov a fost mutat in alta Saraska, ca subordonat al inginerului de motoare Glușko. Aici se proiectau piese pentru motoarele avioanelor cu reactie. Koroliov a stat aici, izolat de familie pana in 1944, traind permanent cu teama de a fi ucis datorita secretelor militare pe care le stia. Era de asemenea marcat de trecerea prin lagar. Din acest motiv a fost mereu rezervat și precaut. Pe 27 iunie 1944, Koroliov, impreuna cu Tupolev și altii a fost eliberat printr-un decret special al guvernului, fiind absolvit de orice vina. Biroul de proiectare a fost transferat de la NKVD la Comisia de Industrie Aeronautica a Guvernului. Koroliov a lucrat la Biroul de Proiectare multi ani, sub conducerea lui Glușko, Studiind și realizand proiecte de rachete.

Rachetele balistice[modificare | modificare sursă]

In anul 1945 Koroliov a primit prima sa Medalie de Onoare, pentru munca lui in dezvoltarea motoarelor de rachete pentru aeronavele militare. In acelasi an a fost numit colonel in Armata Rosie. Impreuna cu alti experti, a zburat in Germania pentru studia date despre racheta germana V-2. Rusii considerau de prima importanta refacerea documentatiei pierdute a rachetei V-2, studiul pieselor gasite la fata locului, precum și preluarea instalatiilor de fabricare. In 1946 au fost adusi in URSS 5. 000 de muncitori germani. Stalin a facut din cercetarea și productia de rachete balistice o prioritate nationala, sa ca prizonierii germani au fost grupati intr-un nou institut, creat special pentru ei, N. I. I-88. Studiul și perfectionarea rachetelor balistice a trecut sub controlul militar al lui Dimitri Ustinov, avandu-l pe Koroliov proiectant principal de rachete cu raza lunga de actiune. Koroliov a dovedit pricepere in utilizarea noilor instalatii, organizand totul foarte bine. Germanii care lucrau la instalatie erau tinuti ca intr-o inchisoare, fiind incinjurati de garduri de sarma ghimpata și gardieni inarmati. Cu documentatia refacuta, in parte și datorita rachetelur V-2 demontate, s-a inceput construirea unei replici functionale a rachetei. Aceasta a fost numita R-1 și a fost testata pentru prima oara in octombrie 1947. Au fost lansata unsprezece, cinci dintre ele atingandu-si obiectivul. Aceste reusite erau comparabile cu ale germanilor, demonstrand slaba fiabilitate a rachetei. Sovieticii au folosit muncitori germani la acest proiect pana in anul 1952, cand primele grupuri au inceput a fi repatriate, pentru ca in 1954 utilizarea de specialisti straini la acest program sa fie sistata.

În 1947 grupul NII-88, sub conducerea lui Koroliov, a inceput lucrul la proiecte mai avansate, marind raza de actiune și greutatea utila a rachetelor. R-2 avea raza de actiune de doua ori mai mare decat V-2 și a fost prima racheta care avea focos separat. Urmatoarea racheta a fost R-3, cu o raza de actiune de 3.000 km, putand atinge obiective in Marea Britanie.

Grupul condus de Glușko (care avea acelasi tip de activitate ca al lui Koroliov) nerealizand motoare destul de puternice, a pierdut finantarea in anul 1952, fiind desfiintat. In acelasi an, Koroliov a inceput lucrul la modelul R-5 (numele de cod în cadrulNATO: SS-3 Shyster), cu o raza medie de acțiune: 1.200 km. A fost testata cu succes in 1953.

Primul ICMB sovietic a fost R-7 (nume-cod la NATO: SS-Sapwood). Aceasta avea doua trepte, putand transporta o incarcatura utila de 5. 400 kg, suficienta pentru a duce bomba atomica sovietica la 7. 000 km distanta. Dupa mai multe esecuri, prima lansare reusita a avut loc in august 1957, cu aceasta ocazie fiind transportata o incarcatura pasiva pana in peninsula Kamceatka.

Alte date biografice[modificare | modificare sursă]

Emigrantul rus Leonid Vladimirov ne spune cum il descria Glușko pe Koroliov: de statură mică, robust, cu gatul scurt, cu ochi căprui stralucind de inteligenta. Era un sceptic, un cinic și un pesimist, care avea o viziune melancolica asupra viitorului.

Toti ne ducem fara sa lasam vreo urma”, ii placea sa spuna. Koroliov bea rar vodca sau alta bautura alcoolica, iar stilul lui de viata era auster. Inpreajma anului 1946 casatoria lui Serghei și a Xeniei a inceput sa scartaie. Xenia era mai tot timpul ocupata cu munca, iar Koroliov s-a incurcat cu o femee mai tanara, Nina Ivanovna Kotenkova. Jignita de infidelitate, Xenia a cerut divortul in 1948. S. Koroliov și Nina s-au casatorit i nanul 1949, dar Koroliov a mai cunoscut și alte femei dupa casatoria cu Nina.

Programul spațial[modificare | modificare sursă]

Koroliov nu a fost interesat numai de tehnologia balistica. A fost mereu sedus de ideea utilizarii acestei tehnologii in calatoriile spatiale. In anul 1953 a propus folosirea rachetei R-7 pentru lansarea pe orbita a unui satelit. A reusit sa impuna aceasta idee Academiei Ruse de Stiinta, mai mult, a propus trimiterea unui caina in spatiu. A fost nevoit sa invinga rezistenta militarilor și a partidului. In anul 1957, in timpul Anului Geofizic International, ideea lansarii unui satelit a inceput sa apara in presa americana. Guvernul american nu era insa dispus sa investeasca milioane de dolari in asa ceva, lasand acest proiect la nivelul discutiilor. Koroliov a intuit ca in aceste conditii Rusia putea depasi America. In cele din urma a primit sprijinul guvernului. Kremlinul a inteles ce valoare propagandistica imensa ar avea intaietatea lansarii unui satelit, si cat de umilita ar fi America. Satelitul Sputnic a fost realizat in mai putin de o luna. Avea o constructie simpla, care consta dintr-o sfera slefuita, in interiorul carea se afla un emitator radio, cateva instrumente pentru masurat temperatura și bateriile de alimentare. Koroliov a supravegheat personal montarea satelitului. Munca la acesta a fost tensionata. In sfarsit, pe 4 octombrie 1957 a fost lansata racheta și satelitul a ajuns pe orbita. Evenimentul a avut un efect imediat și rasunator, implicatiile politice fiind cele asteptate. Nikita Hrusciov a incantat de succes, a hotarat ca trebuie facuta o noua lansare, cu ocazia celei de a-40-a aniversari a Revolutiei din Octombrie. Lucru care s-a și intamplat pe trei noiembrie, Sputnik 2 fiind pregatit pentru lansare in mai putin de o luna. Sputnik 2 era o cabina spatiala care cantarea de sase oro cat Sputnik 1, avand in interior un pasager, catelusa Laika. A fost complet proiectata in doar patru saptamani, nefiind testata inaintea lansarii, din lipsa de timp. Afost pusa pe orbita la 3 noiembrie. Laica a supravietuit lansarii dar a murit putin dupa aceea, datorita caldurii mari din interiorul cabinei. A urmat apoi Sputnic 3. Nava a fost lansata pe 15 mai 1958. Din pacate , datorita unui defect la sistemul de colectare a datelor nu a putut transmite informatii despre centura Van Allen, asa cum ar fi dorit cei care au construit-o. Acest lucru va fi facut mai tarziu de sonda nordamericana Explorer 4 in luna iunie a aceluiasi an. Dar Sputnik 3 a demonstrat, indubitabil, capacitatea tehnologiei balistice a URSS

Luna[modificare | modificare sursă]

Koroliov dorea sa trimita un om pe Luna. Pentru realizarea acestui obiectiv a folosit o versiune modificata a rachetei R-7, careia i-a adaugat inca o treapta. Motorul ultimei trepte a fost primul motor-racheta proiectat sa functioneze in afara atmosferei. Primele lansari, efectuate in anul 1958, au esuat. In acelasi an a fost lansata sonda Luna 1, cu intentia de a atinge suprafata Lunii, dar și aceasta a dat gres, dupa 6. 000 de km parcursi. Prima misiune care a atins suprafata Lunii a fost Luna 2, marcand un nou succes pentru sovietici. Va urma Luna 3, lansata la numai 2 ani dupa Sputnik 1, misiune spatiala in care s-a reusit pentru prima oara fotografierea fetei intunecate a Lunii. Acest succes a dat rusilor dreptul de a da diverselor locuri de pe fata nevazuta a astrului nume rusesti. Grupul lui Koroliov a lucrst, de asemenea, la ambitioase proiecte pentru misiuni spre Marte și Venus, pentru trimiterea unui om pe orbita, lansarea unui satelit de telecomunicatii, meteorologic sau de spionaj.

Zborul cu echipaj[modificare | modificare sursă]

Planul lui Koroliov pentru o misiune cu echipaj a inceput in anul 1957, cand au fost realizate proiecte de studiu ale viitoarei nave Vostok. Avea un singur pasager echipat cu un costum spatial și era complet automata. Capsula dispunea de un mecanism de protectie pentru eventualele probleme de dinaintea lansarii și un sistem de aterizare lina și de ejectare in timpul recuperarii echipajului. La 15 mai 1960 un prototip fara echipaj a realizat 64 de ocoluri ale Terei, dar s-a distrus la reintrarea in atmosfera. Au mai fost facute 4 lansari cu caini in interior, doua dintre ele complet reusite. Dupa obtinerea aprobarii guvernului, o versiune modificata a lui R-7 a fost folosita pentru trimiterea pe orbita a lui Yuri Gagarin, pe 12 aprilie 1961, aceasta fiind prima iesire a unui om in spatiu. Gagarin a revenit pe pamant sarind din capsula cu parasuta de la o altitudine de 7 km. Dupa acest zbor au urmat altele, culminand cu cele 81 de orbite ale lui Vostok 5 și trimiterea in spatiu a primei femei astronaut, Valentina Tereskova, in misiunea Vostok 6. Dupa programul Vostok Koroliov dorea sa continuie cu proiectul navei Soyuz, care se putea conecta cu alta nava, in vederea inlocuirii cosmonautilor. Nikita Hrușciov dorea insa mai multe zboruri cu echipaj. Koroliov a incercat sa se opuna acestei idei, deuarece nu dispunea de o racheta destul de puternica pentru a duce in spatiu un echipaj cu 3 oameni, as cum dorea liderul sovietic. Pe acesta nu-l interesau aspectele tehnice ale problemei, as ca ii lasa de inteles lui Koroliov ca daca nu se conformeaza sugestiilor sale , conducerea programului va ajunge in mainile rivalului sau, Vladimir Celomei.

Programul Voshod[modificare | modificare sursă]

Grupul lui a proiectat, in aceste conditii nava Voshod, o varianta imbunatatita a lui Vostok. Una din dificultatile oroiectului era necesitatea ca aceasta sa aterizeze cu parasutele. Era nevoie de o parasuta mare pentru ca nava sa ajunga la sol in siguranta. Rezultatul a fost o racheta de pe care s-au inlaturat toate accesoriile la care se putea renunta, pentru ca aceasta sa fie cat mai usoara. Chiar și echipajul a urmat o cura de slabire. Capsula urma sa fie lansata in spatiu cu o greutate cat mai apropiata de maximul admis de puterea rachetei, in consecinta, aceasta consuma aproape tot combustibilul la atingerea vitezei orbitale. Racheta a fost testata odata fara echipaj, iar pe 12 octombrie 1964 un echipaj de 3 oameni a fost lansat in spatiu, pe o orbita circumterestra. Aceasta a realizat 16 ocoluri in jurul Pamantului. Nava a fost proiectata pentru o aterizare lina, motiv pentru care a fost eliminat sistemul ejector. Mai mult, nu avea nici sistem de salvare la decolare. Cum americanii planuiau un zbor spatial cu Gemini, rusii au dorit sa-i depeseasca din nou, facand un nou zbor cu o a doua racheta Voshod. Adaugandu-i o cabina pentru decompresie, Voshod 2 a fost lansata pe 18 martie 1965 avandu-l la bord pd Alexei Leonov. Zborul aproape ca s-a terminat cu un dezastru, asa incatplanurile pentru alte misiuni Voshod au fost abandonate. La scurt timp Nikita Hrușciov a fost inlocuit la conducerea URSS Ceea ce insemna ca Koroliov isi putea continua munca la proiectul trimiterii unui om pe Luna. Pentru drumul pana la Luna Koroliov a proiectat uriasa racheta N-1. De asemenea a lucrat la planurile navei Soyuz, precum și la navele Luna, care au aterizat usor și sigur pe satelitul natural al Terei. A lucrat și la punerea la punct a unor misiuni fara echipaj pe Marte și Venus. Dar, pe neasteptate, a murit fara sa-si fi terminat operele incepute. Cel putin nu pe cele din urma.

Moartea[modificare | modificare sursă]

Pe 30 decembrie 1960 Koroliov a suferit primul infarct miocardic. In timpul convalescentei medicii i-au descoperit și o afectiune a rinichilor, datorata, probabil anilor de inchisoare. A fost avertizat de medici ca ritmul intens de munca il va ucide. Dar Koroliov stia ca daca americanii castiga cursa spatiala, Hrusciov va bloca finantarea programului spatial. Prin urmare a inceput activitatea cu și mai multa ravna.

Incepand din anul 1962 problemele de sanatate ale lui Koroliov au inceput sa se agraveze, provocandu-i mai multe afectiuni:o sangerare intestinala care l-a bagat in spital, o aritmie cardiaca depistata de medici in 1964, o infectie la fiere, si, probabil ca urmare a numeroaselor teste de rachete la care a participat, a inceput sa surzeasca.

Circumstantele reale ale mortii sale raman inca necunoscute. In decembrie 1965 s-a presupus ca are un polip sangerand in colon. A fost internat pe 5 ianuarie 1966 pentru extirparea polipului. Operatia trebuia sa fie una de rutina. Noua zile mai tarziu murea, aparent in urma unor complicatii aparute in timpul operatiei.

In declaratia oficiala a guvernului se spunea ca a decedat datorita unei tumori canceroase de mari dimensiuni pe care ar fi avut-o in abdomen(?)Nu la stomac, nu la intestin. Dar mai tarziu Glușko a divulgat adevarata cauza a mortii lui Koroliov:acesta ar fi decedat in urma unei banale operatii de hemoroizi, prost facuta. Problemele pe care le avea cu inima au complicat și mai mult situatia. Dupa unele surse, insusi Petrovski, ministrul sanatatii pe atunci, a hotarat sa-l opereze pe Koroliov, desi nu era expert in acest tip de afectiune.

In timpul operatiei a descoperit cateva tumori de colon, dar a continuat sa opereze fara ajutor fara echipament adecvat ori supliment de sange. Operatia, de 5 ore, s-a soldat cu moartea lui Koroliov pe masa de operatie. Potrivit acelorasi surse, Koroliov ar fi fost asasinat deoarece ar fi comis erori grave in ultima perioada a activitatii, ca sef al programului spatial.

In conformitate cu politica inceputa de Stalin și continuata de succesorii lui, identitatea lui Koroliov nu a fost dezvaluita pana la moartea sa. Motivul invocat era ca numai asa putea fi protejat de agentii straini, in special de cei americani, care ar fi fost interesati de munca lui sau care l-ar fi putut ucide. Ca urmare a acestei tactici, poporul rus nu a stiut nimic despre munca și realizarile lui Koroliov pana dupa moartea acestuia. Pe 16 ianuarie 1966 i-a fost publicat in ziarul Pravda necrologul alaturi de o fotografie cu toate medaliile. Trupul neinsufletit al marelui disparut a fost depus, cu toate onorurile, in mausoleul din Kremlin.

Koroliov a fost comparat cu Wernher von Braun, ca arhitect principal al cursei spatiale a URSS Dar, sre deosebire de W. von Braun, Koroliov a trebuit sa lupte in permanenta cu rivalii sai, de tipul lui Vladimir Colomei, care aveau propriile planuri pentru zborul spre Luna. De asemenea a folosit o tehnologie mult inferioara celei de care a beneficiat rivalul sau american. Succesorul lui Koroliov la carma programului spatial rus a fost Vasili Misin. Misin era un inginer rachetist foarte competent, care a fost mana dreapta a lui Koroliov, dar a avut nesansa de a mosteni un proiect neviabil, racheta N-1. In anul 1972, dupa efectuarea a 4 lansari nereusite, Misin a pierdut comanda programului, fiind inlocoit cu Valentin Glușko. In acel moment, statele unite ajunsesera deja pe Luna, asa ca Leonid Brejnev a oprit programul.

Premii și medalii[modificare | modificare sursă]

Koroliov a primit de doua ori titlul de Erou al Muncii Socialiste, in anii 1956 și 1961. De asemenea, i-a fost decernat Premiul Lenin in anul 1957 și Ordinul Lenin de 3 ori. In anul 1958 a fost numit membru al Academiei Ruse de Stiinta. In timpul cat Nikita Hrușciov a fost la carma URSS lui Koroliov i-a fost decernat premiul Nobel, ca o recunoastere internationala a muncii sale, dar Hrusciov a interzis ca numele genialului inginer sa fie folosit la ceremonie, afirmand ca mai degraba premiul ar trebui oferit poporului sovietic și oranduirii socialiste pentru aceste succese. In anul 1966 o strada din orasul natal a primit numele marelui om, Strada Academician Koroliov, iar in 1975 a fost amenajat un muzeu in casa in care a locuit din 1959 pana in 1966. In 1996, Boris Yeltin a dat orasului Kaliningrad, regiunea Moskova, numele Koroliov. Aici esta sediul celei mai mari companii spatiale ruse, Koroliov and Space Corporation Energia. Un crater de pe fata intunecata a Lunii a primit numele Koroliov și altul pe planeta Marte. Exista și un astreroid cu acelasi nume, 1855-Koroliov. In anul 2005 postul de televiziune britanic BBC a realizat o emisiune numita *Cursa Spatiala* centrata pe munca lui Koroliov la motoarele racheta și la programul spatial, facand și o paralela cu activitatea similara a opusului sau din Statele Unite ale Americii, Wernher von Braun.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • James Harford: How One Man Masterminded the Soviet Drive to Beet America to the Moon, John Wiley & sons, ISBN 0-471-14853-9.
  • Leonid Vladimirov, The Russian Space Bluff, (trad. David Floyd), 1971, The Dial Press, ISBN 0-85468-023-3.
  • Vasili P. Misin, Way Didn`t We Flay to the Moon?, JPRS-USP-91-006, 12 noiembrie 1991, pag. 10.