Sebeş, Braşov
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Acest articol sau această secţiune trebuie pus(ă) în formatul standard. Ştergeţi eticheta la încheierea standardizării. Acest articol a fost etichetat în martie 2007 |
|
|||||
| Amplasare | |||||
| Judeţ | Braşov | ||||
| Oraş | [[{{{oraş}}}]] | ||||
| Oraş | {{{oraş2}}} | ||||
| Comună | Hârseni | ||||
| Comună | [[Comuna {{{comună2}}}, Braşov|{{{comună2}}}]] | ||||
| Atestare | 1453 | ||||
| Populaţie ([[]]) | cca 500 | ||||
| Suprafaţă | {{{suprafaţă}}} | ||||
| Altitudine | {{{altitudine}}} m n.m. | ||||
| Cod poştal | 507094 | ||||
| Localnici | {{{localnici}}} | ||||
Sebeş este o localitate situată la 15 de km de Municipiul Făgăraş, în judeţul Braşov, Transilvania, România. Satul este situat pe frumoasa vale a râului Sebeş, zonă geografică şi frumoasă şi aspră cu păduri de brazi veşnic în haine de sărbătoare şi cu munţi înalţi pierduţi în zare. Aici în Sebeş, e istorie şi limbă românească, e cultură străveche şi vatră de civilizaţie, e muncă şi luptă cu greutaţiile vieţii, e jertfă şi speranţă.
Cuprins |
[modifică] Stema Sebeş
Stema Sebeşului este înpărţită în patru cadrane inegale în partea stângă sus, sunt reprezentaţi munţii care străjuiesc satul, în partea dreaptă sus sunt reprezentate câteva spice de grâu ce reprezintă lanurile nesfârşite de grâu, în dreapta jos este reprezentat un bivol (animal foarte întâlnit aici), iar în stânga jos este reprezentat un tractor ce reprezintă agricultura înfloritoare.
[modifică] Istorie
Prima menţiune oficială cu privire la satul Sebeş datează din anul 1453, din timpul când Ducatul Făgăraşului era sub stăpânirea domnilor munteni, până în 1464, adică de 174 de ani de la plecarea lui Radu Negru. În acest an când a fost atestat documentar, Stanciu Dijanul din Dejani primea alături de alte sate, printr-o diplomă dată de Vladislav al II-lea, jumătate din satul Sebeş. Informaţia este foarte importantă fiincă, în documente, satul Sebeş apare abia în urbariile din secolul al XVII-lea când se vorbeşte, la Sebeş, de un boier Comşa, cu cei cinci fii ai săi: Iovan, Domboie, Roman, Stana şi Onea. Ei au opt vecini (iobagi), o pătrime din muntele Groapa, altă pătrime fiind a iobagilor, fânaţi de cinci care şi arătura de 60 câble[1]. Vorbind de situaţia social-politică a ţăranilor sub stăpânirea domnilor munteni se poate spune că, în această perioadă, ţăranii din Sebeş erau oameni liberi, singurul lor stăpan fiind voievodul, faţă de care aveau anumite obligaţii financiare şi militare. Domnii munteni aveau însă nevoie de o clasă politică care să conducă destinele colectivitaţii sătesti şi să ţină legatura cu voievodul şi cu divanul domnesc. În acest sens, ca urmare a unor servicii deosebite, militare mai ales, domnii munteni, prin diplome voievodale au înnobilat pe anumiţi ţărani, acestora sub titlul de boieri, domnul dându-le moşii, păduri, munţi, scutindu-i de dări în schimbul slujbelor administrative şi militarte pentru voievod. Din anul 1464 până în anul 1690, timp de 226 de ani Ducatul Făgăraşului, se află sub stăpânirea regilor unguri şi a principilor ardeleni, de multe ori această ţărişoară fiind donată soţiilor voievozilor ardeleni sau altor persoane importante. Din 1690, Ţara Făgăraşului trece sub stăpânire habsburgică. Ţăranii din Sebeş, suportând cu greu condiţia de toleraţi şi iobagi, încet trec la religia greco-catolică, pentru acesti fii ai munţilor, libertatea fiind suprema valoare aşa cum se va vedea şi mai târziu. În perioada Dualismului austro-ungar (1867-1918) şi la Sebeş ca în toată Transilvania, începe un amplu proces de maghiarizare: învăţământ în limba maghiară, eliminarea completă a manualelor româneşti, maghiarizarea numelor şi a prenumelor în registrele stării civile, o neroadă campanie de sincronizare a portului ţăranului român cu portul ţăranilor unguri şi multe alte nedreptăţi. După primul război mondial, în anul 1918, în Transilvania a început o amplă mişcare populară pentru unirea Transilvaniei cu patria mamă. Ţăranii din Sebeş abia întorşi de pe front s-au constituit în garda naţională care va dezarma jandarmii unguri, proclamând stăpânirea românească, bucuria satului s-a manifestat printr-o horă şi prin ridicarea steagului românesc pe turla bisericii. [[Imagine:comisu[1].JPEG]]
- În anul 1733, când episcopul români unit cu Roma (greco-catolic) Inocenţiu Micu-Klein a organizat o conscripţiune[2]în Ardeal,în localitatea românească[3]Sebeş erau recenzate un număr de 40 de familii. Cu alte cuvinte, în localitatea Sebeş (ortografiat Sebes), în anul 1733, trăiau circa 200 de persoane. Din registrul aceleiaşi conscripţiuni mai aflăm numele celor doi preoţi greco-catolici care funcţionau la Sebeş: Kracsun şi Itul. În Sebeşul anului 1733 exista o biserică.[4] Din punct de vedere bisericesc, în acea epocă, parohia greco-catolică de la Sebeş făcea parte din Protopopiatul de la Veneţia de Jos.[5] Denumirea satului şi numele preoţilor erau redate în ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripţiunii urmau să fie remise unei comisii formate din neromâni, şi în majoritate unguri.[6]
- În 1765, satul a fost militarizat în întregime şi a făcut parte din Compania a X-a de graniţă a Regimentului I de Graniţă de la Orlat până în 1851 când a fost desfiinţat.
[modifică] Istoria Bisericii
Înainte de 1840, biserica satului era din lemn şi era situată pe o străduţă laterală.În anul 1840, s-a încheiat ridicarea actualei biserici cu hramul Sfântului Nicolae situată pe strada principală. În anul 1948, printr-un decret[7]abuziv al autorităţilor comuniste ale vremii, biserica greco-catolică din România a fost interzisă, iar patrimoniul bisericii a fost dat în folosinţa cultului ortodox şi a Statului comunist.
[modifică] Ocupaţiile locuitorilor
Prima ocupaţie a ţăranilor din Sebeş a fost păduritul[8]ca dovadă în sat au fost 4 gatere[9] astăzi toate demolate. Cu timpul păduritul nemaiaducând venituri, sătenii au început să se ocupe mai intens de agricultură. Având o suprafaţă arabilă de 377 ha, în mare parte realizată prin defrişări, cu pământ duşmănos, opunându-se realizării unor producţii spectaculoase, plugarii din Sebeş, prin inteligenţă, meştesug şi mare trudă au reuşit să transforme ogoarele lor pietroase,lutoase şi reci într-un paradis vegetal. La ora actuală cultura de baza o reprezintă cartoful, sătenii obţinând din vinderea cartofilor sume importante. Ca urmare, au sporit enorm investiţiile în maşini agricole, în Sebeş fiind astăzi circa 50 de tractoare şi 5 combine; totuşi de 1-2 ani, se observă o regresie în agricultură multe pământuri arabile rămânând necultivate datorită îmbătrânirii populaţiei. Această îmbătrânire a populaţiei se datorează migrării tineretului în ţările occidentale. Cu o suprafaţă de 212 ha de fâneţe şi multe păşuni în golul de munte, în Sebeş au existat condiţii excelente pentru creşterea vitelor, boi, vaci, cai, bivoli şi oi. Mândria oamenilor de altă dată era dată de frumuseţea boilor. Boii apar ca motiv central în cântecele satului, în ceremoniile de nuntă, cea mai importantă parte a zestrei unei fete fiind o pereche de boi.
[modifică] Locuinţa şi gospodăria ţăranului sebeşan
În vechime toate casele precum şi acareturile erau confecţionate din lemn şi acoperite cu jipi[10]. Casa arhaică se compunea din trei încăperi: tinda cu cuptorul, casa dinainte şi celarul[11], mobilierul era foarte simplu, un pat, o masă, lăzi, lăiţi şi scaune cu trei picioare. Pe pat erau aşezate lepedeauăle şi pernele, stivuite până la grindă. Toate casele se spoiau anual cu o singură culoare: albastru, încât la sărbători totul strălucea ca o imensă şi fantastică grădină de albastrele. Gospodăria ţăranească se compunea din: suşop, şop, grajd, felderă, cocină, şură si ţarc pentru oi. În prezent satul se compune numai din case de cărămidă, cele din lemn au dispărut, spre paguba culturii naţionale româneşti.
[modifică] Portul tradiţional
Portul ţăranului sebeşan este de o mare frumuseţe şi varietate. Piesele portului tradiţional pentru femei sunt: ia, pieptărelul, poalele, crătinţa, şurţul[12], betele, iar peste costum se purta frijura. Portul bărbătesc se compunea din: căciula rotilată, pieptar, cămaşă, şerpar, cioareci, opinci şi frijură.
[modifică] Note şi referinţe
- ^ Prodan-Urbarii I, pag. 729
- ^ Recensământ
- ^ Locus valachicus
- ^ Augustin Bunea, Din Istoria Românilor. Episcopul Ioan Inocenţiu Klein (1728 - 1751), Blaj, 1900, p. 409.
- ^ Augustin Bunea, Din Istoria Românilor. Episcopul Ioan Inocenţiu Klein (1728 - 1751), Blaj, 1900, pp. 408-409.
- ^ Augustin Bunea, Din Istoria Românilor. Episcopul Ioan Inocenţiu Klein (1728 - 1751), Blaj, 1900, p. 303.
- ^ Decretul 358 din 1 decembrie 1948
- ^ Exploatări forestiere
- ^ Gater<germ. Gatter "ferăstrău mecanic"; "joagăr"
- ^ Paie
- ^ Cămara
- ^ Şorţul
[modifică] Surse bibliografice
- Augustin Bunea, Din Istoria Românilor. Episcopul Ioan Inocenţiu Klein (1728 - 1751), Anul Domnului 1900. Dela s. Unire 200. Blaş [Blaj], Tipografia Seminariului archidiecesan gr.-cat.
