Schiţă (literatură)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Schiţa este o operă epică, în proză, de dimensiuni reduse, cu o acţiune restrânsă la care participă un număr mic de personaje, surprinse într-un moment semnificativ al existenţei lor.

[modifică] Trăsături

Schiţa are un caracter dramatizat, de foarte multe ori dialogurile pot fi mai importante decât naraţiunea propriu-zisă. Acţiunea schiţei se desfăşoară pe o durată scurtă şi are loc, în general, într-un decor unic. Personajul principal este caracterizat într-o manieră stilizată, construcţia sa fiind realizată din perspectiva unei trăsături interioare.

[modifică] Autori de schiţe

Însuşi termenul „schiţă” este slab reprezentat în alte limbi, rivalizând cu alte concepte, introduse mai târziu şi mai intuitive (de exemplu, în limba engleză, schiţa – sketch story – poate fi uşor asimilată cu short story sau chiar short short story, niciuna dintre cele amintite neavând un corespondent direct în limba română). Din acest motiv, mulţi potenţiali autori de „schiţe” (conform definiţiei ei româneşti) vor fi încadraţi în alte delimitări. Totuşi, câteva nume recunoscute sunt: cehul Anton Cehov, autorul englez Saki şi australianul Henry Lawson (toţi au activat la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX).

[modifică] În literatura română

Perioada de înflorire a genului este aceeaşi şi în cazul literaturii române. Autorul care a desăvârşit genul în ţară este Ion Luca Caragiale[1], deşi specia a fost cultivată anterior şi de alţi scriitori (Emil Gârleanu, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti). Schiţele lui Caragiale au fost adunate în volumul Momente şi schiţe, apărut în 1901. Personajele schiţelor lui Caragiale sunt selectate din medii variate: pornind din intimitatea familiei şi continuând în şcoală, presă, justiţie; sunt incluse şi viaţa mondenă sau din scena politică.