Sărata-Monteoru, Buzău

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pentru alte sensuri, vedeți Sărata (dezambiguizare).
Sărata-Monteoru
—  Sat  —
Unul din bazinele cu apă sărată de la Sărata-Monteoru
Unul din bazinele cu apă sărată de la Sărata-Monteoru
Sărata-Monteoru se află în România
{{{alt}}}
Sărata-Monteoru
Localizarea satului pe harta României
Sărata-Monteoru se află în Județul Buzău
{{{alt}}}
Sărata-Monteoru
Localizarea satului pe harta județului Buzău
Coordonate: Coordonate: 45°8′57″N 26°38′29″E / 45.14917°N 26.64139°E / 45.14917; 26.6413945°8′57″N 26°38′29″E / 45.14917°N 26.64139°E / 45.14917; 26.64139

Țară  România
Județ Buzău
Comună Merei
Prima atestare 1837

Altitudine 186 m.d.m.

Populație (2002)
 - Total 863 locuitori

Cod poștal 127366
Localnici

Sărata-Monteoru (denumit pe scurt și Monteoru; în trecut, Fundul Sărății) este o stațiune balneară situată în zona central-vestică a județului Buzău, Muntenia, România, la aproximativ 14 km distanță de orașul Buzău. Localitatea aparține administrativ de comuna Merei și a fost întâi cunoscută între localnici pentru apele tămăduitoare ale izvoarelor sărate.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, localitatea și terenurile din jur au fost cumpărate de grecul Grigore Monteoru, care și-a luat apoi și numele localității drept nume de familie; acesta a exploatat cu succes zăcămintele de petrol, după care a folosit câștigurile pentru a finanța investiția într-o stațiune turistică. În perioada interbelică, la Monteoru s-a dat în folosință o mină de petrol unicat în Europa la acea vreme. Stațiunea a avut perioada de glorie până la al Doilea Război Mondial, fiind distrusă după instaurarea regimului comunist și confiscarea proprietății. În anii 1970, statul comunist a început să facă din nou niște mici investiții în stațiune, completate după căderea regimului și revenirea la economia de piață, de alte inițiative private în domeniul turismului.

Localitatea este cunoscută și pentru cultura Monteoru, o cultură arheologică datând din epoca bronzului, reprezentată printr-o mare așezare aflată în apropiere de marginea de est a satului de astăzi, pe dealul Cetățuia.

Geografie[modificare | modificare sursă]

Râul Sărata trecând prin Monteoru.

Localitatea este plasată într-o depresiune intracolinară drenată de râul Sărata, la extremitatea sud-estică a Subcarpaților Curburii, între Dealurile Istriței, dealuri acoperite de o vegetație bogată și la adăpost de vânturi.[1] Climatul depresiunii este continental, cu veri calde și însorite, fără curenți de aer iar precipitațiile și nebulozitatea sunt reduse. Printre plantele care cresc în pădurile de foioase din preajma localității, pe lângă dedițel, ciulin și păducel se numără și mai multe specii de plante rare, între care laleaua pestriță, bujorul de pădure, porumbul cucului, ruscuța de primăvară și crinul roșu de pădure.[2]

În această zonă, petrolul există în subsol la adâncime mică, iar apele din subteran au conținut mare de petrol, brom, iod și sare, motiv pentru care localnicii folosesc doar apă îmbuteliată, cea din fântâni nefiind utilizabilă.[3] Aceste ape sunt, însă, folosite pentru tratamente medicinale; ele curg din 15 izvoare aflate în toată depresiunea.[4]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Descoperiri arheologice[modificare | modificare sursă]

În Sărata-Monteoru, în mai multe puncte s-au realizat descoperiri arheologice atribuite mai multor epoci. Cele mai vechi urme de locuire datează din eneolitic și au fost găsite în partea de sud-vest și în cea de est a localității, aparținând culturii Aldeni II-Stoicani.[5]

Cele mai importante descoperiri arheologice le reprezintă cele de pe dealul Cetățuia și de pe platoul Poiana Scorușului, descoperiri efectuate începând cu perioade de construire a stațiunii Sărata-Monteoru, spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Acest sit datează din epoca bronzului, iar cultura arheologică de care aparține a fost botezată „Monteoru”, după acest sit. Așezarea descoperită prezintă mai multe straturi (denumite Ic4, Ic3, Ic2, Ic1, Ib, Ia, IIa și IIb, straturi folosite de arheologi pentru identificarea perioadelor cronologice ale culturii Monteoru. Arheologii au identificat în această așezare o cetate întârită cu bolovani și cu un șanț de apărare, precum și locuințe care prezintă o oarecare continuitate cu alte urme din eneolitic ce reprezintă extremitatea sud-vestică a culturii Cucuteni B. În complexul sit arheologic de la Monteoru, s-au găsit și urme ale altor culturi arheologice din Transilvania, sudul Munteniei, Basarabia și Ucraina. Pe colinele de lângă dealul Cetățuia se găsesc mai multe cimitire și necropole aparținând și ele aceleiași culturi Monteoru.[5]

Exploatările petroliere și începuturile stațiunii[modificare | modificare sursă]

Vila familiei Monteoru, aflată în parcul dendrologic ce astăzi găzduieşte o tabără de copii

Apele cu proprietăți curative erau menționate încă din 1837, localnicii folosindu-le pentru tratarea unor boli cu leacuri rudimentare.[4] Grecul Grigore Stavri (care ulterior și-a luat numele de Grigore Constantinescu-Monteoru) a achiziționat în perioada 1860–1880 toate terenurile petrolifere, precum și întregul sat denumit pe atunci Fundu Sărății și s-a îmbogățit din afacerile cu petrol, comercializând atât țiței brut, cât și ulei mineral fabricat în distileria deschisă în 1871.[6]

Dr. Guyenot, medic consultant la Aix les Bains, Franța și medicul personal al omului de afaceri, l-a sfătuit pe acesta să se trateze cu apele folosite de localnici, iar Constantinescu-Monteoru (stabilit deja acolo) a sesizat potențialul afacerilor din turism.[3] Astfel, el a solicitat serviciile arhitectului german Eduard Honzik, care în 1888 construise vila familiei Monteoru, să elaboreze un proiect pentru construirea unei stațiuni balneare. Lucrarea a fost finalizată până în vara lui 1895, între timp fiind descoperit și captat izvorul numărul 2, izvor ale cărui ape aveau să fie studiate din punct de vedere chimic. Inaugurarea a avut loc în ziua de 1 iulie 1895.[4] Monteoru a construit acolo o capelă, un cazinou, un parc în stilul grădinilor englezești, hoteluri și o vilă personală.[7]

Capela familiei Monteoru

În anii următori, Grigore Monteoru a vândut terenurile petrolifere consorțiului Offenheim Singer Co., pentru a-și dedica investițiile domeniului turismului.[3] În 1895, a inițiat un proiect de construire a unei linii de tramvai de tip Decauville care să lege Monteoru de gara de lângă Stâlpu. Proiectul nu s-a mai realizat, din el păstrându-se doar cantonul ce urma să fie punctul terminus al liniei, canton în care astăzi funcționează o școală primară, un oficiu poștal și un post de jandarmi.[8]

Monteoru a murit în 1898, stațiunea fiind moștenită de ginerele său, doctorul Constantin Angelescu și soția sa Virginia Monteoru, precum și de cealaltă fiică a sa, Elena.[9] (cei doi fii ai săi, Grigore și Gheorghe, au murit înaintea tatălui lor[6]). Cazinoul, clădirea-simbol a stațiunii în perioada interbelică, a fost terminat în 1900 și a costat o jumătate de milion de franci.[10]

La 1901, dicționarul geografic alcătuit pentru județul Buzău de Basil Iorgulescu și inclus în cel național întocmit de George Lahovari consemnează că Monteoru era o comună recent înființată, în 1885, formată din satele Monteoru, Bugheni (Sărata-Nenciulești), desprinse din comuna Gura Sărății, și satul Ogrăzile, desprins din comuna Merei). Același dicționar arată că în comună funcționau 2 fabrici de petrol, dintre care una, cea din apropierea gării, era una dintre cele mai mari din țară. Satul avea o populație de 620 de locuitori și 110 case, iar comuna în total avea 1770 de locuitori.[11][12]

Perioada interbelică: mina de petrol și perioada de înflorire a stațiunii[modificare | modificare sursă]

Monumentul eroilor din Primul Război Mondial

În anii de după Primul Război Mondial, s-a înființat Institutul de Hidrologie București, care, în cadrul unui studiu mai larg despre apele minerale din România, și-a îndreptat atenția spre izvorul nr. 2 din Monteoru. Dr. G. Niculescu a constatat că apele izvorului conțin clorură de sodiu și clorură de magneziu, fără a avea însă bicarbonat de sodiu și că au o compoziție asemănătoare celor din stațiunea franceză Châtel Guyon. Studiile sale au fost publicate în revista Institutului și au fost prezentate la diferite conferințe. Pe baza acestor date, dr. A. Theohari a stabilit indicațiile terapeutice ale acestor ape în afecțiunile tubului digestiv și anexelor acestuia.[4]

În perioada interbelică, s-a înființat la Monteoru singura mină de petrol de la acea vreme din Europa, rămasă încă unicat pe continent, de unde se extrăgea petrol prin galerii subterane la adâncime de 240–320 m.[3] Ea a fost inaugurată în 1925; ea avea o galerie principală în care se cobora cu ascensorul; din ea se săpau sonde orizontale prin straturile de marne către cele de nisip petrolifer, de unde petrolul se scurgea în puțul nr. 42 pentru a fi scos cu pompele la suprafață.[13][14]

Monumentul eroilor din Primul Război Mondial a fost ridicat în 1933 și a costat 150.000 de lei; el are 5 m înălțime, a fost realizat de sculptorul buzoian Cristea Rădulescu și are o inscripție cu numele a 64 de localnici căzuți în timpul conflictului.[15]

Distrugerea din anii comunismului și noile începuturi de după 1989[modificare | modificare sursă]

Soclul statuii lui Monteoru, distrusă împreună cu parcul din care făcea parte după al Doilea Război Mondial

Cutremurul din 1940, al Doilea Război Mondial și naționalizarea pusă în aplicare de guvernul comunist ce a urmat a dus la abandonarea totală a stațiunii și la intrarea ei în paragină, multe dintre vechile clădiri ajungând să fie demolate iar grădina englezească distrusă. Abia prin anii 1970, s-au înființat două hoteluri (denumite astăzi Ceres și Monteoru), un ștrand și o bază de tratament.[3]

După revoluția din 1989, hotelurile au supraviețuit, Ceres fiind încă administrat de Ministerul Muncii și fiind folosit pentru cazarea pensionarilor cu bilete de tratament. La nivelul anului 2006, apăruseră un număr de 14 pensiuni turistice.[3] Ștrandul cu apă cloro-sodică alimentat de la izvoarele din zonă este principala atracție turistică a zonei, complexul fiind administrat de firma Tomini din Constanța, deținută de un om de afaceri grec, despre care au circulat zvonuri că ar fi avut legături cu familia lui Nicolae Văcăroiu. Urmașii lui Grigore Monteoru au reprimit drepturile de proprietate asupra capelei familiei, unor zone de pădure, precum și asupra vilei aflată în parcul dendrologic în care funcționează astăzi o tabără de elevi.[16]

Transporturi[modificare | modificare sursă]

Halta Băile Sărata Monteoru, de pe calea ferată Ploieşti–Buzău

La începuturi, stațiunea a profitat de proximitatea căii ferate București-Buzău-Galați, construită în 1870, înaintea stațiunii. Grigore Monteoru a finanțat construcția gării Monteoru, pentru a facilita transportul petrolului extras la mină și din sonde. Astăzi, halta Băile Sărata Monteoru este prima haltă după Buzău către Ploiești, dar ea se află, însă, la 8 km depărtare de stațiune, pe teritoriul comunei învecinate Stâlpu și deservește în principal localitatea de reședință a acestei comune, localitate aflată mult mai aproape de ea.

Sărata-Monteoru este legată de Merei, reședința comunei, de un drum județean, DJ203G, unde se intersectează cu alte drumuri județene care duc spre Pietroasele sau spre DN10 la Vernești, sau spre DN1B la Popasul Merei, ambele drumuri naționale care duc la Buzău.

Economia[modificare | modificare sursă]

Principala ramură economică a localității este turismul. Principalele unități de turism sunt hotelul Ceres, administrat de Ministerul Muncii și folosit pentru cazarea pensionarilor cu bilete de tratament, precum și hotelurile Monteoru și Montana, precum și la cele aproximativ cincisprezece pensiuni și tabăra de copii școlari de la Vila Monteoru. Turismul de week-end este principalul tip de turism practicat,[16] dar numeroși turiști vin din Buzău să folosească doar ștrandurile, fără a avea nevoie de unitățile de cazare.

Administrație[modificare | modificare sursă]

Localitatea Sărata-Monteoru face parte din comuna Merei, începând de la reforma administrativă din 1968. În primăvara lui 1989, Sărata-Monteoru a fost declarată comună de sine stătătoare, dar legea prin care s-a făcut acest lucru a fost abrogată în anul următor.[17][18] În decembrie 2005, s-a organizat un referendum pentru aducerea stațiunii sub administrația primăriei municipiului Buzău,[19][20] după modelul stațiunii Păltiniș de lângă Sibiu, dar, deși votul localnicilor din Monteoru a fost favorabil,[21] prea puțini buzoieni s-au prezentat la urne și referendumul nu a fost validat.[22]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ La poalele Istriței, p. 35
  2. ^ Luminile cetățuiei, pp. 200-201
  3. ^ a b c d e f Cobuz, Doru (22 iunie 2006). „Statiunea care bea petrol si apa sarata”. Jurnalul național. http://www.jurnalul.ro/stire-descoperirea-romaniei-06/statiunea-care-bea-petrol-si-apa-sarata-18451.html. 
  4. ^ a b c d Nicolescu, Valeriu; Țânțăreanu, Cătălin (31 august 2010). „Statiunea balneo-climaterica de la Sarata-Monteoru, un Karlsbad românesc”. Opinia (Buzău). http://arhiva.opiniabuzau.ro/blogger/phrame.php?action=displayBlogEntry&id=5946. 
  5. ^ a b Mică Enciclopedie Istorică, pp. 77–82
  6. ^ a b Istoric al Monteorului, publicat de Marcela Marin pe site-ul Asociației Sf. Maria. http://asociatiasfmaria.ro/site/index.php?option=com_content&task=view&id=13&Itemid=27. 
  7. ^ en The Monteoru family [Familia Monteoru]”. Radio România Internațional. 25 ianuarie 2010. http://ns.rri.ro/art.shtml?lang=1&sec=9&art=28878. Accesat la 14 septembrie 2010. 
  8. ^ Luminile cetățuiei, p. 149
  9. ^ Mică Enciclopedie Istorică, p. 306
  10. ^ Luminile cetățuiei, p. 144
  11. ^ Lahovari, George Ioan (1901). „Monteorul (Fundul-Sărății), cătun”. Marele Dicționar Geografic al Romîniei. 4. București: Stab. grafic J. V. Socecu. pp. 387. http://www.archive.org/download/MareleDictionarGeograficAlRominiei4/roumanie_geo_4_text.pdf. 
  12. ^ Lahovari, George Ioan (1901). „Monteorul, com. rur.”. Marele Dicționar Geografic al Romîniei. 4. București: Stab. grafic J. V. Socecu. pp. 386–387. http://www.archive.org/download/MareleDictionarGeograficAlRominiei4/roumanie_geo_4_text.pdf. 
  13. ^ La poalele Istriței, p. 42
  14. ^ Luminile cetățuiei, p. 170
  15. ^ Luminile cetățuiei, pp. 106-108
  16. ^ a b Manolescu, Andrei (22 decembrie 2008). „Sărata Monteoru - în căutarea farmecului pierdut”. Dilema veche (243). http://www.dilemaveche.ro/sectiune/la-singular-si-plural/articol/sarata-monteoru. Accesat la 14 septembrie 2010. 
  17. ^ Legea nr. 2/1989. Anexa 2. http://www.lege-online.ro/lr-LEGE-2-1989-(21464).html. Accesat la 2 februarie 2012. 
  18. ^ Decretul-Lege nr. 38 din 22 ianuarie 1990”. Camera Deputaților din România. http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=11085. Accesat la 2 februarie 2012. 
  19. ^ Buzoieni! În votul nostru stă salvarea stațiunii Sărata-Monteoru!”. Șansa buzoiană. 17 mai 2007. http://www.sansabuzoiana.ro/actualitate.html?aid=1104. Accesat la 14 septembrie 2010. 
  20. ^ Marincea, Ovidiu (7 septembrie 2007). „Sărata Monteoru trăiește din gloria trecutului”. Adevărul. http://www.adevarul.ro/actualitate/Sarata-Monteoru-traieste-gloria-trecutului_0_37197796.html. Accesat la 14 septembrie 2010. 
  21. ^ Grosu, Mărgărit (17 mai 2007). „Populația din Monteoru a votat ieri pentru alipirea stațiunii la municipiul Buzău.”. Șansa buzoiană. http://www.sansabuzoiana.ro/evenimente.html?aid=72. Accesat la 14 septembrie 2010. 
  22. ^ Dinulescu, Cristina (19 decembrie 2005). „Referendumul de la Buzău, un eșec”. AMOS news. http://2005.informatia.ro/index.php?name=News&file=article&sid=121019. Accesat la 14 septembrie 2010. 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Sărata-Monteoru, Buzău