Rezistența anticomunistă din România

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Harta României, principalele grupuri de rezistență armată sunt marcate în roșu

Rezistența anticomunistă din România a avut loc în perioada 1944 - 1962. Formele de rezistență anti-comuniste au luat naștere odată cu instalarea în România a armatei sovietice, care, în ciuda statutului de aliat al României în lupta împotriva Germaniei Naziste („de facto” din 23 august 1944, „de jure” din 12 septembrie), s-a comportat ca armată de ocupație într-o țară dușmană inclusiv după armistițiul din 12 septembrie și chiar după data de 6 martie 1945 când comuniștii au preluat puterea, arestând practic pe oricine era considerat „fascist” ori „antisovietic”. Grupurile de rezistenți și-au continuat ulterior acțiunile de rebeliune armată sub regimul comunist român (în general aceste grupuri erau reperate în munți). Membrii acestor grupuri au fost uneori foști membri ai guvernelor anterioare, foști militari, sau țărani care se opuneau colectivizării. Unii dintre reprezentanții de marcă ai acestui curent sunt : frații Arnăuțoiu, colonelul Gheorghe Arsenescu, Ion Gavrilă Ogoranu, Iosif Capotă, Teodor Șușman, Gheorghe Ionescu, Spiru Blănaru, Ion Uță, Dumitru Ișfănuț, Gavril Vatamaniuc, generalul Aldea.

Abia după prăbușirea regimului comunist, condus între 1965 și 1989 de Nicolae Ceaușescu, realitatea rezistenței anticomuniste din România a fost recunoscută oficial. Abia atunci opinia internațională a putut afla despre existența grupurilor armate (unele intitulându-se "haiduci"), care au fost refugiate în Munții Carpați, unde unele s-au luptat până la zece ani împotriva dictaturii. Ultimul grup de luptă pentru libertate a fost eliminat in munții Banatului în 1962, la aproape 20 de ani după instaurarea regimului comunist în România.

Rezistența armată din România a fost prima și cea mai structurată formă de rezistență împotriva regimului comunist din Blocul sovietic.[1]

Trupele de Securitate au hărțuit în permanență aceste mișcări: majoritatea s-au stins după 1949, multe s-au autodizolvat în 1956, fiind descurajate de pasivitatea statelor occidentale față de mișcarea maghiară de eliberare din acel an, sau au fost lichidate până în 1962.

Preliminare[modificare | modificare sursă]

În martie 1944, Armata Roșie pătrunde în România, în acel moment încă aliată cu Germania Nazistă, apoi se oprește pentru cinci luni pe o linie Cernăuți-Iași-Chișinău-Tighina, în timp ce începuseră tratative între Aliați și opoziția din România, la Stockholm prin Frederic Nanu și Neagu Djuvara, la Ankara și Cairo prin Barbu Știrbei, premergător schimbării de alianță din 23 august 1944. Neavând cunoștință de tratative, care erau secrete, sute de oameni au format mișcări de gherilă pentru a combate Armata Roșie în spatele aceste linii, în teritoriul ocupat de sovietici. Numărul lor crește pe măsură ce se întețește prigoana împotriva Românilor a NKVD-ului.[2]

Prin Lovitura de stat de la 23 august 1944 (oficial recunoscută de Aliați după trei săptămâni prin armistițiul sovieto-român din 12 septembrie 1944) Armata Roșie a primit cale liberă prin România și guvernul României a început treptat să-și piardă suveranitatea în profitul armatei și autorităților sovietice, proces care s-a încheiat cu lovitura de stat din 6 martie 1945 prin care comuniștii au preluat puterea. Rezistența anticomunistă și-a continuat acțiunile, deoarece conducătorii și luptătorii săi mai sperau încă o debarcare a Aliaților occidentali în Balcani, sau, după încheierea celui de-al doilea război mondial, o eliberare a Europei de răsărit de către armatele anglo-americane. În măsura în care putem judeca prin mărturiile acestor combatanți, ei au acționat fără considerații ideologice, și nu există dovezi că ar fi fost fasciști, cum stătea scris în sursele comuniste, și, prin repetarea acestora, în multe surse enciclopedice occidentale.

Ultima atestare a existenței mișcărilor armate românești din teritoriul devenit sovietic (Bucovina de nord, ținutul Herței și Basarabia) a fost înregistrată la 12 octombrie 1944. Vânați de către NKVD, acești luptători au fost arestați, executați sau deportați în Siberia.[3] La sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, noi mici grupări armate s-au format în România, hărțuind Armata Roșie în continuare.[2]

Lupta împotriva dictaturii comuniste instaurată la data de 6 martie 1945 a găsit un teren psihologic și geografic favorabil în Bucovina. Aici gherilele au acționat din iulie 1945 până în ianuarie 1958, fiind formate din partizani anti-sovietici diferiți prin statutul lor social, motivele lor, capacitățile lor: cei mai mulți dintre ei au fost țărani săraci, care nu mai puteau suporta confiscările de merinde și de bunuri din partea sovieticilor și măsurile coercitive ocazionale.[4]

După sfârșitul războiului cele mai multe dintre grupuri s-au auto-dizolvat, dar foametea provocată de confiscări și de colectivizarea terenurilor (iar oficial, de secetă) a dus la reapariția lor în munți în 1948, când au redevenit active. În mai 1946, generalul Aurel Aldea, fostul minstru de interne al guvernului democrat Sănătescu, a fost arestat și acuzat de „aducerea sub comanda sa a diverse organizații subversive”: este vorba de grupul pe care îl coordona, Mișcarea Națională de Rezistență.

Mișcarea de rezistență Armată[modificare | modificare sursă]

Începând cu vara anului 1948, indivizi sau grupuri mici s-au refugiat în Munții Carpați, formând grupuri variate de rezistență armată, în ceea ce pare să fi fost o mișcare puternică, numărând câteva mii de persoane. Luptătorii proveneau din toate clasele sociale și din toate regiunile țării, adăpostindu-se oriunde terenul le era favoarabil. Printre alte cauze, mișcarea a avut ca origine valul de arestări din vara anului 1948 împreună cu măsurile economice și politice care au distrus financiar și social o bună parte dintre țărani și aproape toată clasa de mijloc: intelectualii, profesorii, funcționarii statului monarhic, gradații din forțele militare, polițiștii, juriștii, profesiunile liberale, clericii, foștii membri ai altor partide politice (inclusiv cele cu vederi de stânga), foștii patroni și proprietari de pământuri (inclusiv cei care le cultivau ei înșiși, socotiți „chiaburi”) și în general orice persoană care s-ar fi putut alătura nucleelor rezistenței anticomuniste. Aceste categorii formau în perioada 1948-60 pătura denumită în mod curent a „foștilor”, care își pierduseră atât libertățile cetățenești, cât și sursele de venituri și nu rareori locuințele, ducând o viață deosebit de anevoioasă, supraviețuind numai cu ajutorul familiei sau al vecinilor.[5]

Rezistența țăranilor la colectivizare[modificare | modificare sursă]

Rezistența țăranilor la colectivizările forțate din România este un fenomen deosebit de necunoscut în Vestul și Centrul Europei. Într-o țară care este cunoscută pentru eficiența poliției sale politice - temuta Securitate -, fermitatea opoziției țăranilor împotriva regimului stalinist a fost remarcabilă.

1945-1965[modificare | modificare sursă]

Au avut loc numeroase revolte țărănești (ca cea din Comuna Calafindești, Suceava). O rezistență în viața de zi cu zi în mediul rural era remarcabilă la acea perioadă (asemănătoare lui Robin Hood, țăranii respingând ipoteza sovietică bazată pe pasivitate și supunere).

Rezistența a fost bine stabilită în Bucovina (regiunea muntoasă din nordul României), bazându-se pe activitatea de gherilă anti-sovietică prezentă în această regiune.

Legături interne[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Consiliul National pentru Studierea Ahivelor Securității, Bande, bandiți si eroi. Grupurile de rezistență și Securitatea (1948-1968), Editura Enciclopedica, București, 2003
  2. ^ a b Din istoria rezistenței anticomuniste in România, Adrian Stǎnescu, Curierul Românesc, An XVI, nr. 5 (208), Mai 2004, paginile 8-9.
  3. ^ http://www.cairn.info/revue-geneses-2001-2-page-145.htm
  4. ^ http://www.cairn.info/revue-geneses-2001-2-page-145.htm
  5. ^ Stan Stoica (coordinator): Dicționar de Istorie a României, p. 78. București : Editura Merona, 2007

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Totalitarism și rezistență, teroare și represiune în România comunistă, coord. prof. univ. dr. Gheorghe Onișoru, București, 2001, 320 p.
  • „Bande, bandiți și eroi”. Grupurile de rezistență și Securitatea (1948-1968), Florica Dobre (coord.), Florian Banu, Camelia Duică, Silviu B. Moldovan, Elis Neagoe, Liviu Țăranu (editori), București, Editura Enciclopedică, 2003, 592 p
  • Mișcarea armată de rezistență anticomunistă din România. 1944-1962, coord. prof. univ. dr. Gheorghe Onișoru, București, Editura Kullusys, 2003, 448 p.
  • Metode utilizate de securitate pentru lichidarea grupurilor de rezistență din munți (1948 – 1958), în Mișcarea de rezistența anticomunistă din România, 1944 – 1962, Florian Banu, București, Ed. Kullusys, 2003, pp. 301-316.
  • Luptători și martiri ai rezistenței anticomuniste din județul Arad 1945 – 1989, Corneliu Cornea, Arad, Ed. Multimedia, 2007.
  • Résistance paysanne et maquis en Roumanie de 1945 à 1965 -La résistance paysanne à la collectivisation , Georges Diener, 2/2001 (no43)

Legături externe[modificare | modificare sursă]