Rezistenţa olandeză

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Membri ai mişcării de rezistenţă din Eindhoven Resistance alături de paraşutiştii Diviziei 101 SUA, în faţa catedralei din oraş în timpul Operaţiunii Market Garden, septembrie 1944

Rezistenţa olandeză împotriva ocupaţiei Germaniei Naziste din timpul celui de-al doilea război mondial s-a dezvoltat relativ încet, dar informaţiile trimise Aliaţilor, sabotajele împotriva ocupantului şi reţeaua proprie de comunicaţii s-au dovedit de maximă importanţă pentru sprijinirea operaţiunilor aliate pe toată perioada luptelor pentru eliberarea ţării.

[modifică] Preludiu

Mai înainte de declanşarea invaziei germane, Olanda şi-a proclamat neutralitatea. Olanda nu s-a implicat în nici un război de pe continentul european din 1830.^[1] În 1914, la izbucnirea primului război mondial, Olanda nu a fost atacată de Imperiul German, iar sentimentele antigermane nu au fost atât de puternice în rândul olandezilor ca în cazul locuitorilor altor state europene. Pentru olandezi, invazia germană din mai 1940 fost un mare şoc.^[2]

[modifică] Invazia germană

Pe 10 mai 1940, trupele germane au invadat Olanda fără o declaraţie de război prealabilă. Cu o zi mai înainte, mai multe grupuri mici de soldaţi germani îmbrăcaţi în uniforme olandeze s-au strecurat în ţară. Unii dintre ei purtau căşti „olandeze” făcute din carton. Deşi armata olandeză era inferioară celei germane la aproape toate capitolele, la patru zile de la începutul invaziei înaintarea germană fusese oprită. Adolf Hitler, care crezuse că ocuparea Olandei avea să se încheie în doar două zile, a dat ordin ca oraşul Rotterdam să fie şters de pe suprafaţa pământului, aceiaşi soartă urmând să o aibă toate oraşe olandeze, dacă armata olandeză ar fi continuat să refuze să capituleze. Olandezii, care îşi pierduseră încă de la începutul luptelor majoritatea avioanelor militare, şi-au dat seama că nu mai pot opri bombardierele germane şi au capitulat.^[3]

Cu toate acestea, în timp ce negociatorul olandez, care semnase deja înţelegerea pentru încetarea focului, se întorcea acasă, bombardierele germane zburau pe deasupra capului lui spre Rotterdam, oraş pe care aveau să-l distrugă în acea zi.^[4] Soldaţii olandezi care au căzut în lupta pentru apărarea patriei lor şi cei aproximativ 800 de civili morţi în bombardamentul din Rotterdam au fost primii dintr-o lungă listă a victimelor celor aproape cinci ani de ocupaţie nazistă.

[modifică] Atitudinea iniţială germană

Naziştii, care îi considerau pe olandezi ca făcând parte din familia popoarelor ariane, au avut o atitudine mai puţin represivă în Olanda decât în alte ţări ocupate, cel puţin la început. Teritoriile deschise şi marea densitate a populaţiei făceau ca activităţile ilegale să fie greu de organizat. Mai mult chiar, Olanda era înconjurată de teritorii controlate de germani, neexistând astfel căii pentru potenţiale evadări sau aprovizionare cu materiale necesare luptei armate. Persoanele care încercau să organizeze acţiuni de rezistenţă şi erau descoperiţi de germani erau de cele mai multe ori condamnate la moarte şi executate.

La început, majoritatea olandezilor au acceptat ocupaţia. Unii dintre ei chiar s-au dovedit colaboraţionişti de nădejde ai germanilor. La fel ca în Germania, rezistenţa a început să fie organizată de grupurile social-democrate, catolice şi comuniste.^[5]

Naziştii au deportat evreii în lagărele de concentrare, au raţionalizat hrana şi au pedepsit anumite persoane prin retragerea cartelelor de hrană. De asemenea, bărbaţii adulţi (18 – 45 de ani) au fost forţaţi să lucreze în fabrici germane sau la lucrările de interes public. În cei cinci ani de ocupaţie, odată cu înăsprirea condiţiilor ocupaţiei, rezistenţa a devenit treptat mai puternică şi mai bine organizată.^[6]

În Olanda, naziştii au reuşit să extermine o bună parte a populaţiei evreieşti.^[7] Unul dintre factorii favorizanţi a fost acela că în perioada interbelică, autorităţile olandeze le-au cerut cetăţenilor să-şi înregistreze religia astfel încât aşa-numita „taxe religioase” să fie distribuite corespunzător între diferitele organizaţii religioase. În plus, oraşele au fost ocupate de obicei de trupele SS, nu de cele ale Wehrmachtului, spre deosebire de alte ţări europene. Nu trebuie neglijat nici faptul că forţele de ocupaţie s-au aflat de obicei sub comanda unor austrieci, care încercau să demonstreze că sunt buni „germani” prin impunerea cu duritate a politicii antisemite.^[8]

[modifică] Activităţi

Placă comemorativă dezvelită în cinstea luptătorilor olandezi din rezistenţă executaţi de germani la Sachsenhausen

Pe 25 februarie 1941, Partidul Comunist Olandez a chemat la grevă generală, aşa numita Greva din Februarie, ca răspuns la razia nazistă din Amsterdam împotriva populaţiei evreieşti. În afară de Greva generală din Luxembourg din 1942, nu au mai avut loc astfel de acţiuni de protest în toată Europa ocupată de nazişti. Greva olandezilor a fost înfrântă rapid.

Această acţiune a fost neobişnuită pentru rezistenţa olandeză, care desfăşura acţiuni mai discrete. Rezistenţa olandeză era adepta acţiunilor de mică amploare, celulele de rezistenţă descentralizate facţionând independent una de cealaltă. Unele dintre gurpurile mai mici nu aveau practic nicio legătură cu celelalte grupuri. Grupurile de rezistenţă produceau cartele de alimente false, falsificau bani, culegeau informaţii, publicau ziare ilegale precum De Waarheid, Trouw, Vrij Nederland şi Het Parool, sabotau liniile telefonice şi căile ferate, produceau hărţi şi distribuiau hrană şi alte bunuri.

Una dintre cele mai riscante activităţi era ascunderea şi adăpostirea refugiaţilor şi a duşmanilor regimului nazist şi a familiilor evreieşti, precum cea a lui Anne Frank. Aceşti fugari erau cunoscut cu numele colectiv de onderduikers ("oameni care se ascund"). Spre sfârşitul războiului, acest sistem a fost folosit pentru ascunderea piloţilor Aliaţi doborâţi deasupra teritoriului olandez. Corrie ten Boom şi familia ei s-au aflat printre cei care au ascuns evrei şi membri ai rezistenţei urmăriţi de nazişti. ^[9]

În februarie 1943, doi luptători ai celulei CS-6 (de la adresa, 6 Corelli Street, Amsterdam), au sunat la uşa colaboraţionistului de 70 de ani Hendrik A. Seyffardt, general locotenent în retragere din Haga. După ce generalul a răspuns, cei doi l-au împuşcat în abdomen. Generalul a murit o zi mai târziu. Asasinarea acestui oficial de rang inferior a declanşat represaliile dure conduse de generalul SS Hanns Albin Rauter. Au fost ucişi 50 de ostatici olandezi şi au fost declanşate raiduri poliţieneşti în universităţi.^[10] Pe 6 martie 1945, rezistenţa a atacat maşina în care se deplasa generalul SS Rauter. În cadrul represaliilor care au urmat, au fost ucişi 116 ostatici la locul atentatului din localitatea De Woeste Hoeve, iar alţi 147 de prizonieri ai Gestapoului au fost executaţi în diferite alte locaţii.^[11] Cu şase luni mai înainte, germanii comiseseră o altă crimă de război, când arestaseră peste 600 de oameni, pe care i-au deportat în lagăre de concentrare, unde au fost ucişi ca represalii la activităţile rezistenţei.^[12]

[modifică] Organizarea

Imediat după 15 mai, a doua zi după capitularea Olandei, Partidul Comunist Olandez a ţinut o întrunire având pe ordinea de zi organizarea activităţii în clandestinitate şi rezistenţa împotriva ocupaţiei germane. A fost prima organizaţie de rezistenţă organzată în Olanda. În timpul luptei împotriva ocupantului, aproximativ 2.000 de comunişti olandezi aveau să piară în camerele de tortură, lagărele de concentrare sau în faţa plutoanelor de execuţie. În aceiaşi zi, Bernardus IJzerdraat a început distribuirea de fluturaşi manifeste în care protesta împotriva ocupaţiei şi în care chema la rezistenţă împotriva germaniei.^[13] Acesta a fost primul act de rezistenţă publică. IJzerdraat a început organizarea unei organizaţii de rezistenţă numită „De Geuzen” (nume dat în amintirea unui grup de luptători împotriva ocupaţiei spaniole din secolul al XVI-lea).^[14]

La câteva luni după ocuparea ţării, mai mulţi socialişti olandezi, au format Frontul Marx-Lenin-Luxemburg, care avea să devină una dintre forţele organizatoare ale Grevei din Februarie. Conducerea Frontului avea să fie capturată de germani, toţi fiind executaţi în aprilie 1942. Comuniştii şi socialiştii au fost singurele organizaţii interbelice care au intrat în clandestinitate şi au protestat împotriva operaţiunilor antisemite ale ocupantului nazist.

Istoricul CIA Stewart Bentley, afirma că până la mijlocul anului 1944, în Olanda au activat patru organizaţii importante de rezistenţă, care au acţionat totatal independent una faţă de cealaltă:

• LO („Landelijke Organisatie voor hulp aan onderduikers” – Organizaţia Naţională pentru Ajutorarea Persoanelor în Clandestinitate);
• KP („Knokploeg” – Grupul de Asalt), care număra cam 550 de membri, specializaţi în sabotaje şi asasinte ocazionale;
• RVV („Raad van Verzet” – Consiliul Rezistenţei), care se ocupa cu organizarea de sabotaje, asasinate şi protejarea persoanelor urmărite;
• the OD („Orde Dienst” – Ordinea de Serviciu) – un grup care pregătea condiţiile reîntoarcerii guvernului din exil. În cadrul acestui grup activa GDN (Serviciul Secret Olandez), care asigura colectarea de informaţii.

În afară de aceste grupuri, organizaţia financiară NSF („Nationale Steun Fonds” – Fondul Naţional de Sprijin), care gestiona fondurile primite de la guvernul în exil, destinate operaţiunilor LO şi KP. Unul dintre personajele cele mai importante ale NSF a fost bankerul Walraven van Hall. La numai 39 de ani, bancherul a fost arestat şi executat de nazişti.^[15]

Cea mai veche şi mai importantă mişcare de rezistenţă, cea a comuniştilor, nu este nici măcar menţionată de istoricul CIA. Timp de mai multe decenii, istoricii oficiali au evitat să menţioneze rolul major jucat de comunişti în lupta împotriva ocupantului, sau numărul mare de membri ai Partidului Comunist care au pierit în lupta cu naziştii, (mai mare decât ai tuturor celorlalte grupuri de rezistenţă la un loc).

[modifică] Rezistenţa olandeză după debarcarea din Normandia

Femei olandeze care au avut relaţii sexuale cu germanii aşteptând să fie judecate, după ce au fost arestate de membrii rezistenţei

După ce Aliaţii au debarcat în Normandia în iunie 1944, rezistenţa olandeză a trebuit să facă faţă presiunii crescânde a Aliaţilor pentru obţinerea de informaţii cu privire la poziţiile defensive germane, pentru efectuarea de sabotaje împotriva naziştilor şi pentru participarea activă la lupte.

Mai multe regiuni ale Olandei au fost eliberate în timpul operaţiunii Aliate împotriva Liniei Siegfried. Portul Antwerp a fost eliberat pe 4 septembrie 1944. Eşecul Operaţiunii Market Garden – o operaţiune aeropurtată prin care se încerca cucerirea şi securizarea a opt poduri şi linii de transport din regiunea Arnhem – s-a datorat în mare parte refuzului britanicilor să accepte informaţiile oferite de luptătorii rezistenţei olandeze. Britanicii aveau dreptate cel puţin în parte, unele surse de informaţii olandeze fiind compromise de infiltrările serviciilor de contraspionaj germane.

În vreme ce sudul ţării fusese eliberat, Amsterdamul şi nordul Olnadei au rămas sub controlul german până la capitularea trupelor naziste din regiune de pe 6 mai 1945.

În timpul celor 8 luni în care teritoriul olandez a mai fost sub controlul germanilor, Aliaţii nu au încercat să desfăşoare operaţiuni militare de amploare în zonă, principalele motive (oficiale) fiind teama pentru pierderi mari în rândul civililor, cât şi speranţa că regimul nazist se va prăbuşi rapid sub loviturile concentrice ale ofensivei generale. Când guvernul olandez în exil a cerut declanşarea unei greve naţionale pe căile ferate, naziştii au oprit toate transporturile de alimente către vestul Olandei, ceea ce a declanşat foametea din iarna anului 1944.

[modifică] Note