Revoluția Română din 1989

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Revoluţia română din 1989)
Salt la: Navigare, căutare
Revoluția română din 1989
Parte a Revoluțiilor din 1989
Romanian Revolution 1989 1.jpg
Revoluționari într-un camion al armatei.
Informații generale
Perioadă 16 decembrie - 25 decembrie 1989
Loc România
Rezultat Victoria revoluționarilor,
instaurarea democrației și
executarea lui Ceaușescu și a soției.
Combatanți
Flag of Romania (1965-1989).svg RS România
Flag of Romania (1965-1989).svg Securitatea
Romania flag 1989 revolution.svg protestatarii anticomuniști
Conducători
România Nicolae Ceaușescu Romania flag 1989 revolution.svg altii
Istoria României
Stema României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Dacia
Cultura și civilizația dacică
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
Țara Românească
Principatul Moldovei
Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
Al Doilea Război Mondial
Comunismul
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
Revoluția Română din 1989
România Contemporană
Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română

Portal România
 v  d  m 

Revoluția Română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă și demonstrații desfășurate în România, între 16 și 25 decembrie 1989, care au dus la căderea președintelui Nicolae Ceaușescu și la sfârșitul regimului comunist din România. Demonstrațiile din ce în ce mai ample au culminat cu procesul și execuția soților Ceaușescu. Înainte de revoluția română, toate celelalte state est-europene trecuseră în mod pașnic la democrație; România a fost singura țară din blocul estic care a trecut printr-o revoluție violentă și în care conducătorii comuniști au fost executați.

Înainte de revoluție[modificare | modificare sursă]

La fel ca în țările vecine, în anul 1989 majoritatea populației din România nu era mulțumită de regimul comunist. Politica economică și de dezvoltare a lui Ceaușescu (inclusiv proiecte de construcții grandomane și un regim de austeritate menit să permită României să-și plătească întreaga datorie externă) era considerată responsabilă pentru penuria extinsă din țară; în paralel cu creșterea dificultăților economice, poliția secretă, Securitatea, era omniprezentă, făcând din România un stat polițienesc.

Spre deosebire de conducătorii Pactului de la Varșovia, Ceaușescu nu a sprijinit interesele Uniunii Sovietice, ci a urmărit o politică externă proprie lui. În timp ce liderul sovietic Mihail Gorbaciov vorbea despre reformă, activitatea lui Ceaușescu semăna cu megalomania și culturile personalității ale liderilor comuniști est-asiatici precum nord-coreeanul Kim Ir-sen.

În martie 1989, o serie de activiști de frunte ai P.C.R. au protestat printr-o scrisoare împotriva politicii economice a lui Nicolae Ceaușescu („Scrisoarea celor șase”), dar la scurtă vreme, Nicolae Ceaușescu obține o victorie politică importantă: Republica Socialistă România reușește achitarea datoriei externe de circa 11 miliarde dolari, cu câteva luni înainte de termenul pe care chiar dictatorul român îl preconizase.

La 11 noiembrie 1989, înainte de congres, pe străzile Brezoianu și Kogălniceanu din București, studenți din Cluj-Napoca și București au demonstrat cu pancarte „Vrem reforme!” împotriva guvernului Ceaușescu. Studenții Mihnea Paraschivescu, Grațian Vulpe, economistul Dan Căprariu-Schlachter din Cluj-Napoca și alții au fost arestați și anchetați de lucrătorii Securității de la Penitenciarul Rahova pentru propagandă împotriva societății socialiste.[1] O încercare timidă de a protesta împotriva regimului combinată cu bucuria calificării naționalei române de fotbal la un campionat mondial (victoria cu 3-1 în fața naționalei Danemarcei a făcut ca după 20 de ani România să participe din nou la un campionat mondial, cel din Italia) a fost dispersată de Securitate, care și-a infiltrat lucrătorii operativi printre studenți.

Căderea Zidului Berlinului și înlocuirea în noiembrie 1989 a liderului bulgar Todor Jivkov sunt semne ale unui climat revoluționar în Europa de Est. Între 20 și 24 noiembrie 1989 a avut loc Congresul al XIV-lea al PCR, care - contrar așteptărilor opiniei publice interne și internaționale - nu a adus nici o schimbare în politica partidului. Ceaușescu a fost reales în funcția de secretar general al P.C.R., partidul unic (comunist) din România. De asemenea, ceilalți membri ai Comitetului Politic Executiv (CPEx) al CC au fost confirmați în funcția lor. În discursul final rostit la Congres, Ceaușescu a amintit și de Pactul Molotov-Ribbentrop, cerând anularea consecințelor acestuia (implicit, retrocedarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei și Bucovinei de Nord, anexate în virtutea acestui pact).[necesită citare]

În luna decembrie 1989, în ziarul Scînteia, apare pe prima pagina un discurs al președintelui Ceaușescu transcris cu toate greșelile gramaticale și de pronunțare pe care acesta le făcea în exprimarea orală. A fost un semnal transmis în toate cotloanele țării, fiindcă ziarul avea o răspândire națională necondiționată de numărul cititorilor (puțini au citit însă acea primă pagină). Numărul respectiv al Scînteii a dispărut însă apoi din bibliotecile publice.[necesită citare]

La 4 decembrie, 1989 Ceaușescu a participat împreună cu o delegație la întrunirea din Moscova a conducătorilor țărilor participante la Tratatul de la Varșovia, și a fost primit separat de Mihail Gorbaciov. Liderul sovietic a ținut o informare cu privire la rezultatele întâlnirii pe care o avusese cu George H. W. Bush în Malta.

Evenimentele de la Timișoara, scânteia revoluției[modificare | modificare sursă]

O încercare timidă de a protesta împotriva regimului combinată cu bucuria calificării naționalei române de fotbal la un campionat mondial (victoria cu 3-1 în fața naționalei Danemarcei a făcut ca după 20 de ani România să participe din nou la un Mondial, cel din Italia) a fost dispersată de Securitate care și-a infiltrat lucrătorii operativi printre studenți. La cea mai mare întreprindere din Timișoara, U.M.T., o parte a muncitorilor a încercat realizarea unui protest și popularizarea lui în oraș, dar Securitatea a reușit calmarea spiritelor.

În ziua de 11 decembrie 1989, la emisiunea politică „Panorama” de la postul TV Budapesta 1, s-au difuzat imagini video din Timișoara, avându-l în prim plan pe pastorul reformat László Tőkés, care cerea sprijin pentru a nu fi mutat din comunitatea religioasă pe care o conducea. Până în ziua de 15 decembrie 1989, enoriașii și un număr mic de cetățeni ai orașului au vegheat în fața bisericii din Piața Maria. În acea seară, lucrători ai Securității, în civil, au încercat arestarea participanților, izbucnind încăierări, care însă nu s-au generalizat sau extins.

La 16 decembrie a izbucnit un protest în Timișoara, ca răspuns la încercarea guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Pastorul făcuse recent comentarii critice la adresa regimului în mass media internațională, iar guvernul a considerat că incita la vrajbă etnică[necesită citare]. La cererea guvernului, episcopul său l-a revocat din post, privându-l astfel de dreptul de a locui în apartamentul la care era îndreptățit ca pastor. Enoriașii s-au adunat în jurul casei sale, pentru a-l proteja de hărțuire și evacuare. Mulți trecători, printre care și enoriași ai unei biserici baptiste din apropiere, s-au alăturat protestului, necunoscând detaliile și aflând de la susținătorii pastorului că aceasta era o nouă încercare a regimului comunist de a restricționa libertatea religioasă.

Când a devenit evident că mulțimea nu va dispărea, primarul, Petre Moț a făcut câteva declarații, sugerând că s-ar fi răzgândit în privința evacuării lui Tőkés. În același timp, mulțimea crescuse amenințător— și de vreme ce Petre Moț a refuzat să-și confirme în scris declarația împotriva evacuării pastorului, mulțimea a început să cânte sloganuri anticomuniste. În consecință, forțele de miliție și ale Securității au intrat în scenă. La 7:30 pm, protestul s-a extins, cauza inițială trecând în planul secund. Unii protestatari au încercat să incendieze clădirea care găzduia comitetul județean al Partidului Comunist Român (PCR). Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene și jeturi de apă, în timp ce miliția a recurs la forță și la arestarea multora. Ei s-au mutat în jurul Catedralei Mitropolitane și au plecat într-un marș de protest prin oraș, fiind din nou confruntați de forțele de securitate.

Protestele au continuat în ziua următoare, 17 decembrie. Protestatarii au intrat în Comitetul Județean și au aruncat pe fereastră documentele partidului, broșurile de propagandă, scrierile lui Ceaușescu și alte simboluri ale puterii comuniste. Au încercat din nou să incendieze clădirea, dar de această dată au fost opriți de unități militare. Semnificația prezenței armatei pe străzi poate fi una singură: ordinele au venit de la cel mai înalt nivel, probabil chiar de la Ceaușescu. Armata a eșuat în încercarea sa de a restabili ordinea, reușind să transforme Timișoara într-un infern: focuri de armă, victime, lupte de stradă, mașini în flăcări, TAB-uri care transportau forțe de securitate înarmate și tancuri. După ora 20:00, se trăgeau focuri de armă din Piața Libertății până la Operă, inclusiv în zona podului Decebal, Calea Lipovei și Calea Girocului. Tancuri, camioane și TAB-uri blocau accesul în oraș, în timp ce elicopterele patrulau zona. După miezul nopții protestele s-au domolit. Ion Coman, Ilie Matei și Ștefan Gușă au inspectat orașul.

Manifestul „A căzut tirania” tipărit la Timișoara în 22 decembrie 1989
Între timp, la București, pe 17 decembrie 1989, Ceaușescu a obținut din partea CPEx aprobarea folosirii forței pentru înăbușirea revoluției de la Timișoara.
Pe 18 decembrie, la ora 8.15, Nicolae Ceaușescu îi convoacă la reședința sa din strada Primăverii (București) pe oamenii de cheie ai conducerii de stat, cu care se întâlnește pe rând: generalul Marin Neagoe, șeful Directiei a V-a de securitate și gardă (care l-a însoțit pe Ceaușescu în Iran, împreună cu ministrul de externe Ion Stoian). În jurul orei 8.30 se prezintă generalul Vasile Milea (ministrul apărării), apoi, la scurt timp, Tudor Postelnicu (ministrul de interne) și generalul Iulian Vlad (șeful DSS, cu care Ceaușescu a avut ultimele consultări). Avionul prezidențial a decolat la ora 9.30 și, pentru prima oară, a fost însoțit pe tot teritoriul țării și deasupra apelor teritoriale din Marea Neagră de patru avioane de vânătoare tipul MIG, fapt repetat și la întoarcere, pe 20 decembrie.[2]

În dimineața zilei de 18 decembrie, centrul Timișoarei era păzit de soldați și agenți de Securitate în haine civile. Primarul Moț a cerut o adunare a partidului la Universitate, cu scopul de a condamna „vandalismul” zilelor precedente. De asemenea a decretat legea marțială[necesită citare], interzicând populației să circule în grupuri mai mari de două persoane. Sfidând interdicțiile, un grup de 30 de tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă, unde au fluturat drapele tricolore din care tăiaseră stema comunistă. Așteptându-se să se tragă în ei, au început să cânte „Deșteaptă-te, române!”, un vechi cântec patriotic care fusese interzis din 1947. Într-adevăr s-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alții au fost răniți grav, în timp ce unii au avut norocul să scape.

În aceeași seară, 43 de cadavre ale celor împușcați mortal la demonstrație, dar și ale unor răniți executați în Spitalul Județean, au fost sustrase de la morga spitalului și duse la București pentru ca urmele represiunii să fie șterse. Cadavrele vor fi incinerate la crematoriul „Cenușa” din București, cenușa a fost colectată în patru pubele de gunoi și ulterior deversată într-o gură de canal aflată pe raza localității Popești-Leordeni, Ilfov. (Pentru detalii vezi: Operațiunea Trandafirul.)

La 19 decembrie, Radu Bălan și Ștefan Gușă au vizitat muncitorii din făbricile timișorene, dar au eșuat în a-i determina să-și continue munca. Pe 20 decembrie, coloane masive de muncitori au intrat în oraș. 100.000 de protestatari au ocupat Piața Operei (astăzi „Piața Victoriei”) și au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”. În foaierul Teatrului Național din Timișoara o serie de cetățeni curajoși vor crea Frontul Democratic Român, cu un Program politic în care se regăseau cererile celor aflați în Piață. Între timp, Emil Bobu și Constantin Dăscălescu au fost desemnați de Elena Ceaușescu[necesită citare] (Nicolae Ceaușescu era la acel moment într-o vizită în Iran) să se întâlnească cu o delegație a protestatarilor; totuși, ei au refuzat să îndeplinească revendicările oamenilor și situația a rămas în mare parte neschimbată.

La 20 decembrie, trenuri încărcate cu muncitori de la fabrici din Oltenia au sosit la Timișoara. Regimul a încercat să-i folosească la înăbușirea protestului, dar până la urmă aceștia s-au alăturat timișorenilor. Un muncitor explica: „Ieri, directorul făbricii noastre și un oficial al Partidului ne-au strâns în curte, ne-au dat bâte din lemn și ne-au spus că huliganii și ungurii devastează Timișoara și că este de datoria noastră se mergem acolo și să ajutăm la înăbușirea demonstrațiilor. Dar acum mi-am dat seama că nu este adevărat.”[necesită citare] În aceeași zi, la propunerea lui Ioan Lorin Fortuna se înființează Frontul Democratic Român ca organizație politică menită ,,a realiza un dialog cu guvernul, în scopul democratizării țării”[3]

Treptat situația iese de sub controlul autorităților. Mai mulți militari încep să fraternizeze cu demonstranții. La sfârșitul zilei, Timișoara este declarată oraș liber de către demonstranți.

Extinderea mișcărilor de protest în alte localități[modificare | modificare sursă]

Primele victime la Cluj Napoca

Exemplul Timișoarei va fi urmat de alte localități din țară. Pe 21 decembrie încep manifestații anticeaușiste și în localitățile următoare:

  • Arad. Începând din 18 decembrie până în dimineața de 22 decembrie sunt trimiși, rând pe rând, de către Elena Ceaușescu trei mari demnitari politici la Arad – Cornel Pacoste, membru CPEx, Ilie Matei, proaspăt secretar C.C. cu propaganda și Radu Constantin secretar C.C. pe probleme MI, de securitate și miliție - la care se adaugă, în 20 decembrie, generalul lt. Ilie Ceaușescu, adjunct al M.Ap.N. și șeful Consiliului Politic al Armatei, fratele lui Nicolae Ceaușescu, mr. Eugen Bădălan, șeful Statului Major al Diviziei din Oradea. Ei s-au deplasat la sediul comitetului județean de partid, fiind primiți de prima secretara PCR Elena Pugna. S-a trecut la executarea "Planului Unic de Cooperare pen tru restabilirea Ordinii Publice grav tulburate în municipiul și județul Arad". S-a format un comandament unic județean, cu următorii membri: prima secretară Elena Pugna, secretarul cu probleme organizatorice Nicolae Angheloiu, comandantul Garnizoanei Militare din Arad, mr. Dumitru Marcu, șeful Inspectoratului județean M.I, col. Grigore Sălceanu, șeful Miliției județene Arad, col. Mihail Cioflică, și șeful de Stat Major al Gărzilor Patriotice, col. Liviu Stranski - a intrat și secretarul C.C. al P.C.R. Ilie Matei și celălalt secretar al C.C. al P.C.R., Radu Constantin.[4] În noaptea de 20 decembrie au fost scrise pe mai multe clădiri din centrul orașului lozinci îndreptate contra regimului comunist. În aceeași zi, au fost răspândite manifeste de solidaritate cu protestele din Timișoara, pe strada Eminescu. Înscrisurile anticeaușiste pe pereți și garduri erau îndepărtate imediat de forțele de ordine, huiduite de trecători. În după-amiaza zilei de 20 decembrie, populația orașului s-a adunat în grupuri în piețe și pe străzi și a manifestat tăcut. În dimineața zilei de 21 decembrie, începând cu orele 7:40, muncitorii din Întreprinderea de Orologerie Industrială, în urma unei întreruperi de curent au încetat lucrul și au ieșit în mod organizat în stradă ca să manifesteze împotriva regimului Ceaușescu. Liderul lor a fost muncitorul Dănilă Onofrei. Lor li s-au alăturat muncitorii din celelalte întreprinderi arădene mari (Întreprinderea textilă UTA, Fabrica de Vagoane, Combinatul de Prelucrare a Lemnului), și au început marșul de protest spre centrul orașului (ora 8). Aproape de centru, coloana de muncitori a fost somată de un baraj al armatei cu focuri de armă îndreptate spre cer. Protestatarii nu s-au speriat, ci au înaintat până în fața soldaților, unde au început să manifeste pașnic împotriva regimului. Mai târziu, s-a constituit primul comitet local al Frontului Democratic Român din Arad, din care făceau parte revoluționarii: Voicilă Valentin, Crișan Mircea, Onofrei Dănilă, Dima Traian, Gurilă Constantin, Chiș Claudiu, Popa Maria, Groșan Titus, Țâșcă Gheorghe, Nemeș Găvrilă, Pencea Ramona, Bordea Corina, Timar Traian, Gancea Alexandru și Onofraș Vasile. După lăsarea întunericului, demonstranții s-au împrăștiat, din cei peste 80.000 rămânînd în centru numai în jur de 100 de revoluționari, contra a aproximativ 1000 de militari. Unii membri ai comandamentului unic, în primul rând Ilie Matei, Eugen Bădălan, Heredeanu și Dumitru Marcu a vrut să-i lichideze pe demonstranți, însă s-au lovit de opoziția sau pasivitatea primei secretare Elena Pugna și a unor comandanți militari, ca de exemplu mr. Neculae Diaconescu.[5]
  • Buziaș (ora 9),[necesită citare]
  • Sibiu (ora 9,45),[necesită citare]
  • Cugir (ora 11),[necesită citare]
  • Târgu Mureș (ora 11,30),[necesită citare]
  • Caransebeș,[necesită citare]
  • Hunedoara,[necesită citare]
  • Reșița (ora 12),[necesită citare]
  • Brașov (ora 13),[necesită citare]
  • Ghimbav,[necesită citare]
  • Făgăraș,[necesită citare]
  • Cluj-Napoca (ora 15),[necesită citare]
  • Cisnădie (ora 18),[necesită citare]
  • Nădrag (jud. Timiș, ora 18,45),[necesită citare]
  • Alba Iulia (ora 22,14).[necesită citare].

Deznodământul de la București[modificare | modificare sursă]

Masă de demonstranți la Bucureşti

Evenimentele din Timișoara au fost descrise în jurnalele de știri ale radiourilor Radio Europa Liberă și Vocea Americii, ascultate clandestin de către români, precum și de către studenții care se întorceau acasă pentru sărbătorile de Crăciun.

Pe data de 18 decembrie 1989, în ziarul Scânteia Tineretului apare un articol nespecific perioadei din an, denumit Câteva sfaturi pentru cei aflați în aceste zile la mare, despre care s-a presupus că ar conține instrucțiuni pentru grupările teroriste ce au acționat în perioada imediat următoare.

„Câteva sfaturi pentru cei aflați în aceste zile la mare”
—Evitați expunerea intempestivă și prelungită la soare. E de preferat să începeți mai prudent, cu reprize scurte de 10-15 minute – când pe-o parte, când pe alta. Astfel, vă veți asigura un bronzaj plăcut și uniform. Nu vă avântați prea mult în larg. Oricum, în caz de pericol, nu strigați. Este inutil. Șansele ca prin apropiere să se afle vreo persoană dispusă a vă asculta sunt minime. Profitați de binefacerile razelor ultraviolete. După cum se știe, ele sunt mai active între orele 5,30 și 7,30. Se recomanda cu precădere persoanelor mai debile. Dacă sunteți o fire sentimentală și agreați apusurile soarelui, librăriile de pe litoral vă oferă un larg sortiment de vederi cu acest subiect. Și încă ceva – dacă aceste v-au pus pe gânduri și aveți deja anumite ezitări, gândindu-vă să renunțați în favoarea muntelui, înseamnă că nu iubiți în suficientă măsură marea.

Contraspionajul românesc a decodificat atunci acest mesaj astfel:

„Câteva indicații pentru cei aflați în aceste zile în misiuni la diferite obiective”
—Evitați atacurile prelungite asupra obiectivelor. Este indicat să atacați cu prudență, în serii scurte de 10-15 minute din diferite direcții. Astfel vă veți asigura o supraprotecție și rezultatele vor fi mai bune. Nu vă apropiați prea mult de obiectiv(pericol de capturare sau de ucidere). În caz de pericol(rănire sau capturare) nu cereți ajutor, fiindcă nu va fi nimeni care să vă ajute sau să vă asculte. Acționați și atacați obiectivele dimineața mai devreme, în special între orele 5:30 și 7:30. Acest sistem se recomandă pentru apărătorii mai fricoși sau mai neinstruiți, între aceste ore oboseala fiind mai accentuată după o noapte de veghe. Este indicat ca pe înserate, să vă refaceți rezervele de muniție și alte produse: depozitele știute sunt bine dotate, cu sortimente variate. Dacă aveți ezitări, sunteți afectat într-un fel sau altul, sau vă gândiți să renunțați, înseamnă că nu v-ați îndeplinit în totalitate misiunea pentru care ați fost pregătiți.

Revista Vitralii - Lumini și Umbre, pag. 113-114 [6].

Întors din Iran pe data de 20 decembrie 1989, Ceaușescu descoperă în țară o situație deteriorată.[7] La ora 19:00, pe 20 decembrie, el a ținut o cuvântare televizată, transmisă dintr-un studio TV situat în interiorul clădirii Comitetului Central, în care i-a etichetat pe cei care protestau la Timișoara ca dușmani ai Revoluției Socialiste.

La propunerea primarului capitalei, Barbu Petrescu, a fost convocată pentru 21 decembrie în jurul prânzului o mare adunare populară menită să exprime sprijinul populației față de conducerea de partid și de stat. Vorbind de la balconul Comitetului Central (CC), Ceaușescu a evocat o serie de realizări ale „revoluției socialiste” și ale „societății socialiste multilateral dezvoltate” din România. Populația, totuși, a rămas indiferentă, doar rândurile din față sprijinindu-l pe Ceaușescu cu scandări și aplauze. Lipsa sa de înțelegere a evenimentelor și incapacitatea de a trata situația au ieșit din nou în evidență când a oferit, într-un act de disperare, creșterea salariilor muncitorilor cu o sumă de 100 de lei pe lună, și a continuat să laude realizările "Revoluției Socialiste", neînțelegând că altă revoluție se desfășura chiar în fața sa.

"Mult timp nu s-a știut cine a "stricat" mitingul lui Ceaușescu din 21 decembrie 1989. Au apărut fel și fel de personaje care și-au arogat acest merit. Acum se știe că acest fapt se datorează unor grupuri de timișoreni care s-au deplasat la București."[8]

Mișcări bruște venind de la periferia adunării și sunetul unor petarde au transformat manifestația în haos. Speriată la început, mulțimea a încercat să se împrăștie. O parte dintre participanții la adunare s-au regrupat lângă hotel Intercontinental și au început o manifestație de protest care apoi a devenit revoluție.

Încercările ulterioare ale cuplului Ceaușescu de a recâștiga controlul mulțimii folosind formule ca „Alo, alo!” sau „Stați liniștiți la locurile voastre!” au rămas fără efect. Transmisiunea directa de televiziune a fost întreruptă pentru aceste clipe. O mare parte a mulțimii a plecat pe străzi, în piață au rămas activiștii de partid, membrii gărzilor patriotice, militarii îmbrăcați în civil, oamenii cei mai fideli a dictatorului. După câteva minute, Ceaușescu a fost în stare să-și continue discursul, promițând măriri de salarii și pensii, apoi s-a întors în interiorul clădirii CC.

Oamenii care au părăsit piața erau panicați, aruncau pe jos steagurile și pancartele cu lozinci. Foarte mulți dintre ei s-au regrupat pe străzile învecinate Pieței Palatului, și au început să strige sloganuri anticomuniste și anticeaușiste: „Jos dictatorul!”, „Moarte criminalului!”, „Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!”, „Ceaușescu, cine ești/Criminal din Scornicești. În cele din urmă, protestatarii au invadat centrul din Piața Kogălniceanu până în Piața Unirii, Piața Rosetti și Piața Romană. Pe statuia lui Mihai Viteazul din apropierea Universității București, un tânăr flutura un tricolor fără stema comunistă.

Revoluționari plecați la sol în Piaţa Palatului

În cursul după-amiezii, Nicolae Ceaușescu a ținut o teleconferință fulger cu prim-secretarii comitetelor județene de partid, în cadrul căreia a vorbit aproape numai el, declarând, că evenimentele ultimelor zile sunt dovada unei acțiuni organizate și dirijate, cu scopul destabilizării țării, și îndreptate împotriva integrității și independenței României. S-a pronunțat pentru mobilizarea generală a între­gului activ de partid și de stat, a tuturor forțelor armate, (Miliție, Securitate, unități mi­litare). „Trebuie să demascăm și să respingem cu hotărâre această acțiune și să o lichidăm. Nu se poate pune decât problema lichidării în cel mai scurt timp a acestor acțiuni conjugate împotriva integrității, independenței, a construcției socialiste, a bunăstării poporului.” În continuare, a dat ordin pentru constituirea în fiecare întreprindere, până la nivelul de secții, a unor „grupe de apărare”. Monologul său a fost întrerupt doar pentru un scurt timp de doi participanți: prim-secretarul județului Cluj, Constantinescu, care a cerut - „pentru câteva zile măcar” - instituirea stării de necesitate și în municipiul Cluj-Napoca, iar primul-secretar al județului Brăila, Lungu, a raportat militărește: „Tovarășe secretar gene­ral, vă raportez că în adu­nările ținute cu comuniștii, cu oamenii muncii și-au exprimat totala indignare și au condamnat hotărât ma­nifestările elementelor reac­ționare. Aici activitatea se desfășoară normal și hotărât pentru îndeplinirea sarcinilor de plan. Vă asi­gurăm că vom face totul pentru îndeplinirea indicațiilor ce ni le-ați dat. Am terminat, să trăiți.”[9]

Cu trecerea timpului, la București tot mai mulți oameni ieșeau în stradă. Începând cu orele 18 a început reprimarea propriu-zisă care a durat până la a doua zi, ora trei dimineața. Protestatarii - neînarmați și neorganizați - au fost întâmpinați de soldați, tancuri, TAB-uri, ofițeri ai USLA (Unitatea Specială de Lupta Antiteroristă) și ofițeri de Securitate îmbrăcați în haine civile. Represiunea a început spre miezul nopții, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale. Se trăgea asupra mulțimii de pe clădiri, străzi laterale și din tancuri. S-au înregistrat multe victime prin împușcare, înjunghiere, maltratare, strivire de vehiculele armatei. Un TAB a intrat în mulțime în apropierea Hotelului Intercontinental. Pompierii blocau mulțimea cu jeturi de apă puternice, iar milițienii băteau și arestau oamenii. Protestatarii au reușit să construiască o baricadă de apărare în fața Restaurantului Dunărea, care a rezistat până la miezul nopții, dar a fost în cele din urmă doborâtă de forțele de ordine.

Cei capturați au fost adunați în puncte de colectare (unul se afla în fața Hotelului Negoiu, iar altul, în spațiul aflat în fața fostului Minister al Comerțului Exterior - stația de troleibuze Piața Universității), duși pentru identificare și înregistrare pe platoul fostei Miliții a Capitalei, iar apoi transportați la închisoarea Jilava.

Protestatari și blinadate în capitală

Reprimarea a devenit foarte dură îndeosebi după lansarea zvonului între scutieri că în Piața Romană mai mulți colegi de-ai lor au fost înjunghiați cu șurubelnițe. La un moment dat, toți pasagerii care au coborât la stația de metrou Piața Universității (inclusiv femeile, bătrânii și copiii) au fost maltratați. Cei prinși erau bătuți, târâți pe jos, obligați să se culce pe burtă, unii peste alții, în grămezi. Focuri de armă continue s-au auzit până la 3:00 dimineața, oră la care supraviețuitorii au părăsit străzile. După înăbușirea revoltei, caldarâmul a fost spălat de sânge de mașinile pompierilor și Salubrității.[10]

Răniții și morții au fost transportați mai ales la Institutul de Medicină Legală, Spitalul de Urgență, Spitalul Colțea și secția de neurochirurgie a Spitalului Gheorghe Marinescu. Procuratura Generală și Direcția Sanitară au interzis autopsierea victimelor decedate. S-a dat ordinul - la fel cum s-a procedat și cu revoluționarii uciși la Timișoara - de incinerare a cadavrelor, dar acest ordin nu a mai fost executat.[11]

Bilanțul reprimării: 50 de persoane ucise, 462 rănite, 1.245 arestate și transportate la penitenciarul Jilava. Nicolae și Elena Ceaușescu au rămas în acea noapte în dormitorul special pregătit din clădirea Comitetului Central al P.C.R., pentru a fi informați operativ asupra desfășurării evenimentelor și a da indicații privind modul de acțiune. Cam pe la 1 noaptea, Vasile Milea și Iulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceaușescu că zona centrală a Bucureștilor a fost degajată de manifestanți.[12]

Dovezi despre evenimentele din acea zi se află și în fotografiile făcute din elicopterele trimise să survoleze zona și de turiștii aflați în turnul hotelului Intercontinental, aflat lângă Teatrul Național București și peste drum de Universitate.[13] [14]

Căderea lui Ceaușescu[modificare | modificare sursă]

Manifestanți pe străzi

Vestea înăbușirii în sânge a demonstrațiilor din ziua precedentă a ajuns în scurt timp la toată populația Bucureștiului. Mulți dintre supraviețuitorii măcelului din zona centrală a orașului au fugit spre zonele industriale, unde au relatat muncitorilor cele întâmplate.

Regimul plănuia organizarea de adunări ale muncitorilor la locurile de muncă, la care să fie condamnate „actele huliganice” și de destabilizare. Conform relatărilor ulterioare, muncitorii au refuzat, și din contră, s-a început organizarea de proteste și mai ample împotriva regimului. Pe la ora 7:00 dimineața, Elena Ceaușescu a fost informată că un mare număr de muncitori, de la mai multe platforme industriale, înaintau spre centrul Bucureștiului. Baricadele miliției care trebuiau să blocheze accesul spre Piața Universității și Piața Palatului s-au dovedit ineficiente. La 9:30, Piața Universității era plină de oameni. La presiunea masei imense de demonstranți, forțele armate (unități ale armatei, miliției și securității) au început să fraternizeze cu demonstranții.

În aceeași dimineață, în jurul orei 9.30 ministrul apărării Vasile Milea s-a sinucis (dar unii susțin și acum, că ar fi fost omorât din ordinul lui Ceaușescu). La ora 9.45 a început ședința de urgență a Comitetului Politic Executiv al partidului, la care nu s-a reușit să se ajungă la o decizie unanimă de a se trage în demonstranți. Până la urmă s-a hotărât decretarea stării de necesitate pe teritoriul întregii țări. Decretul a fost citit și repetat de mai multe ori la radio (ora 10.11), apoi și la Televiziune (10.50). Imediat după citirea decretului, din ordinul lui Ceaușescu, a fost anunțată știrea, că Milea a fost găsit vinovat de trădare, și s-a sinucis pentru a scăpa de consecințe.

Cea mai populară teorie era aceea că Milea ar fi fost asasinat ca răspuns la refuzul său de a respecta ordinele lui Ceaușescu. O anchetă ulterioară realizată prin exhumarea cadavrului a concluzionat, în noiembrie 2005, că acesta s-a sinucis într-adevăr cu pistolul unui ofițer de transmisioniști, Marius Tufan. S-a emis și ipoteza, că intenția sa nu a fost sinuciderea, ci provocarea unei stări de incapacitate, însă glonțul i-a secționat o arteră, provocându-i în scurt timp moartea. Această ipoteză este contrazisă de faptul, că fostul ministru al apărării nu și-a tras glonțul în membre, sau alte părți nevitale ale corpului, ci spre inimă.

Aflând că Milea s-a sinucis, Ceaușescu l-a numit verbal ca ministru al apărării pe Victor Stănculescu. Generalii și ceilalți ofițeri din comandamentul aflat în clădirea CC au luat la cunoștință numirea lui Stănculescu, au respectat ordinele date de el. Stănculescu - după mărturiile sale ulterioare - a acceptat, dar a început să joace un joc dublu: pe de o parte se arăta loial cuplului dictatorial, iar pe de altă parte a început acțiuni care pot fi caracterizate drept lovitură de stat. La ora 10:07 a ordonat trupelor să se retragă în cazărmi, și să se „parlamenteze” cu demonstranții.

După ora 10, venind din străzile laterale, mulțimea a început să ocupe piața din fața sediului CC. Astfel, la ora 11 erau circa 50.000 de oameni în piață, și în orele care au urmat numărul lor s-a mărit la peste 100.000. În jurul orei 11:30, Ceaușescu a luat un portavoce și a încercat să se adreseze mulțumii de la balconul clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist, dar a fost întâmpinat cu un val de dezaprobare și furie. Elicoptere împărțeau manifeste (care nu ajungeau la mulțime din cauza vântului nefavorabil) în care se cerea oamenilor să nu cadă victime ale recentelor "tentative de diversiune", să meargă acasă, și să se bucure de sărbătoarea de Crăciun.

Torturi pentru soldaţii care luptă împotriva ceaușiștilor

Echipa de transmisioniști din sediul CC nu transmitea decât ordinele lui Stănculescu, care a împiedicat ca ordinul gen. Eftimescu care dispunea mișcarea blindatelor din fața Palatului Republicii la intrarea sediului CC să fie executat.[15] Refuzând să pună în aplicare ordinele represive ale lui Ceaușescu, care era comandantul suprem al armatei, Stănculescu a luat la cunoștință voința poporului exprimată de milioane de români care erau pe străzi, și demonstrau împotriva regimului. Istoricul Ioan Scurtu scrie următoarele:

"Astfel, generalul Stănculescu a preluat asupra sa prerogativele Comandantului Suprem, care, potrivit Constituției aparțineau Președintelui Republicii Socialiste România. Acest fapt a determinat pe unii istorici și neistorici să aprecieze că Stănculescu a dat o lovitură de Stat și sprijinindu-se pe armată a preluat puterea politică în România. O analiză, oricât de sumară, a situației din acea zi de 22 decembrie 1989 conduce la concluzia că notele telefonice menționate au fost rezultatul unei situații care nu fusese creată de generalul Stănculescu, ci de marea masă a populației, care devenise stăpână pe stradă. În acel context, armata nu putea să se confrunte cu sutele de mii de oameni; nu o făcuse pe parcursul zilei de 22 decembrie, când Ceaușescu se afla încă la putere și cu atât mai puțin o putea face acum, când sentimentul victoriei le dădea românilor și mai mult curaj. La ora 13.30, Nicolae Ceaușescu abandonase deja puterea și nu mai îndeplinea funcția de comandant suprem al armatei, nici pe cea de secretar general al P.C.R. și nici de Președinte al Republicii Socialiste România. Lovitura de Stat înseamnă înlăturarea conducătorului de la putere, dar la acea oră România nu mai avea un conducător. În consecință, generalul Stănculescu nu a avut împotriva cui să dea lovitura de Stat, întrucât o asemenea acțiune - dacă ar fi fost în intenția lui – rămăsese fără obiect. La 13.30, cel numit verbal de Ceaușescu în funcția de ministru al Apărării Naționale, a dat un ordin către armată, care se înscria în logica situației concrete."[16] La rândul său, ex-generalul Victor Stănculescu a declarat următoarele: „M-am aflat între două plutoane de execuție: cel al lui Ceaușescu și cel al revoluționarilor!”. Stănculescu l-a „ales” apoi pe Iliescu dintre grupurile politice care încercau să preia puterea.

Văzând că soții Ceaușescu nu pot părăsi clădirea nici prin piață, cu TAB-ul, nici prin tunelurile subterane (care erau nefuncționale), generalul Marin Neagoe, comandantul Direcției a V-a Securității (care asigura paza sediului CC), a cerut elicoptere pentru evacuarea Ceaușeștilor. Generalul Stănculescu a vorbit cu generalul Iosif Rus, comandantul Aviației, care a trimis două elicoptere, însă numai unul a reușit să aterizeze pe terasa-acoperiș a clădirii CC. Pe lângă soții Ceaușescu și paza lor de corp, urcă în elicopterul pilotat de Vasile Maluțan doi demnitari comuniști: Emil Bobu și Manea Mănescu.

Ceaușescu a vrut să fugă cu elicopterul la unul din cele trei puncte de comandă militară secrete din țară (probabil la buncărul din zona Pitești, apostrofat mai târziu ca „punct atomic” într-un comunicat al televiziunii libere), dar avea deja de partea lui sprijinul generalului Rus, comandantul forțelor aeriene, care după scurt timp a dispus închiderea spațiul aerian al României. Spațiul aerian al țării a fost închis inițial din cauza că pe ecranele radar au început să apare zeci, sute, apoi mii de ținte aeriene care păreau să vină din direcția țărilor vecine. Aceste ținte s-au dovedit a fi false; făceau parte dintr-un război electronic.

În jurul orei 12:30 Televiziunea a fost ocupată de revoluționari. La 12:51 Ion Caramitru și poetul Mircea Dinescu, în mijlocul mai multor revoluționari, se adresează telespectatorilor, anunțând fuga dictatorului, și formând cu degetele litera V (semnul victoriei) au rostit celebra frază: Am învins![17]

Ultimele momente ale vechiului regim și instalarea democratiei[modificare | modificare sursă]

Civilii preiau controlul

După fuga lui Ceaușescu din clădirea Comitetului Central se instalează haosul în București, precedat de o stare de euforie generală. Mulțimile descătușate invadează Comitetul Central iar birourile oficialilor comuniști sunt vandalizate. Țintele preferate sunt portretele dictatorului și lucrările acestuia și ale soției lui, aruncate pe fereastră în semn de izbândă și dispreț.

La puțin timp după aceea, în jurul orei 12:50, Televiziunea Română își reia emisia. Mircea Dinescu și Ion Caramitru apar în fruntea unui grup de revoluționari, anunțând exaltați fuga dictatorului.

Haosul din București cuprinde întreaga țară. La vestea fugii cuplului dictatorial în majoritatea localităților din România au avut loc manifestații spontane de protest față de regimul ceaușist și de solidarizare cu revoluția. La unele manifestații de acest fel populația a atacat sedii de partid și de stat, și posturi de miliție. Câțiva lucrători de miliție au fost linșați.

Petre Roman citește de pe balconul CC al PCR Declarația în trei puncte a „Frontului Unității Poporului”, care este citită în jurul orei 15:00 și la Televiziune.

În cursul după-amiezii se conturează trei centre de putere:

  1. la Televiziune, unde se aflau Mircea Dinescu, Ion Caramitru, și personajul cel mai important, sosit după ora 14:00, Ion Iliescu,
  2. la sediul CC al PCR, unde erau pe de o parte revoluționarii pătrunși, și pe de altă parte grupul lui Ilie Verdeț, care a încercat să formeze un nou guvern, dar după numai 20 de minute a căzut, fiind huiduit de mulțime: „Fără comunism!”), și
  3. în Ministerul Apărării, unde se afla gen. Victor Stănculescu).

În cele din urmă, grupul lui Iliescu se deplasează la sediul CC al PCR, sunt rostite cuvântări, apoi se întorc la Televiziune, iau legătura cu gen. Stănculescu, și în jurul orei 23:00 este anunțată constituirea Consiliului Frontului Salvării Naționale, ca noul organ al puterii.

În cartea În sfârșit, adevărul... Generalul Victor Atanasie Stănculescu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, apărută în 2009 la editura RAO, generalul Stănculescu relatează că în dimineața zilei de 23 decembrie 1989, Ion Iliescu și echipa sa au venit la MApN de unde a luat legătura cu Moscova pentru a cere instrucțiuni.[18]

Opinia publică internațională, conducătorii statelor au început să trimită mesaje de sprijin al revoluției române. Au trimis mesaje de sprijin: SUA (președintele George H. W. Bush), URSS (președintele Mihail Gorbaciov), Ungaria (Partidul Socialist Ungar), nou-constituitul guvern al Germaniei de Est (în acel moment cele două Germanii nu se uniseră încă), Bulgaria (Petar Mladenov, secretar-general al Partidului Comunist Bulgar), Cehoslovacia (Ladislav Adamec, lider al Partidului Comunist Cehoslovac, și Václav Havel, scriitorul dizident, conducător al revoluției și viitor președinte al Republicii), China (ministrul Afacerilor Externe), Franța (președintele François Mitterrand), Germania de Vest (ministrul de externe Hans Dietrich Genscher), OTAN/NATO (secretarul general Manfred Wörner), Regatul Unit (primul-ministru Margaret Thatcher), Spania, Austria, Olanda, Italia, Portugalia, Japonia (Partidul Comunist al Japoniei) și RSS Moldovenească.

Sprijinul moral a fost urmat de sprijin material. Mari cantități de alimente, medicamente, îmbrăcăminte, echipament medical ș.a.m.d. au fost trimise în România. În lume, presa a dedicat pagini și uneori chiar ediții întregi revoluției române și conducătorilor acesteia.

Contraatacul forțelor loiale vechiului regim[modificare | modificare sursă]


Procesul de preluare a puterii de către noua structură politică Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), care provenea în principal din cel de-al doilea eșalon al Partidului Comunist, nu era încă încheiat.

Odată cu lăsarea serii, obiective importante atât în București (după ora 18:30[19]) cât și în provincie sunt atacate cu arme de foc de indivizi necunoscuți. Ei primesc eticheta de teroriști, și populația și armata sunt chemate să apere cuceririle fragede ale revoluției. Unele dintre atacurile armate sunt doar simulate cu niște aparate care emit numai efecte de sunet și lumină. De la Televiziune sunt transmise informații neverificate, contradictorii, care creează o situație confuză și o stare de psihoză generală. Se vor înregistra numeroși morți și răniți, pagube materiale.

Au avut loc lupte înverșunate care au continuat și în următoarele 3 zile.[necesită citare] Noua conducere, Ion Iliescu personal, prin televiziune și radio a făcut apel la populație să iasă din nou pe străzi și să apere cuceririle revoluționare. Forțele loiale fostului regim (asimilate „teroriștilor”) au deschis focul asupra mulțimii[necesită citare] și au atacat puncte vitale ale vieții socio-politice: televiziunea, radioul, sediile companiei de telefoane, precum și Casa Scânteii și oficiile poștale din cartierul Drumul Taberei; Piața Palatului; Universitatea și Piața Universității (una dintre principalele intersecții ale orașului); aeroporturile Otopeni și Băneasa; spitale și Ministerul Apărării.

Unii foști angajați ai forțelor de represiune au intrat în acțiune, cu scopul de a crea panică și teroare. Câteva cuiburi teroriste sunt distruse de însăși fostele unități ale Securității, de exemplu USLA, care a acționat de partea revoluționarilor în zona Drumul Taberei, Ministerului Apărării și clădirii Marelui Stat Major. Se înregistrează și incidente regretabile caracterizate de literatura militară ca „friendly fire” (foc executat asupra forțelor proprii). Astfel, la Aeroportul Internațional Otopeni sunt trimise niște întăriri, dar apărătorii cred că sunt atacanți, și deschid focul asupra lor, omorând în jur de 50 de militari.

La ora 21:00 pe 23 decembrie, tancuri și câteva unități paramilitare au mers să protejeze Palatul Republicii.

S-au distribuit arme la mulți civili, care acționau în colaborare cu unitățile armatei. Ofițerii Departamentului Securității Statului și alte cadre ale Securității sosite pentru a-și „demonstra loialitatea față de cauza revoluției” erau cel puțin la nivel declarativ, în subordinea celor din armată, iar coordonarea acțiunilor de luptă a avut mult de suferit.[20]

Riposta, în majoritatea cazurilor exagerată, a celor care făceau parte din dispozitivele militare sau mixte (formate din soldați, civili, luptători din gărzile patriotice) asupra locurilor din care se trăgeau focuri răzlețe ori se presupunea că se executau trageri cu muniție de război a avut drept consecință pierderea de vieți omenești și mutilarea gravă a zeci de persoane. La orice mișcare suspectă (de exemplu, deschiderea unei ferestre, sau mișcarea unei perdele) se trăgea haotic cu muniție de război argumentându-se că „teroriștii roiesc” și atacă de peste tot, informații susținute și difuzate în special prin intermediul Televiziunii de stat de diverse persoane.[21]

În noaptea de 22 pe 23, Jean-Louis Calderon, jurnalist francez de la postul de televiziune Canal 5, a fost călcat de șenilele unui tanc în Piața Palatului, la București[22].

Articol apărut în ziarul Expres: „Suprapuse Direcției a V-a și USLA comandourile USLA erau constituite din indivizi care “lucrau” acoperiți în diferite posturi. Erau studenți străini, doctoranzi și băștinași devotați trup și suflet dictatorului. Foarte mulți erau arabi și cunoșteau cu precizie cotloanele Bucureștiului, Brașovului și ale altor orașe din România. Pentru antrenament aveau la dispoziție cîteva centre de instruire subterane: unul era în zona Brașovului, iar altul–se pare–chiar sub sediul fostului CC-PCR, poligon care au dat–din întîmplare cîțiva revoluționari în timpul evenimentelor din decembrie.”[23];[24]
Declarația lui Savin Chirițescu: „Vreau să arăt că subsemnatul și mai mulți colegi din aceeași unitate de tancuri [UM 01060 București-Pantelimon] am capturat teroriști arabi (dintre care unul ne-a spus că este din Beirut) înarmați, pe care i-am predat la Marele Stat Major. Unul era student, am găsit asupra lui un pistol mitralieră de calibrul 5.62 seria UF 060866, cu cadență de ambreiaj, lung de vreo 40 cm, portabil pe sub haine: arma părea făcută dintr-un plastic foarte dur, cu excepția țevii și a mecanismului de dare a focului.”[25]

La 24 decembrie, Bucureștiul era un oraș în război.[necesită citare] Tancuri, TAB-uri și camioane continuau să patruleze prin oraș și înconjurau punctele problematice pentru a le proteja. La intersecțiile din apropierea obiectivelor strategice au fost construite blocaje rutiere; focuri de armă automată au continuat în Piața Universității și în zonele învecinate, în Gara de Nord (principala stație CFR din oraș) și în Piața Palatului.

Procesul și execuția soților Ceaușescu[modificare | modificare sursă]

În cartea În sfârșit, adevărul... Generalul Victor Atanasie Stănculescu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, apărut în 2009 la editura RAO, generalul Stănculescu relatează că Vasile Ionel a fost însărcinat cu organizarea procesului Ceaușeștilor, în legătură cu care Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu și Ion Iliescu i-au cerut să-i suprime pe Elena și Nicolae Ceaușescu.[26]

Victime[modificare | modificare sursă]

Cadavre ale celor uciși în timpul revoluției (Institutul de Medicină Legală din Bucureşti)

Pe durata revoluției, potrivit datelor oficiale, numărul decedaților și mutilaților prin împușcare, înainte de 22 decembrie 1989, este de aproximativ 7 ori mai mic decât cel al victimelor înregistrate după această dată. Conform evidențelor din anul 2005, întocmite de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor (SSPR), instituție aflată în subordinea Guvernului României, numărul total al celor decedați prin împușcare pe durata revoluției a fost de 1142, al răniților de 3138, iar al celor reținuți se ridica la 760. Au fost înregistrați nu mai puțin de 748 de copii, urmași de eroi-martiri. Cifrele menționate fac referire doar la victimele care au fost declarate, înregistrate și verificate conform Legii recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria revoluției române din decembrie 1989.

Conform datelor din rechizitoriile întocmite de parchetele militare,în rândurile militarilor s-au înregistrat 260 de decedați și 545 de răniți, iar de la Direcția Securității Statului au murit în urma incidentelor din revoluție 65 de angajați și au fost declarați 73 de răniți.[27]

Instituțiile militare implicate în evenimentele din decembrie 1989 au evitat să ofere mult timp date despre cadrele împușcate sau rănite. După data de 22 decembrie au fost reținuți, peste 1000 de civili și circa 1500 de militari, milițieni sau securiști motivându-se că aceștia ar fi desfășurat acțiuni împotriva revoluției. Numai de la Direcția a V-a (UM 0666), unitate din cadrul Departamentului Securității Statului, care avea ca principale misiuni paza și apărarea conducerii superioare de partid și de stat, dar și a unor obiective considerate de importanță națională, au fost reținute ca suspecte 341 de cadre. Toți reținuții suspectați de terorism au fost eliberați fără a li se aduce nicio acuzație.[28]

Pentru mușamalizarea unor fapte, sau pur și simplu din nepăsare, multe victime nu au fost înregistrate. Nu toate persoanele împușcate au fost înmormântate oficial la cimitire ale eroilor, iar unii martori, dar și răniții și reținuții au preferat, din diverse motive, să nu facă declarații. S-a estimat de către procurorii militari care au anchetat în cauza revoluției că numărul morților și răniților ar putea fi sensibil mai mare decât cifrele cunoscute oficial.

Pe durata confruntărilor din decembrie 1989 au existat victime din ambele tabere (manifestanți și forțe de ordine). Cele mai multe victime au fost înregistrate la București.[29]

Statisticile victimelor revoluției din decembrie 1989 potrivit Ministerului Sănătății:

În total: 1104 morți și 3321 răniți (221 civili și 663 militari). Pe 22 decembrie, la ora când fug cei doi Ceaușești, erau 126 morți și 1107 răniți.

La Timișoara:

  • în perioada 16 – 21 decembrie 73 morți și 296 răniți
  • după 22 decembrie 20 morți și 77 răniți

La București:

  • până în 22 decembrie, ora 12:08 (ora la care cuplul Ceaușescu fuge), s-au înregistrat 49 morți și 599 răniți
  • după ora 12:08, din 22 decembrie s-au înregistrat 515 morți și 1162 răniți

La Arad

  • după 22 decembrie 19 morți și 38 de răniți [30]

La Brăila s-au înregistrat 42 de morți.

La Cluj s-au înregistrat până în 22 decembrie 29 morți și 58 răniți.

La Constanța s-au înregistrat 32 morți și 116 răniți.

La Sibiu s-au înregistrat 99 de morți și peste 100 de răniți.

La Hunedoara șase persoane au fost ucise și alte 19 rănite.[31]

Lista persoanelor decedate în evenimentele din decembrie 1989 se poate consulta aici Eroi ai revoluției române din 1989

Cercetarea crimelor comise în timpul revoluției[modificare | modificare sursă]

Manifestație în anul 2009 a „Asociației 21 Decembrie” din Bucureşti pentru urgentarea dosarelor revoluției

Nici o persoană nu a fost oficial acuzată până în momentul de față de comiterea unor acte de terorism în cadrul revoluției din 1989.

Conflictele interetnice din martie 1990 de la Târgu Mureș vor abate un timp atenția opiniei publice de la problemele revoluției. Este de remarcat că mulți dintre politicienii care s-au afirmat în urma acestui conflict, prin eforturile lor de apărare a patriei în fața primejdiei ungurești, s-au arătat ulterior și susținători ai amnistierii vinovaților din decembrie 1989.”[32]

Dosarele care au fost întocmite, câteodată într-un mod sumar, fără respectarea tuturor formalităților, nu au fost prelucrate în mod corespunzător și la termenele legale. Procurorul militar general-maior Dan Voinea - adjunctul în 2008 al șefului Parchetelor Militare, care s-a ocupat cel mai mult cu cazul Revoluția din 1989 și mineriadele de mai târziu - a criticat tergiversarea rezolvării acestor cazuri, dar a fost criticat el însuși de Procurorul General al României, Laura Codruța Kovesi, care a cerut destituirea lui din funcție.[33]

Persoane identificate de anchetatori ca acționând împotriva populației au fost angajați ai fostelor forțe de represiune din Miliție, Armată, Securitate, gărzi patriotice și uneori informatori, aproape în exclusivitate cetățeni români.[34],[35]

Mai târziu - în cadrul a ceea ce a fost numit de cercetătorul american Richard Andrew Hall, ca „revizionism securist” - favorizați ai fostului regim au încercat să răspândească diferite teorii conspiraționiste. De exemplu, fostul gardian al lui Ceaușescu, locotenentul-colonel de Securitate Dumitru Burlan, îi acuză pe generalii care erau implicați în lovitura de stat condusă de generalul Victor Stănculescu, că ei încercau să creeze scenarii fictive cu teroriști, cu scopul de a induce teama și de a aduce armata de partea conspiratorilor.

În schimb, persoanele care au comis atacuri împotriva sediilor milițiilor din câteva județe, în special în județele Harghita și Covasna locuite în majoritate de secui, au fost arestate și judecate, iar milițienii linșați - care erau cadre urâte de populație din cauza contribuției lor la represiunea comunistă - au fost avansați în grad post-mortem, li s-a acordat titlu de revoluționar, iar familiilor lor au fost plătite despăgubiri financiare.

Anchetarea celor care au făcut parte din aparatul represiv al statului comunist, și au ucis revoluționari, a fost și ea tergiversată. În majoritatea cazurilor s-a dispus neînceperea urmăririi penale, ori inculpații au fost achitați, ori au primit amnistie, sau au fost grațiați de președintele României. Mulți ofițeri și alți demnitari de partid care în decembrie 1989 au contribuit la înăbușirea în sânge a revoltelor populare au fost cooptați în noile structuri ale puterii de stat, sau și-au făcut carieră în lumea afacerilor.[36][37]

România după 1989[modificare | modificare sursă]

Memorialul eroilor revoluției la Sibiu

Fost membru al conducerii Partidului Comunist și aliat al lui Ceaușescu, înainte de a cădea în dizgrațiile dictatorului la începutul anilor 1980, Ion Iliescu s-a impus ca președinte al Frontului Salvării Naționale. Frontul Salvării Naționale, format în principal din membri ai eșalonului secund al Partidul Comunist, și-a exercitat imediat controlul asupra instituțiilor statului, inclusiv mediile informative, ca televiziunea și radioul naționale. FSN a folosit controlul asupra presei în scopul de a lansa atacuri în stil propagandist la adresa oponenților politici, în special partidele democratice tradiționale, care urmau să fie refondate după 50 de ani de activitate subterană (Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat). În 1990, Ion Iliescu a reușit să devină primul președinte ales democratic al României de după al doilea război mondial.

În perioada 17-19 martie 1990 au avut loc ciocniri sângeroase la Târgu-Mureș între populația de etnie română și cea maghiară. Aceste evenimente tragice au fost folosite ca pretext pentru reconstituirea unor servicii secrete independente (SRI) sub conducerea lui Virgil Măgureanu. Majoritatea foștilor angajați ai Securității au fost preluați de acest serviciu.[38]

Timbru din 1990

Revoluția i-a conferit României o mare solidaritate din partea lumii exterioare. Inițial, o mare parte din această solidaritate a fost inevitabil redirijată spre guvernul Frontului Salvării Naționale. Mare parte din acea solidaritate a fost spulberată în timpul mineriadei din iunie 1990 când minerii și poliția au răspuns la apelurile lui Iliescu, invadând Bucureștiul și brutalizând studenții și intelectualii care protestau împotriva deturnării revoluției române de către foști membri ai conducerii comuniste sub auspiciile Frontului Salvării Naționale.

Ion Iliescu a rămas o figură centrală a politicii românești, fiind reales pentru al treilea mandat de președinte în 2000, după ce în perioada 1996-2000 președinte al României a fost Emil Constantinescu. Supraviețuirea politică a fostului om de încredere al lui Ceaușescu a demonstrat ambiguitatea revoluției române, cea mai violentă din anul 1989, dar și o revoluție care, potrivit unora, nu a produs destulă schimbare. Adrian Năstase a fost învins de Traian Băsescu în alegerile prezidențiale din 2004. În 2005, a fost inaugurat Monumentul Renașterii Naționale, care comemorează victimele Revoluției. Din martie 2004 România este membră a NATO, iar din 1 ianuarie 2007 a Uniunii Europene.

Institutul Revoluției[modificare | modificare sursă]

Din 2004 s-a înființat Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989, organism al statului român care are menirea să studieze istoria revoluției. Conform unei declarații a lui Lorin Fortuna, membru în conducerea acestui institut, „discuțiile despre faptul că a fost revoluție sau lovitură de stat pot avea și o conotație juridică (...) În decembrie 1989 a fost o revoluție, așa este prevăzut și în Constituție, iar cine neagă acest adevăr este pasibil de pedeapsă.”[39].

Asociații și inițiative legate de Revoluție[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ionițoiu, Dicționar - litera P / Mihnea Paraschiv. Au fost eliberați la 22 decembrie 1989, orele 14.00.
  2. ^ Ziua: Ceaușescu și-a sfidat sfârșitul, ziua.net, 19 decembrie 2008
  3. ^ Alesandru Duțu, Revoluția din Decembrie 1989, Cronologie,Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Sitech, Craiova, 2010, p. 120.
  4. ^ Acum 20 de ani, arădenii au ieșit în stradă pentru libertate
  5. ^ Arad: Revoluția pe care am uitat-o, în: Jurnalul Național, Valentin Voicilă, liderul Revoluției din Arad, scoate pentru prima dată la iveală lucruri înfiorătoare petrecute în ’89 (I), în: Glasul Aradului
  6. ^ http://www.acmrr.ro/upload/vitraliino5.pdf
  7. ^ Interviu cu fost ministru de externe, Ștefan Andrei, ziua.net, 5 august 2008
  8. ^ Timișorenii au "stricat" mitingul din 21 decembrie, Petre Mihai Băcanu, în: România liberă, 15 decembrie 2009
  9. ^ Remember 1989 - "Să nimicim conspirația!", 16 decembrie 2008, Jurnalul Național, accesat la 7 iulie 2012
  10. ^ Misterele nedezlegate ale noptii de 21 decembrie, 23 aprilie 2004, Jurnalul Național, accesat la 7 iulie 2012
  11. ^ Soluția finală: crematoriul, 1 decembrie 2009, Andreea Tudorica, Vasile Surcel, Jurnalul Național, accesat la 7 iulie 2012
  12. ^ Vezi articolul istoricului Ioan Scurtu: "Lovitura de Stat" data de generalul Stănculescu (22 Decembrie 1989)
  13. ^ Moartea a avut buletin de București, 30 noiembrie 2009, Andreea Tudorica, Vasile Surcel, Jurnalul Național, accesat la 7 iulie 2012
  14. ^ Imagini filmate cu puțin timp înainte de ora 16 de pe terasa Hotelului Intercontinental pe Youtube (fără sunet)
  15. ^ Interviu cu Victor Stănculescu, stirea.wordpress.com
  16. ^ "Lovitura de Stat" data de generalul Stănculescu (22 Decembrie 1989)
  17. ^ Prima emisiune a Televiziunii Române Libere pe Youtube
  18. ^ KGB și GRU în spatele Revoluției Române
  19. ^ Interviul lui Ion Iliescu în Adevărul
  20. ^ Romulus Cristea- „Revoluția 1989”, Editura „România pur și simplu”, 2006, pag. 15 și 128
  21. ^ Montaj video pe Youtube: „Deturnarea revoluției de către neocomuniști”: Scene de luptă, Discuțiile din culise, Declarații televizate, Organizarea noii puteri centrale
  22. ^ Cicerone Ionițoiu - Album al eroilor. Decembrie 1989
  23. ^ Cpt. Românescu Marian (fost cadru USLA) și Dan Badea: USLA, Bula Moise, teroriștii, și „Frații Musulmani”, în: Expres nr. 26 (75), 2-8 iulie 1991, pp.8-9 [1]
  24. ^ Adrian Socaciu: După nopți de groază și tortură, toți teroriștii sînt liberi, în: Cuvîntul, nr. 1-2 ianuarie 1991, p. 5.
  25. ^ Al. Mihalcea: O gafă monumentală, în: România Liberă, 31 octombrie 1990, p. 5a.[2]
  26. ^ KGB și GRU în spatele Revoluției Române
  27. ^ Romulus Cristea - „Revoluția 1989”, Editura „România pur și simplu”, 2006, pag.34
  28. ^ Romulus Cristea - „Revoluția 1989”, Editura „România pur și simplu”, 2006, pag. 243
  29. ^ Romulus Cristea - „Revoluția 1989”, Editura „România pur și simplu”, 2006, pag. 14
  30. ^ Arad: Revoluția pe care am uitat-o, de Vasile Surcel
  31. ^ REPLICA, Morți și răniți la Hunedoara, de Monalise Hihn
  32. ^ Marius Mioc: Politicienii și revoluția din 1989
  33. ^ Kovesi cere revocarea procurorului Dan Voinea, Ziare.com, 23 Octombrie 2008. Dan Voinea a fost între anii 1997-2000 șeful Secției Parchetelor Militare. El s-a ocupat de dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990, și de cel al Revoluției din decembrie 1989. În aprilie 2006, a fost numit adjunct al procurorului militar șef al Secției Parchetelor Militare.
  34. ^ Romulus Cristea- Interviu cu generalul-magistrat Dan Voinea: „Toți alergau după un inamic invizibil”, articol apărut în ziarul „România liberă” din 22 decembrie 2005
  35. ^ „România liberă”, 24 dec. 2008
  36. ^ Adjuncții Securității din perioada 1989 au ajuns prosperi oameni de afaceri, 22 decembrie 2009, ȘTefan Both, Adevărul, accesat la 7 iulie 2012
  37. ^ Revoluționari morți, criminali grațiați. Toți cei care au fost judecați în "Lotul Timișoara" sunt liberi, 22 decembrie 2009, ȘTefan Both, Adevărul, accesat la 7 iulie 2012
  38. ^ Jurnalul Național: Agenții acoperiți, trecut și viitor, jurnalul.ro, 6 noiembrie 2007. „Precum spunea poetul: la trecutu-ți mare, mare viitor. Foștii ofițeri de informații acoperiți moșteniți de la vechiul regim au fost cooptați in noile structuri politice și administrative, o dată cu majoritatea rețelei informative”. O fascinantă analiză a fenomenului, semnată prof. dr. Liviu Turcu.
  39. ^ În: „Caietele Revoluției” editată de Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989, nr. 3(10)/2007, pag. 14

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Revoluția Română din 1989

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Revoluția Română din 1989

Timișoara

București

Video

Foto