Revoluţia din Octombrie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Evenimentul istoric cunoscut sub denumirile de Revoluţia din Octombrie sau de Revoluţia Bolşevică, a fost lovitura de stat prin care bolşevicii au prelut puterea cu forţa de la guvernul socialist al lui Kerenski, şi care a inaugurat a doua fază a Revoluţiei Ruse din 1917. Lovitura de stat a fost organizată de bolşevici sub conducerea lui Vladimir Ilici Lenin şi e considerată prima revoluţie comunistă din secolul al XX-lea, revoluţie bazată pe ideile lui Karl Marx. Cele mai importante activităţi revoluţionare au fost cele de sub controlul Comitetului Militar Revoluţionar al Sovietului din Petrograd.
Iniţial, evenimentul era numit Revolta din octombrie sau Revolta de pe 25, aşa cum apare în prima ediţie a operelor complete ale lui Lenin. Proeminenţa evenimentului a fost scoasă în evidenţă mai târziu. Numele oficial al evenimentului în Uniunea Sovietică, începând cu a zecea aniversare din 1927, a fost Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Azi, denumirea de Revoluţia din Octombrie este folosită în mod curent, deşi istoriografia rusă modernă contestă caracterul de revoluţie populară a loviturii de stat, iar expresia Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie este folosită mai ales de partidele comuniste şi troţkiste, bunăoară de comuniştii ruşi.
Cuprins |
[modifică] Evenimente
Pe 22 octombrie (după calendarul iulian) „Comitetul Revoluţionar Militar” condus de Lev Davidovici Troţki a preluat comanda garnizoanei Petrograd. Pe 25 octombrie 1917 (după calendarul iulian încă în uz la acea vreme în Rusia, 7 noiembrie după calendarul gregorian), grupări militare conduse de liderul bolşevic Vladimir Ilici Lenin au înlăturat de la putere guvernul provizoriu al lui Alexandr Kerenski aproape fără vărsare de sânge.Gărzile Roşii conduse de bolşevici au preluat controlul principalelor puncte din capitală întâmpinând o slabă opoziţie. In noaptea de 24-25 octombrie/6-7 noiembrie 1917 a fost ocupat Palatul de Iarnă. Acţiunea, condusă de Vladimir Antonov-Ovseenko, a întâmpinat o rezistenţă minimă, majoritatea locuitorilor oraşului Petrograd au aflat despre evenimente a doua zi din ziar. Palatul era apărat de cazaci, batalionul de femei şi de cadeţi (elevi ai unei şcoli militare). Ziua de 7 noiembrie a devenit data oficială la care se sărbătoreşte revoluţia. Istoria oficială din Uniunea Sovietică a descris evenimentele ca mult mai dramatice decât au fost în realitate. Filmele create sub controlul propagandei oficiale arătau o uriaşă năvală asupra Palatului de Iarnă şi lupte crâncene. Adevărul este că insurgenţii bolşevici au întâmpinat o rezistenţă redusă, astfel încât au putut pur şi simplu să intre la pas prin poarta clădirii şi să o ia în stăpânire.
[modifică] Consecinţe
Al doilea congres al Sovietelor a avut loc în acelaşi timp. Din cei 649 de delegaţi, 390 erau bolşevici şi cam o sută dintre socialişti-revoluţionari (cei de stânga) sprijineau deasemenea răsturnarea guvernului lui Kerenski, dar pe căi legale. Când a fost anunţată căderea Palatului de Iarnă în mâinile bolşevicilor, Congresul a adoptat un decret pentru transferarea puterii către Sovietul Deputaţilor Muncitorilor, Soldaţilor şi Ţăranilor, vot pe care bolşevicii l-au interpretat ca ratificând revoluţia. Transferul de putere nu s-a făcut fără fricţiuni. Mulţi socialişti-revoluţionari au considerat că Lenin şi bolşevicii au pus mâna pe putere în mod ilegal şi de aceea au părăsit încăperea înainte ca rezoluţia să fie adoptată. În timp ce ieşeau au fost batjocoriţi de Lev Troţki care le-a strigat: "da, ieşiţi, mergeţi, plecaţi, intraţi în lada de gunoi a societăţii". În ziua următoare, Congresul a ales Sovietul Comisarilor Poporului (Sovnarkom) ca bază a noului guvern, (până la convocarea Adunării Constituţionale), şi a emis două decrete importante: Decretul asupra păcii şi Decretul asupra pământului.
Decretul asupra pământului ratifica acţiunile ţăranilor care, de-a lungul şi de-a latul Rusiei, confiscau moşiile aristocraţilor şi ale chiaburilor şi le împărţeau între ei. Bolşevicii se descriau ca fiind o alianţă a muncitorilor şi ţaranilor şi au nemurit această uniune cu însemnul secerii şi ciocanului în stema şi pe steagul URSS.
Decretul asupra pacii proclama sfârşitul războiului şi a fost baza care a permis guvernului lui Lenin să ceară pacea separată (22 decembrie 1917) şi să semneze Pacea de la Brest-Litovsk (3 martie 1918).
Alegerile pentru Adunarea Constituţională prevăzute înca de guvernul provizoriu Kerenski au avut totuşi loc în noiembrie 1917. În istoria Rusiei, au fost primele alegeri ceva mai libere, şi ultimele până în 1991. Au fost câştigate de socialiştii revoluţionari obţinând 380 de locuri. Bolşevicii au obţinut numai 168, pierzând clar alegerile. La alegeri au luat parte 14.700.000 de alegători.[1] Bolşevicii nu au vrut să respecte rezultatul alegerilor şi pe 5/18 ianuarie 1918 sub conducerea lui Lenin au dizolvat cu forţa Adunarea Constituţională.[2] Acest act a fost una din scânteile care au condus ulterior la lungul război civil dintre bolşevici şi adversarii lor socialişti, menşevici şi ţarişti (ruşii albi). O încercare de cucerire a Moscovei făcută o lună mai târziu a întâmpinat o rezistenţă mai importantă, bolşevicii nereuşind să aibă controlul total asupra oraşului decât în martie 1918. O coaliţie de grupări antibolşevice au încercat să răstoarne noul guvern al lui Lenin, declanşându-se Războiul Civil Rus (1918 – 1920).
Succesul bolşevicilor a dus la deturnarea idealurilor revoluţiei din februarie şi a transformat caracterul socialist-liberal al Revoluţiei din Februarie în unul comunist, a transformat tânara republică democrată într-o dictatură monopartită. A pus bazele Uniunii Sovietice proclamate în 1922 care a durat până la autodizolvarea sa din 1991.
Statele Unite ale Americii nu au recunoscut noul guvern rus pâna la sfârşitul deceniului al patrulea. USA au trimis 10.000 de militari care să ajute invazia japoneză la Vladivostok.
[modifică] Note
- ^ Oliver H. Radkey. Russia Goes to the Polls: The Election to the All-Russian Constituent Assembly, 1917, Ithaca, Cornell University Press, 1989, ISBN 0801423600 xxvi, 171 p
- ^ Pagina germană Wikipedia despre „Februarrevolution 1917”
[modifică] Bibliografie
- Richard Pipes, The Formation of the Soviet Union : Communism and Nationalism, 1917-1923, Cambridge, Harvard University Press, 1964, şi The Unknown Lenin : From the Secret Archives, New Haven, Yale University Press, 1996.
