Republica Populară Română
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Republica Populară Română (R.P.R.) a fost numele oficial purtat de România după abdicarea forţată a regelui Mihai I, eveniment petrecut pe 30 decembrie 1947. În anul 1954 numele a fost schimbat în Republica Populară Romînă, conform normelor ortografice din acea perioadă. În anul 1964 s-a revenit la numele de „Republica Populară Română”. În data de 21 august 1965, numele ţării a fost schimbat în Republica Socialistă România (R.S.R.).
Imnul de stat, în această perioadă, a fost: Zdrobite cătuşe (1948-1953), urmat de Te slăvim, Românie! (1953-1977)
Cuprins |
[modifică] Acapararea puterii de către comunişti
Când regele Mihai I al României, având sprijinul principalelor partide politice, l-a răsturnat de la putere pe Ion Antonescu pe 23 august 1944, scoţând ţara din rândul Puterilor Axei şi aducând-o în tabăra Aliaţilor, nu a putut şterge şi amintirea participării active a Armatei Române la invazia germană din U.R.S.S. Deşi forţele româneşti au luptat eroic alături de cele ale Armatei Roşii, în nordul Transilvaniei, în Ungaria, Cehoslovacia, Germania şi Austria sovieticii tratau încă România ca pe un teritoriu cucerit, pretextând că autorităţile române ar fi fost incapabile să asigure ordinea în nou eliberatele teritorii şi să ţină sub control conflictele interetnice dintre români şi unguri.
La Conferinţa de la Yalta, Uniunii Sovietice i se recunoscuseră interesele speciale din România. În timpul tratativelor de pace de la Paris, delegaţia română nu a reuşit să obţină statutul de cobeligerant, România, ca ţară învinsă, fiind obligată să accepte prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul naţional şi plata unei uriaşe despăgubiri de război.
Comuniştii nu au jucat decât un rol decorativ în guvernul regal român din ultima perioadă a războiului, cabinet prezidat de generalul Nicolae Rădescu, dar situaţia avea să se schimbe în 6 martie 1945, când dr. Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, (un aliat al comuniştilor) a devenit prim-ministru. Deşi, pentru a obţine recunoşterea Aliaţilor occidentali, formula guvernamentală a fost lărgită prin admiterea unor minişti membri ai partidelor istorice, comuniştii deţineau controlul asupra ministerelor cheie. Ajungerea în fruntea guvernului a lui Groza era un rezultat al şantajului sovietic legat de cedarea controlului către autorităţile române asupra Transilvaniei.
Regele nu era mulţumit de direcţia în care se îndrepta guvernarea, dar încercările de a-l forţa pe Petru Groza să demisioneze, prin refuzul de a promulga orice decret (aşa-numita "Grevă regală"), au eşuat. Petru Groza, în schimb, a ales să aplice decretele-lege fără a mai avea semnătura regelui Mihai. Pe 8 noiembrie 1945, o demonstraţie anticomunistă şi promonarhică în faţa Palatului Regal din Bucureşti a fost zădărnicită de forţele de ordine, care au operat numeroase arestări, au rănit şi chiar au ucis un număr necunoscut de protestatari.
În ciuda opoziţiei regelui, guvernul lui Groza a legiferat reforma agrară şi acordarea dreptului la vot femeilor. După alegerile din 9 noiembrie 1946, rezultatele oficiale au creditat comuniştii cu 80% din voturile exprimate, în timp ce partidele de opoziţie reclamau fraude electorale grave. După victoria din alegeri, comuniştii s-au concentrat pe eliminarea din viaţa politică a partidelor de centru, în primul rând a Partidului Naţional-Ţărănesc. P.N.Ţ.-ul a fost acuzat de spionaj, după ce liderii partidului s-au întâlnit în secret cu reprezentanţi ai guvernului S.U.A. Şefii ţărănişti au fost acuzaţi şi judecaţi într-un proces spectacol şi au fost condamnaţi la ani grei de temniţă. Partidele de stânga au fost forţate să se unească cu Partidul Comunist din România, formând Partidul Muncitoresc Romîn, precursorul PCR.
În perioada 1946–1947, mai multe sute de susţinători ai guvernului pro-Axă au fost judecaţi de Tribunalele Poporului pentru rolul jucat în implicarea ţări în războiul antisovietic fost judecaţi şi executaţi pentru vina de a fi fost "criminali de război". Ion Antonescu a fost executat pe 1 iunie 1946. În 1948, majoritatea politicienilor necomunişti fuseseră ori întemniţaţi, ori exilaţi sau executaţi.
În 1947, România rămăsese singura monarhie din Blocul răsăritean. Pe 30 decembrie 1947, comuniştii sprijiniţi de sovietici l-au forţat pe regele Mihai să abdice. Comuniştii au proclamat în aceiaşi zi instaurarea Republicii Populare Române, iar pe 13 aprilie 1948 a fost promulgată noua Constituţie republicană.
Noua constituţie scotea în afara legii şi pedepsea orice asociere care avea un "caracter fascist ori antidemocratic". Constituţia garanta libertatea presei, a cuvântului, de asocieere, dar numai pentru "cei ce muncesc".
Comuniştii au lichidat Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, proclamând unirea ei cu Biserica Ortodoxă Română.
[modifică] Primii ani ai statului comunist
Primii ani de guvernare comunistă au fost marcaţi de numeroase schimbări de curs politic şi de valuri succesive de arestări, datorită luptelor dintre diferitele facţiuni aflate în lupta pentru putere. În acest timp, economia ţării era secătuită de societăţile mixte SovRom, care se bucurau de dreptul de a exporta mărfuri în URSS la preţurile impuse de la Moscova. În toate ministerele erau plasaţi "consilieri" sovietici, care erau subordonaţi direct Moscovei şi care aveau cu adevărat puterea de decizi. În această perioadă a început infiltrarea de informatori ai serviciilor de securitate la toate nivelurile şi în toate straturile sociale.
În 1948, s-a trecut la primele măsuri de "colectivizare" a agriculturii, care a devenit în scurtă vreme un proces marcat de violenţe şi abuzuri, de timp ce ţăranii înstăriţi (chiaburii) nu erau dornici să-şi predea în mod voluntar averea. Rezistenţa ţăranilor a fost înfrântă prin bătăi, arestări şi condamnări arbitrare sau prin deportare.
Pe 11 iunie 1948 s-a trecut la naţionalizarea tuturor întreprinderilor private mai importante din România.
În rândul conducerii de partid din acea perioadă îşi manifestau existenţa trei facţiuni importante, toate de factură stalinistă, diferanţiate mai mult prin istoriile personale şi prin prietenii personale decât prin diferenţe doctrinare:
- Facţiunea "moscovită", (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu şi alţii), care petrecuseră o bună parte a perioadei interbelice şi cea a războiului la Moscova;
- Facţiunea "comuniştilor din închisori", (Gheorghe Gheorghiu-Dej şi alţi tovarăşi de detenţie), care fuseseră închişi în închisori şi lagăre în timpul războiului;
- Facţiunea "comuniştilor secretariatului", a staliniştilor moderaţi (Lucreţiu Pătrăşcanu şi alţii), care se ascunseseră în România în timpul perioadei antonesciene şi care particiaseră la guvernele regale de după 23 august 1944.
Până în cele din urmă, cu sprijinul direct al lui Iosif Vissarionovici Stalin, şi se pare că în contextul general antisemit de la Kremlin (Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu erau evrei), Gheorghiu-Dej a câştigat lupta pentru putere în interiorul partidului. Pauker şi grupul său au fost excluşi de la putere în 1952. Pătrăşcanu, arestat încă din 1948, a fost judecat, condamnat la moarte şi executat in 1954. În total 192.000 de membri de partid au fost epuraţi în acea perioadă.
[modifică] Epoca Gheorghiu-Dej
Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist dur, nu agrea reformele lui Nikita Hruşciov şi de procesul "destalinizare" iniţiat de acesta după 1956. Dej s-a opus realizării obiectivelor economice ale CAER-ului, prin care România ar fi fost transformată în "coşul de pâine" al blocului sovietic, iniţiind în schimb un program ambiţios de dezvoltare a industriei grele. Dej a închis cele mai mari lagăre de prizonieri politici, a abandonat lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a desfiinţat sistemul raţiilor de alimente şi a crescut salariile muncitorilor.
Au fost luate de asemenea măsuri pentru limitarea influenţei culturii ruse în ţara: limba rusă a încetat să mai fie obiect obligatoriu de studiu în şcolile de toate gradele, iar editura Cartea Rusă a fost închisă.
Toate acestea, combinate cu resentimentele legate de ocuparea unor provincii istorice româneşti de sovietici (Bucovina de Nord, transformată în regiune a RSS Ucrainiană şi Basarabia în RSS Moldovenească), au condus în mod inevitabil România comunistă pe un drum relativ independent şi naţionalist.
Gheorghiu-Dej, un stalinist convins, considera că regimul mai liberal al lui Hruşciov ameninţa să-i submineze autoritatea. Într-un efort de întărire a poziţiei în ţară, Dej a hotărât să înceapă cooperarea cu toate statele, indiferent de sistemul economico-politic, atâta vreme cât erau recunoscute principiile egalităţii internaţionale şi ale neamestecului în afacerile interne. Această politică a dus strângerea legăturilor cu Republica Populară Chineză, care era de asemnea promotoarea autodeterminării naţionale.
În 1954, Gheorghiu-Dej a demisionat din funcţia de Secretar General al partidului, dar a rămas premier al guvernului. S-a format în schimb un secretariat format din patru membri, unul dintre membri fiind Nicolae Ceauşescu, secretariat care a controlat partidul timp de un an, până când Dej a reluat frâiele puterii. În ciuda noii politici de cooperare internaţională, România a devenit membră a Pactului de la Varşovia în 1955, prin care s-a oficializat subordonarea unei mari părţi a armatei naţionale maşinii militare sovietice (ocupaţia militară sovietică a luat sfârşit în 1958). Mai târziu, România a refuzat să permită efectuarea de manevre militare ale trupelor Pactului de la Varşovia pe teritoriul românesc şi a limitat participarea propriilor militari la manevre pe teritoriul altor ţări membre ale Pactului.
În 1956, premierul sovietic Nikita Hruşciov a denunţat politica predecesorului sau, I. V. Stalin, în discursul secret ţinut în faţa delegaţilor la Congresul al XX-lea a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Gheorghiu-Dej şi conducerea Partidului Muncitoresc Român i-au transformat pe Pauker, Luca şi Georgescu ţapii ispăşitori ai exceselor comuniste trecute şi au pretins că partidul epurase deja elementele staliniste chiar din timpul vieţii lui Stalin.
În octombrie 1956, conducătorii comunişti polonezi refuzaseră să cedeze în faţa ameninţărilor militare sovietice de intervenţie militară în afacerile interne şi refuzaseră să instaleze în fruntea partidului un politburo mai obedient. Câteva săptămâni mai târziu, Partidul Comunist din Ungaria s-a dezintegrat practic în timpul unei mari revoluţii populare. Sfidarea poloneză şi răscoala populară maghiară i-a inspirat pe studenţii şi muncitorii români să demonstreze în universităţi şi în oraşele industriale în favoarea unei mai mari libertăţi, a unor condiţii de viaţă mai bune şi pentru încetarea dominaţiei sovietice. Temându-se că revolta maghiară poate incita proprii cetăţeni de etnie maghiară să se revolte, Dej a sprijinit pregătirile pentru o intervenţie sovietică la Budapesta, iar Armata Roşie şi-a întărit prezenţa în România, în special de-a lungul graniţei de vest a ţării. În România, revoltele populare s-au dovedit fragmentare şi uşor de controlat, în schimb, în Ungaria, situaţia nu a putut fi stăpânită decât după intervenţia în forţa a armatei sovietice.
După revoluţia din 1956, Gheorghiu-Dej a cooperat strâns cu noul conducător maghiar, János Kádár. Deşi iniţial România îl primise pe teritoriul ei pe Imre Nagy, fostul premier maghiar exilat, în cele din urmă l-a predat autorităţilor de la Budapesta pentru a fi judecat şi mai apoi executat. În schimb, Kádár a renunţat la pretenţiile Ungariei asupra Transilvaniei şi i-a denunţat pe ungurii ardeleni care sprijiniseră revoluţia, etichetându-i ca şovini şi iredentişti.
Pe plan intern, guvernul român a luat măsuri pentru potolirea nemulţumirilor populare prin reducerea investiţiilor în industria grea, creşterea producţiei de bunuri de larg consum, descentralizarea conducerii economice, creşterea veniturilor populaţiei şi introducerea unor elemente de autoconducere muncitorească. Autorităţile au renunţat la sistemul cotelor obligatorii impuse producătorilor agricoli privaţi, dar a accelerat programul de colectivizare a agriculturii pe la mijlocul deceniului al şaselea, e adevărat că prin metode mai puţin brutale decât până atunci. În 1962, guvernul a declarat încheiat procesul de colectivizare, în acel moment, 77% din terenul arabil era în posesia cooperativelor agricole de producţie şi a intreprinderilor agricole de stat.
În ciuda afirmaţiilor lui Gheorghiu-Dej cu privire la epurarea partidului de elementele staliniste, el a rămas susceptibil la atacurile din partea duşmanilor politici, dată fiind complicitatea lui evidentă la toate abuzurile din perioade 1944–1953. La o plenară a Partidului Muncitoresc Român din 1956, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi, amândoi membri ai Biroului Politic şi vicepremieri, l-au criticat pe Gheorghiu-Dej. Constantinescu, care era adeptul liberalizării de tip hruşciovist, reprezenta o ameninţare specială pentru Gheorghiu-Dej, deoarece se bucura de legături foarte bune la Moscova. Partidul Muncitoresc Român i-a epurat pe Constantinescu şi Chişinevschi în 1957, denunţându-i pe amândoi ca fiind stalinişti şi acuzându-i de complicitate cu Pauker. Până la urmă, Gheorghiu-Dej a reuşit să scape de toţi concurenţii politici, care i-ar fi ameninţa poziţia de lider al partidului. Ceauşescu l-a înlocuit pe Constantinescu în funcţia de şef al serviciului de cadre al PRM, o poziţie care se va dovedi foarte folositoare în pregătirea viitoarei sale ascensiuni.
Gheorghiu-Dej nu a reuşit să ajungă la o înţelegere acceptabilă cu liderii Ungariei în problema Transilvaniei. Gheorghiu-Dej a luat două măsuri pentru a încerca rezolvarea problemei minorităţii maghiare din România: a arestat liderii Alianţa Populară Maghiară pe de-o parte, dar înfiinţând Regiunea Mureş Autonomă Maghiară în zonele locuite compact de secui în centrul ţării.
Cei mai mulţi evrei din România au avut la începutul regimului lui Dej o atitudine favorabilă comunismului, ca reacţie la antisemitismul fasciştilor. Totuşi, pe la sfârşitul deceniului al şaselea, cei mai mulţi erau dezamăgiţi de discriminarea din partid şi de limitările dreptului la emigrare în Israel.
[modifică] Persecuţiile, lagărele de muncă şi rezistenţa anticomunistă
Odată cu ocuparea ţării de către armatele sovietice în 1945 a fost declanşat un proces de persecutare a duşmanilor reali sau închipuiţi ai comuniştilor. Armatele sovietice s-au comportat ca armate de ocupaţie, în ciuda statutului de aliat al românilor în lupta împotriva Germaniei Naziste, arestând practic pe oricine era considerat "fascist" ori "antisovietic".
La scurtă vreme după ocupaţia sovietică, etnicii germani, care locuiau în România de peste 800 de ani, au fost deportaţi la muncă la minele de cărbuni din regiunea Donbas. În ciuda protestelor regelui, care atrăgea atenţia asupra acestei încălcări a dreptului internaţional, peste 70.000 de bărbaţi şi femei de etnie germană au fost forţaţi să-şi părăsească satele şi oraşele, încă din 1945, mai înainte chiar ca războiul să se termine. Germanii au fost încărcaţi în vagoane de transpot vite şi au fost obligaţi să muncească în mine sovietice pentru perioade de până la 10 ani ca "reparaţii de război". După unele estimări, unul din cinci germani deportaţi la muncă în URSS au murit din cauza bolilor, accidentelor sau malnutriţiei.
Cu cât regimul comunist devenea mai sigur pe sine, numărul de arestări a crescut. Victimele abuzurilor comuniştilor proveneau din troate straturile societăţii româneşi, dar cele mai vulnerabile s-au dovedit peresoanele care aparţineau elitei interbelice: intelectualii, clericii, profesorii, foştii politicieni, (chiar şi cei cu vederi de stânga), şi în general orice persoană care s-ar fi putut alătura nucleelor rezistenţei anticomuniste.
Închisorile deja existente au fost umplute cu deţinuţi politici, fiind înfiinţat o reţea nouă de lagăre de muncă şi de închisori după modelul Gulagului sovietic. Un proiect fantezist de construire a Canalului Dunărea-Marea Neagră a fost folosit ca pretext pentru constuirea mai multor lagăre de muncă. Printre închisorile cu cea mai tristă faimă au fost cele din Sighet, Gherla, Piteşti şi Aiud. Au fost înfiinţate lagăre de muncă la minele de plumb şi în Delta Dunării.
Închisoarea de la Piteşti a fost centrul unui "experiment" comunist extrem de nesănătos. (Vedeţi şi: Închisoarea de la Piteşti). Acest experiment a implicat tortura psihologică şi fizică, care a dus la îngenuncherea toatală a individului. Ţelul final al experimentului era forţarea prizonierilor să "mărturisească" înfăptuirea unor crime imaginare şi să se atodenunţe sau să denunţe pe alţii, prelungindu-şi astfel pedepsele privative de libertate. Acest "experiment" a dus la comiterea unui mare număr de sinucideri, ceea ce a dus la oprirea lui în cele din urmă.
Printre măsurile staliniste ale guvernului comunist s-au numărat deportările ţăranilor din Banat în Bărăgan, acţiune începută pe 18 iunie 1951. Aproximativ 45.000 de oameni au avut la dispoziţie două ore pentru a-şi strânge bagajele, după care au fost încărcaţi în vagoane pentru vite şi, sub pază militară strictă, au fost "colonizaţi" pe pământurile înţelenite din estul Bărăganului. Acestă tactică era concepută să intimideze restul ţăranilor în vederea desăvârşiri procesului de colectivizare. Mulţi deportaţi s-au reîntors la vetrele lor în următorii 5 ani, până în 1956, dar unii au rămas în satele nou înfiinţate.
Rezistenţa anticomunistă a avut o formă organizată, mulţi oameni opunându-se regimului comunist cu arma în mână, formând grupuri de partizani de 10 – 40 de luptători. Ei atacau posturile de miliţie sau activiştii comunişti locali sau executau sabotaje. Printre cei mai renumiţi partizani anaticomunişti s-au numărat Elisabeta Rizea din Nucşoara şi Gheorghe Arsenescu. În ciuda marelui număr de soldaţi ai trupelor de securitate sau ai armatei, rezistenţa armată a continuat în munţi până la începutul deceniului al şaptelea, ultimii lideri ai partizanilor fiind capaturaţi în 1974.
O altă formă a rezistenţei anticomuniste, neviolentă de această dată, a fost mişcarea studenţească din Bucureşti din 1956. Ecourile revoltei anticomuniste de la Budapesta s-au resimţit în toată Europa Răsăriteană. În mai multe centrea univeresitare au avut loc proteste, urmate de acţiuni în forţă a autorităţilor, arestări şi exmatriculări.
Cea mai bine organizată mişcare studenţească a fost cea din Timişoara, unde au fost şi cele mai multe arestări. În Bucureşti şi Cluj, au fost formate unel grupuri organizate care au încercat să se alieze cu mişcarea anticomunistă maghiară şi să-şi coordoneze mişcările. Reacţia autorităţilor a fost imediată: studenţii au fost arestaţi, suspendaţi de la cursuri, unii dintre profesori au fost concediaţi şi au fost înfiinţate noi organizaţii care să supervizeze activităţile studenţilor.
[modifică] Regimul Ceauşescu
Gheorghiu-Dej a murit în 1965 în circumstanţe cel puţin neclare. După o scurtă luptă pentru putere, în fruntea partidului a venit un activist de rangul doi, Nicolae Ceauşescu. Dacă politica lui Gheorghiu-Dej era considerată conservator-stalinistă prin comparaţie cu noua linie politică hrusciovistă, Ceauşescu a părut iniţial un reformist prin comparaţie cu neostalinismul lui Leonid Brejnev.
În 1965, numele ţării a fost schimbat în Republica Socialistă România, iar cel al partidului în Partidul Comunist Român.
[modifică] Vezi şi
[modifică] Legături externe
- Denize Eugen - Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, Memoria - revista gândirii arestate
- [1] Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România,
- Ceausescu.org,
- Memorialul Sighet,
- Istorii ale fugii unor români din propria lor ţară
- Culegere de poezii propangandistice, 1952
