Renaşterea veneţiană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Renaşterea veneţiană sau Renascentismul veneţian se referă la perioada care a început în pictură cu Giovanni Bellini la mijlocul secolului al XV-lea. După el, arta Veneţiei este revoluţionată de către Giorgione, iar la începutul secolului al XVI-lea de către Tiţian. Această eră este încheiată de Veronese şi de Tintoretto, ultimul încetând din viaţă în anul 1594. Ei marchează trecerea spre manierism. În arhitectură sunt de remarcat construcţiile monumentale realizate de Pietro şi Tullio Lombardo şi - mai ales - de Andrea Palladio. Literatura s-a dezvoltat sub semnul umanismului, un rol important avându-l înfiinţarea de către Aldo Manuzio în anul 1502 a "Noii Academii" (Accademia Aldina sau Aldi Neacademia), în jurul căreia s-au grupat Alberto Pio, cardinalul Pietro Bembo şi alte personalităţi ale vieţii culturale. În muzică, în perioada târzie a Renaşterii, apare un grup de compozitori care dezvoltă stilul policoral şi arta orchestraţiei, ca Andrea şi Giovanni Gabrieli.

Cuprins 1 Cadru istoric 2 Şcoala veneţiană de pictură în timpul Renaşterii 2.1 Începuturile 2.2 Perioada de maturitate 2.3 Renascentismul târziu: Manierismul veneţian 3 Arhitectură şi Sculptură 4 Literatură 5 Muzică 6 Bibliografie 7 Legături externe

[modifică] Cadru istoric

Veneţia este în secolele al XV-lea şi al XVI-lea un oraş bogat şi puternic, capitală a teritoriilor şi insulelor subordonate ei, ajunsă în timpul a 34 de ani de conducere a dogelui Francesco Foscari (1423-1457) la culmea puterii ei. Pe lângă vasele comerciale, care - la nevoie - puteau fi adaptate scopurilor militare, Veneţia poseda în anul 1423 (conform unui document al epocii) o flotă de războiu alcătuită din 43 galere şi 300 ambarcaţii mai mici.

Dar nu numai comerţul maritim asigură veniturile celor 150 de mii de locuitori. În manufacturile din oraş se produc articole textile de lux, dantelării, săpunuri parfumate, sticlărie, bronz şi arme pentru întreaga Europă. În Republica Veneţiană se apreciază cultura rafinată, se adoră teatrul şi muzica, se promovează arhitectura, veneţienii sunt mândri de pictorii şi sculptorii ei.

Conducerea statului se găsea în mâinile unei oligarhii compusă din vechi familii, a căror ocupaţie principală era comerţul. Din rândul acestor familii se alegea un Consiliu (Maggior Consiglio) însărcinat cu conducerea oraşului, sub îndrumarea unui doge ales pe viaţă şi care era subordonat Consiliului. Pentru a împiedica concentrarea puterii în mâinile dogelui, Consiliului alegea în fiecare an un "Sfat al celor zece" (Consiglio di Dieci), însărcinat cu siguranţa publică, şi care cu timpul a devenit cel mai puternic organ în stat.

Autorităţile construiesc edificii cât mai frumoase şi angajează artişti remarcabili. Patriciatul numără aproape 2.500 de veneţieni şi aceştia reprezintă cam tot atâţia potenţiali clienţi pentru artiştii epocii. Bisericile şi instituţiile laice de binefacere, cunoscute sub numele de "scuole", sunt alte surse importante de comenzi pentru artişti.

[modifică] Şcoala veneţiană de pictură în timpul Renaşterii

Renaşterea veneţiană în pictură este împărţită de obicei în trei perioade, chiar dacă datele naşterii sau ale morţii unor artişti răstoarnă această cronologie formală.

[modifică] Începuturile

Renascentismul veneţian timpuriu cuprinde circa jumătate de secol, din anul 1440 cam până la 1500. Prezenţa la Veneţia şi la Padova a numeroşi artişti din Toscana - între alţi, pictorul Filippo Lippi şi sculptorul Donatello - a contribuit la dezvoltarea unei noi viziuni asupra artelor. O dată cu cei din Toscana ajung la Veneţia descoperirile şi ideile Renaşterii: studiul perspectivei, naturalismul, conceptul proporţiei, studiile anatomice, respectiv întoarcerea la canoanele artei Antichităţii. În anul 1409 este chemat la Veneţia pictorul Gentile da Fabriano (1360-1427), care, cu ajutorul lui Antonio Pisano, zis Il Pisanello, decorează sala mare a Consiliului. Printre primii artişti renascentişti veneţieni au fost Antonello da Messina (1430-1479), originar din Sicilia şi - mai ales - fraţii Bellini, Giovanni Bellini (ca. 1430-1516) şi Gentile Bellini (1429-1517). Tatăl lor, Jacopo Bellini (ca. 1400-1470), era deja un artist matur când a renunţat la stilul gotic, al cărui reprezentant excepţional fusese maestrul său, Gentile da Fabriano. Jacopo Bellini preia noile idei, urmând exemplul fiilor săi, respectiv cel al ginerelui său, unul dintre pionerii italieni ai picturii în ulei, Andrea Mantegna (1431-1506). Aflat sub influenţa picturii flamande, Giovanni Bellini este printre primii pictori veneţieni care aplică această tehnică. Lui i se datorează cca. o sută de versiuni ale Madonnei, dintre care un mare număr se găsesc la muzeul Academiei Veneţiene. Renumită este "Madonna Bunei Vestiri", printre primele tablouri pictate în ulei.

Culoarea pe bază de ulei face posibilă dezvoltarea unui colorit splendid, aceasta fiind una dintre trăsăturile specifice picturii renascentiste veneţiene. Tehnica pictării în ulei dă rezultate din ce în ce mai bune, deoarece pictorii folosesc tot mai mult pânza, excluzând astfel treptat lemnul ca suport al picturii. Picturile pe pânză înlocuiesc şi frescele în cazul decoraţiilor clădirilor publice. Ucenicul lui Gentile Bellini, Vittore Carpaccio (1460-1525), inspirat şi de Antonello da Messina, a valorificat în mod remarcabil factura deosebită a pânzei şi tehnica pictării în ulei. El foloseşte culori clare, aplicate prin trăsături de pensulă rapide, anticipând în acest fel stilul lui Giorgione şi pe cel al lui Tiţian.

[modifică] Perioada de maturitate

Începuturile perioadei de împlinire a Renaşterii veneţiene au adus cu ele apariţia unei noi generaţii de artişti, printre care Giorgione (1477-1510), Sebastiano del Piombo (1485-1547) şi Tiţian (1488-1576). Acest proces a fost declanşat de vestitul tablou al lui Giorgione, Furtuna. Artistul se îndepărtează de tematica religioasă a tablourilor de altar şi pictează toată viaţa lui motive preluate din mitologie şi din literatură, creând astfel adevărate poeme bucolice care debordează de lirism şi frumuseţe mistică. Şi el utilizezază tehnica pictării în ulei, ajungând la soluţii grafice inovatoare. Mergând pe urmele sale, Tiţian aplică şi dezvoltă această tehnică. Influenţele stilului lui Giorgione se pot vedea şi la Sebastian del Piombo, care îşi continuă cariera la Roma şi lucrează împreună cu Michelangelo. Această perioadă a fost în cea mai mare măsură dominată de geniul şi gloria lui Tiţian, însă la Veneţia lucrau şi alţi artişti talentaţi:

• Lorenzo Lotto (1480-1556) îşi face un renume prin portrete şi tablouri de altar. Unul din cele mai frumoase tablouri ale sale, "Sfântul Hieronymus", se găseşte în prezent în muzeul Louvre din Paris.
• Jacopo Palma il Vecchio (1480-1528), ale cărui lucrări oglindesc în mod deosebit influenţa lui Tiţian, se evidenţiază prin culori vii şi luminoase şi prin redarea unei atmosferi liniştite.
• Gerolamo Savoldo (1481-1548) este un portretist remarcabil.
• Paris Bordone (1500-1571), carea trecut prin atelierul lui Tiţian, foloseşte la elaborarea lucrărilor sale perspective arhitecturale.
• Bonifazio de'Piati (1487-1553), despre care se presupune că a fost ucenicul lui Palma il Vecchio, lucrează de asemenea la Veneţia. Cunoscut este tabloul lui Diana şi Acteon.

• Pordenone (1484-1539), originar din Veneţia, a lucrat în numeroase oraşe ale Italiei, stabilindu-se spre sfârşitul vieţii la Ferrara. La început imita stilul lui Giorgione şi pe cel al lui Tiţian, mai târziu însă - sub influenţa lui Rafael şi a lui Michelangelo - îşi aprofundează stilul şi pe tablourile sale se pot observa tensiunea dramatică şi expresivitatea caracteristice manierismului, Pordenone aplicând frecvent scurtarea perspectivei şi tompe-l'oeil, pentru accentuarea mai puternică a tragismului scenelor pictate de el.

În această perioadă se dezvoltă şi artizanatul, renumiţi fiind suflătorii de sticlă din Murano, precum şi meşteşugarii creatori de adevărate opere de artă: obiecte de cult, brocart-uri fine şi ţesături cu fire de aur, mânere de săbii şi pumnale, decoraţiuni în lemn sculptat, care erau exportate în întreaga Europă apuseană. Caligrafia manuscriselor face cu timpul loc tipăriturilor artistice.

[modifică] Renascentismul târziu: Manierismul veneţian

În pictură, manierismul nu a fost un stil de sine stătător, ci un curent care a însoţit renascentismul târziu, o variantă a acestuia care prevestea deja barocul. El aducea cu sine o aglomerare confuză a formelor, o estetizare excesivă care conferea o doză de artificial lucrărilor. Aceste trăsături însă au caracterizat mai degrabă manierismul roman sau florentin, nu şi pe cel veneţian, care punea accentul mai ales pe culoare. Începând din anul 1530, cu ajutorul pictorului şi gravorului Andrea Schiavone (1510-1563), în Veneţia se răspândesc gravurile elaborate pe baza lucrărilor lui Parmigianino (1503-1540), opere manieriste caracterizate de un farmec şi o fineţe aparte. O dată cu sosirea la Veneţia - la invitaţia lui Pietro Aretino - a doi pictori florentini, Francesco Salviati (1510-1563) şi Giorgio Vasari (1511-1574), manierismul devine mai delicat, îndepărtându-se de tiparele tradiţionale.

Se schimbă stilul tablourilor, artiştii îşi aleg din ce în ce mai des teme mitologice şi alegorice. Manierismul se manifestă în operele târzii ale lui Tintoretto (1518-1594) şi Paolo Veronese (1528-1588), precum şi în cele ale lui Jacopo Bassano (1515-1592), dar nici Tiţian nu a rămas indiferent la stilul "importat", el admirând cu sinceritate acurateţea desenului, precizia tuşelor şi varietatea culorilor lui Veronese. Tiţian însă nu se mai angajează la onorarea unor mari comenzi publice, care sunt preluate de Veronese şi Tintoretto.

Paleta neobişnuit de amplă a artistului face din Veronese un reprezentant remarcabil al şcolii veneţiene. Bogăţia culorilor, a nuanţelor şi a tonurilor folosite îi permite să realizeze spaţiul prin diversitatea cromatică, care formează - prin contrast sau prin armonia culorilor complementare - nivele distincte în cadrul compoziţiei. Pasta de culoare reprezintă la Veronese o sinteză între culoare şi lumină, care reflectă atât modificările intensităţii ei, cât şi modul în care lumina inundă realitatea sau atmosfera întegii reprezentări. Dintre artiştii veneţieni, Veronese este probabil cel care se străduieşte cel mai mult să îmbine desenul cu culoarea, dar nu reuşeşte să se evidenţieze prin aceeaşi precizie ca cea impusă de artştii florentini.

Prima etapă a activităţii lui Tintoretto este în strânsă legătură cu acel curent al picturii veneţiene reprezentat de Pordenone, de'Pitati şi Bordone.

Sub influenţa artei lui Schiavone - deci, indirect, şi sub cea a lui Parmigianino -, respectiv sub cea a lui Salviati, stilul lui, apropiindu-se tot mai mult de manierism, capătă o forţă extraordinară, inspirat, probabil, de artştii de la Roma. Într-adevăr, după anul 1550 există în lucrările artistului referiri la Michelangelo, prin dramatismul compoziţiei, contrastele cromatice şi modul dinamic de a desena.

[modifică] Arhitectură şi Sculptură

Culoarea, dominantă în pictura veneţiană, este prezentă şi în arhitectură. Faţadele multor biserici şi palate, dar şi ale unor clădiri particulare, erau decorate cu fresce sau mozaicuri strălucitoare. Între bazilica San Marco şi Canal Grande se ridica impunătorul Palat al Dogilor. În cursul anilor a fost de mai multe ori renovat sau întregit cu noi constrcţii. Astfel, Pietro Baseggio reface aripa sudică dinspre Canal Grande, Giovanni Buon (1360-1443) şi fiul lui, Bartolomeo Buon il Vecchio (1400-1464), refac aripa vestică şi construiesc Porta della Carta, în curtea interioară, Antonio Rizzo (1430-1498) construieşte o galerie cu arcade bogat împodobită în onoarea dogelui Francesco Foscari, denumită Arco Foscari, în care se reunesc în mod armonios trei stiluri: coloane în stilul Renaşterii, arcuri romanice şi ogive gotice. În afara clădirilor oficiale, membrii bogatelor familii aristocratice - Giustiniani, Contarini, Barbari, Loredani, Foscari, Grimani - îşi construiesc palate fastuoase pe cele două laturi ale lui Canal Grande, cu faţade de marmură albă, porfir şi serpentină, cu grădini împodobite de statui, fântâni şi vase de ceramică.

În construcţiile Veneţiei de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-lea, un rol deosebit l-au jucat arhitecţii şi sculptorii, membrii ai familei Lombardi, cu numele adevărat Solari, originară din nord-vestul Italiei (Lombardia), şi care şi-au schimbat numele după provincia de origine. Christoforo Solari "Il Gobbo" ("Cocoşatul") (1460-1527), care a construit mausoleul pentru Lodovico Moro şi Beatrice d'Este de la mănăstirea (Certosa) din Pavia, şi fratele său Andrea (1462-1523) au lucrat mult timp la Veneţia. Pietro Lombardo (1435-1515), împreună cu fii săi, Antonio şi Tullio, au proiectat şi construit bisericile San Giobbe şi Santa Maria de' Miracoli, faţada şi portalul Scuolei di San Marco, mausoleul pentru Andrea Vendramin în biserica Santi Giovanni e Paolo, cea mai însemnată operă de sculptură a Veneţiei, alături de Colleoni realizaţi de Andrea del Verrocchio (1432-1488) şi Alessandro Leopardi (1450-1523).

În anii 1574 şi 1577, Palatul Dogilor este de două ori devastat de incendii, opere de valoare ale lui Bellini, Tiţian, Pordenone, Tintoretto şi Veronese au căzut pradă focului. Giovanni da Ponte (1512-1597 este însărcinat cu conducerea lucrărilor de refacere. Sălile palatului sunt redecorate cu fresce de Tintoretto, Veronese şi Francesco Bassano (1549-1592), lucrările de arhitectură interioară se datorează lui Jacopo Sansovino, Andrea Palladio (1508-1580), Antonio Scarpagnino. Printre altele, "Serenissima" Republică dorea să dovedească strălucirea Veneţiei cu ocazia vzitei regelui Franţei, Henric al III-lea. Tintoretto a pictat atunci portretul suveranului francez, tabloul nepăstrându-se, din păcate, până astăzi.

În acelaşi timp se iniţiază lucrări de înfrumuseţare a oraşului. Renovarea pieţei San Marco este coordonată de sculptorul şi arhitectul Jacopo Sansovino (1486-1570), care execută "logetta delle campanile" şi proiectează construcţia palatului Bibliotecii Marciana, proiect care va fi definitivat de Vincenzo Scamozzi (1552-1616). Andrea Palladio - excelent cunoscător al operei lui Vitruvius, arhitectul Romei antice - construieşte numeroase biserici în oraş (între altele, Il Redentore şi San Giorgio Maggiore, a cărei construire a fost începută în anul 1565), luând ca model sanctuarele antice, şi vile pentru notabiltăţile oraşului. Palladio publică în anul 1570 epocala sa operă, Quattro libri dell'architettura.

[modifică] Literatură

Literatura s-a dezvoltat sub semnul umanismului. Una din personalităţile însemnate ale vieţii culturale din Veneţia în a doua jumătate a secolului al XV-lea a fost Ermolao Barbaro il Giovane (1453-1493), diplomat şi traducător al lui Aristotel. În jurul anului 1530, poeţi, gânditori umanişti şi artişti se întâlneau în salonul literar întreţinut de Irene da Spilimbergo, unde se discuta despre literatura antică şi cea contemporană. Cardinalul Domenico Grimani avea o bibliotecă cu peste opt mii de volume şi manuscrise preţioase, pe care - la moartea sa - o lăsă oraşului Veneţia. După introducerea tiparului, Veneţia devine un important centru al tipăriturilor. Un rol important l-a jucat Aldo Manuzio (latinizat: Aldus Manutius, 1449-1515), tipograf şi comentator literar, cu o vastă cultură în domeniul antichităţii greco-romane, editor al celor mai multe manuscrise greceşti vechi, care se puteau procura cu multe dificultăţi. Lui i se datorează caracterele tipografice italice şi cele, denumite după numele lui, aldine. Este autorul unui manual de gramatică a limbii latine, Rudimenta grammaticae linguae Latinae (1502). În acelaşi an înfiinţează Academia denumită "Accademia Aldina" sau "Aldi Neacademia", ai cărei membri au fost personalităţi de seamă ca Pietro Bembo, Albero Pio, precum şi învăţaţi din afara Italiei, ca Erasmus din Rotterdam sau Thomas Linacre (1460-1524) din Anglia.

În afara editării textelor vechi greceşti şi latine, membrii Academiei publică şi opere proprii. Marcantonio Coccio zis Il Sabelico (1436-1506) scrie o cronică a Veneţiei cu titlul "Decade", Andrea Navagero (1483-1529) este autorul unor poeme în limba latină, Marin Sanudo (1466-1535) publică un jurnal în 58 de volume (I Diarii), în care consemnează evenimentele politice, literare, sociale şi artistice ale vremii.

În timp ce Sanudo scria în limbajul dialectal de fiecare zi, cardinalul Pietro Bembo (1470-1547), cunoscător al limbilor clasice şi cu o vastă cultură filosofică, s-a străduit să dezvolte şi să şlefuiască limba italiană literară, argumentând necesitatea folosirii limbi italiene în literatură în locul celei latine în eseul Della volgar lingua. În Gli Asolani (1505) tratează sub forma unui dialog tema iubirii platonice. Pietro Bembo este autorul unui mare număr de elegii, idile, epitafuri şi ode, unele dintre ele cu un îdrăzneţ caracter laic (Priapus). Casa lui din Veneţia era un loc de întâlnire al artiştilor, literaţilor şi persoanelor cultivate din protipendada veneţiană.

Pietro Aretino (1492-1556), originar din Arezzo, prieten al lui Tiţian, se remarcă în special ca autor satiric în pamflete ca Pasquinate sau comedii ca La Cortigiana, Il Marescalco, L'Ipocrito. Singura lui piesă tragică este L'Orazia (1540), în care tratează conflictul dintre obligaţiile de familie şi dragostea de patrie. Schimbul de scrisori cu diverse personalităţi ale timpului (Lettere, 1537-1556) redau amănunte ale unor evenimente politice şi sociale ale epocii.

[modifică] Muzică

În istoria muzicii, "Şcoala veneţiană" este un termen folosit pentru descrierea muzicii compuse la Veneţia în perioada cuprinsă aproximativ între anii 1550 şi 1610. Compoziţiile policorale de la sfârşitul secolului al XVI-lea reprezintă unul din cele mai importante evenimente muzicale din Europa acelor timpuri. Inovaţiile antifonale introduse de şcoala veneţiană în arta orchestraţiei, în care un grup de instrumente execută teme opuse alternând cu pasaje executate împreună ("tutti"), prevestesc deja stilul baroc.

Primul compozitor care foloseşte aceste procedee este Adrian Willaert (1490-1562), care devine maestro di capella la bazilica San Marco în 1527, reputat şi ca excelent pedagog. Începând cu anul 1560, două orientări domină viaţa muzicală a Veneţiei: una progresistă, condusă de Baldasare Donato (1525-1603), alta conservatoare în jurul lui Gioseffo Zarlino (1517-1590). Compzitorii conservatori, printre care Cipriano de Rore (1515-1565) şi Claudio Merulo (1533-1604), tindeau să urmeze stilul polifonic franco-flamand. Din grupul progresist făceau parte Giovanni Croce (1577-1609), Andrea (1510-1586) şi Giovanni Gabrieli (1555-1612). Disputa între cele două grupuri nu se limita doar la stilurile muzicale, ci şi la ocuparea postului de maestro di capella la San Marco: în 1603 acest post îi revine lui Giovanni Croce, urmat în 1609 de către Giulio Cesare Martinengo (1561-1613) şi, în 1613, de Claudio Monteverdi (1567-1643).

Perioada de dezvoltare a "şcolii veneţiene de muzică" a culminat cu creaţiile lui Andrea şi Giovanni Gabriele, cuprinzând compoziţii de muzică corală, gupuri de suflători şi instrumente de coarde, şi compoziţii pentru orgă. Organişti renumiţi în acest timp sunt Claudio Merulo şi Girolamo Diruta (1544-1610), a căror tehnică instrumentală şi al căror stil interpretativ s-au răspândit spre nordul Europei în generaţiile următoare, culminând cu operele lui Jan Pieterzoon Sweelinck, Dietrich Buxtehude şi Johann Sebastian Bach.

[modifică] Bibliografie

• Roberto Longhi: Pittura veneziana. Florenţa 1975
• André Chastel: Cronaca della pittura italiana 1286-1580. Roma 1984
• Will Durant: Glanz und Zerfall der italienischen Renaissance. Köln 1985
• F.J. Mather: Venetian Painters. New York 1936
• Blanche Gangwere: Music History During the Renaissance Period, 1520-1550. Westport 2004

[modifică] Legături externe

• en Pictura veneţiană la începutul Renaşterii
• en Pictura veneţiană şi apariţia peisajului
• en Şcoala veneţiană de pictură în WEB Gallery of Art
• en Şcoala veneţiană: 1450-1600
• fr Renaşterea veneţiană: Arhitectura
• it Renaşterea: Cardinalul Pietro Bembo
• en Renaşterea veneţiană
• Lista pictorilor şi arhitecţilor din Veneţia