Racoviţa, Sibiu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Racoviţa
—  Comună  —
Imagine panoramică „din Deal”
Localizarea în România
Coordonate: 45°40′45″N 24°20′38″E / 45.67917, 24.34389
Ţară	România
Judeţ	Sibiu
Statut	Centru de comună
Atestare	22 mai 1443
Sate componente	Racoviţa, Sebeşu de Sus
Guvernare
- Primar	Peciu-Florianu Florina (PD-L, ales 2008[1])
Suprafaţă
- Total	3,5  km²
Populaţie (2002)
- Total	2,884 locuitori
Fus orar	EET (UTC+2)
- Ora de vară (DST)	EEST (UTC+3)
Cod poştal	557195
Prefix telefonic	+40 x59 [2]
Site: Pagina Primăriei (ro)
Localizarea în cadrul judeţului

Racoviţa (în maghiară Oltrákovica, colocvial Rákovica, în germană Rakovitza, în dialectul săsesc Rakevets) este o comună în judeţul Sibiu, Transilvania, România. Prima atestare documentară a satului a fost descoperită într-un act de danie al voievodului Ioan de Hunedoara din 22 mai 1443 . Satul este menţionat pentru prima dată în documentele bisericeşti în 8 iulie 1647 într-un act prin care Gheorghe Rákóczi I îl numeşte pe popa Ion din Ţichindeal ca protopop peste 17 sate din jurul Sibiului, printre care s-a numărat şi Racoviţa. Bogata istorie a satului este legată în principal de înfiinţarea graniţei militare transilvănene de către împărăteasa imperiului Maria Terezia în 1765, Racoviţa făcând parte din Compania a VII-a a Regimentului I de Graniţă de la Orlat. Începând încă din 1698, înainte de militarizarea completă a satului, Racoviţa, ca de altfel toate localităţile aparţinătoare regimentului orlăţean, s-a confruntat cu puternice conflicte interconfesionale datorate procesului de unire a mitropoliei ortodoxe de Alba-Iulia cu Biserica Catolică.

Grănicerii racoviceni şi populaţia Racoviţei au participat în mod activ la evenimentele revoluţionare din 1848 şi o dată cu defiinţarea graniţei militare din anul 1851, satul a avut o serie de personalităţi care s-au implicat în gestionarea Fondului şcolastic al fostului regiment orlăţean, precum şi membrii activi ai Asociaţiei Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român.

Racoviţa s-a remarcat în Primul Război Mondial prin vitejia ostaşilor trimişi pe frontul „Poloniei ruseşti” , ale Galiţiei, Albaniei, Italiei, Serbiei şi chiar ale Franţei, participând din 1916 la Marea Unire din 1918.

Cuprins 1 Geografie 2 Istorie 3 Monumente 4 Administraţie 5 Viaţa bisericească 6 Şcoala 7 Economie 8 Populaţia 9 Graiul racoviţean 10 Iconografie 11 Toponimia 12 Portul popular 13 Arta populară 14 Arheologie 15 Personalităţi 16 Galerie de imagini 17 Galerie video 18 Muzică populară 19 Asociaţii de înfrăţire - prietenie 20 Legături externe 21 Bibliografie 22 Note

[modifică] Geografie

Comuna Racoviţa, este aşezată la poalele Vârfului Suru (2281m), pe zona de contact dintre dealurile submontane ale Munţilor Făgăraş şi terasa joasă, aluvionară, de pe malul stâng al Oltului, la o altitudine de 385 metri^[3].

Localitatea se mărgineşte spre nord şi nord-est cu hotarul oraşului Avrig, hotar care se întinde de la confluenţa Văii Mârşa cu Oltul şi până în Vârful Sorliţei, hotar trasat după anul 1200^[4] şi marcat ca atare cu semne de hotar numite 'morminţi'.

De aici, din punctul numit „La tri metri” ^[5], începe hotarul cu satul Sebeşu de Sus, care coboară spre sud-vest peste „fruntea Moaşii” , „Plăieţ” , „Şanţu Săghişului” , continuat cu „Pârâul Hotărăl” până la vărsarea acestuia în râul Olt.

Spre vest, graniţa cu oraşul Tălmaciu o formează piscul „Cioru” (541m), continuată fiind de trupul de hotar numit „Brătianu” iar spre satul Bradu, delimitarea o face râul Olt.

Suprafaţa aşezării este de cca. 34.5 km² şi coordonatele geografice sunt: 45° 40' şi 45” latitudine nordică, corespunzătoare oraşului Focşani, şi 24° 20' si 38” longitudine estică, corespunzătoare oraşului Rîmnicu Vîlcea.

Distanţa către localităţile apropiate:

• până la Mârşa - 3km

• până la Avrig - 6km
• până la Sebeşu de Sus - 3km
• până la Tălmaciu - 7km
• până la Sibiu prin Tălmaciu - 27km
• până la Sibiu prin Avrig - 32km
• până la Oraşul Victoria - 41km
• până la Făgăraş - 60km

Prin apropierea localităţii trece calea ferată Sibiu - Făgăraş - Braşov.

[modifică] Istorie

Din cauza puţinelor descoperiri arheologice făcute în zona localităţii Racoviţa cercetătorii au recurs la studierea toponimiei şi folclorului local pentru a putea stabili vechimea aşezării. Astfel, se menţionează în literatura de specialitate^[6] că denumirea locală „La Cetăţuică” , dat ipoteticei întărituri de pe vârful de deal aflat la cumpăna apelor „Valea Lupului” şi „Valea Mârşa” , ar fi făcut parte dintre „cetăţile dacice puţin cunoscute astăzi” ^[7].

Caracter dacic^[8] sau chiar roman i se atribuie şi „Cetăţii” aflată la altitudinea de 846m în pădurea „Braniştea” , pe culmea care formează hotarul dintre Racoviţa şi Avrig^[9], însă istorici mai noi datează „Cetatea” în a doua jumătate a secolului al XIII-lea^[10].

Deşi prima atestare documentară a localităţii este relativ târzie -1443^[11]-, urme ale locuirii omului pe aceste locuri datează încă din protopaleolitic. O descoperire în acest sens este cea făcută de elevul Lupea Dorin, în 1972. Este vorba de un toporaş de mână (cioplitor) unifacial, confecţionat din silex, folosit atât pentru lovit şi tăiat cât şi pentru cioplit şi răzuit, aparţinând aşa-zisei „culturi de prund” . Având o vechime de cca 600.000 î.d.H., descoperirea a permis specialiştilor să includă sudul Transilvaniei în aria pe care s-a petrecut procesul de antropogeneză de pe teritoriul României^[12]. Toporaşul se află în prezent la Muzeul judeţean de istorie din Sibiu^[13]. Altă descoperire arheologică este cea din anul 1974 când în pietrişurile extrase din Olt s-a găsit un ciocan confecţionat din piatră şlefuită datat la sfârşitul epocii neolitice, a cărui vârstă a fost apreciată de către arheologul sibian prof. Iuliu Paul, la 3600 ani. Vestigii din epoca bronzului au fost descoperite de-a lungul timpului şi adunate de către familia de preoţi Florianu după 1855, dar s-au pierdut o dată cu dispariţia familiei din sat.

Prima atestare documentară a satului – 22 mai 1443 – se regăseşte în actul de danie prin care voievodul Ioan de Hunedoara a donat lui Simion Magnus, castelanul Tălmaciului precum şi urmaşilor săi, jumătate din prediul (cătunul) Reken – Racoviţa de astăzi -^[14] – ceea ce îndreptăţeşte să considerăm că până la această dată localitatea constituia proprietatea coroanei maghiare. Anul 1443 a coincis cu perioada apariţiilor primelor incursiuni turceşti în Transilvania, cu urmări din cele mai grele pentru locuitorii aşezărilor din apropierea pasului Turnu Roşu^[15].

Pentru a putea face faţă noii situaţii, regele Ladislau al V-lea la data de 3 februarie 1453, dăruieşte saşilor din cele „Şapte scaune” – uniune teritorial administrativă săsească cu sediul în Sibiu – domeniul feudal al Tălmaciului^[16], de acum încolo racovicenii fiind obligaţi să presteze diferite sarcini cu caracter feudal^[17]. Din acest moment, Racoviţa va apărea în perioada 1453 – 1700, din ce în ce mai des în scrierile vremii cu peste 50 de documente cu caracter feudal, vizând donaţii şi arendări, vânzări, cumpărări şi răscumpărări, zălogiri şi reambulări de hotare în care sunt implicaţi domni de pământ şi personalităţi înalte ale ţării cum ar fi Cristofor, Sigismund şi Ştefan Bathory, George Basta şi alţii^[18].

Ca urmare directă a trecerii Transilvaniei sub stăpânirea austriacă după anul 1688, în istoria Racoviţei se înscriu două evenimente care-i marchează sfârşitul secolului al XVII-lea:

• Unirea cu Biserica Romei.
• Întocmirea primei conscripţii cunoscute a localităţii, respectiv cea din 1698^[19], care va inaugura pe cele din secolele următoare, cele mai cunoscute sunt întocmite pentru anii: 1721-1722, 1733,1750,1765-1766,1851,1910 şi 1930.

Se impune precizarea că până în anul 1766, Racoviţa a aparţinut de două unităţi administrativ-politice complet diferite, „graniţa” dintre ele formând-o valea care trece prin mijlocul ei. Două treimi ale aşezării, cu hotarul aferent, stătea sub jurisdicţia Scaunului Sibiului, motiv pentru care se numea „partea scăunală” . Partea dinspre Avrig, respectiv cealaltă treime, se afla sub stăpânirea a numeroşi domni de pământ şi se numea „partea iobăgită” , ea stătea sub ascultarea autorităţilor comitantese.

[modifică] Monumente

• Biserica „Sfânta Treime” , sfinţită în anul 1887 de mitropolitul greco-catolic Ioan Vancea, trecută în anul 1948 în folosinţa Bisericii Ortodoxe Române de către autorităţile comuniste.
• Monumentul Eroilor Români din Primul şi Al Doilea Război Mondial a fost ridicat şi dezvelit în 1938. Obeliscul are o înălţime de 5,5 m şi un postament de 2,2 m, fiind realizat din piatră de râu, placată cu marmură. Obeliscul este împrejmuit cu un gard din plasă de sârmă cu cadru metalic. Pe faţada Monumentului sunt înscrise numele a 46 eroi români căzuţi între 1916-1918 şi numele a 18 eroi români căzuţi între 1941-1944. Pe placa de marmură se află, de asemeni, un înscris memorial în care se spune: „Veşnică să fie pomenirea eroilor din Racoviţa morţi în Primul Război Mondial 1914-1918 şi a soldaţilor români căzuţi pentru întregirea neamului românesc, pe hotarele comunei noastre în anul 1916. Căminul cultural „Astra” Racoviţa” .

[modifică] Administraţie

Denumirea localităţii Racoviţa derivă de la substantivul slav „racov” , cu înţelesul de „rac, apă, pârâu cu raci” ^[20] sau constituie un diminutiv al toponimului „Racova” ^[21] de aceeaşi sorginte. Pentru etimologia slavă a aşezării, mai subscriu şi alţi autori, cu ar fi: W. Scheiner^[22], G. Kisch^[23], Emil Petrovici^[24] precum şi istoricii C. C. Giurescu şi D. C. Giurescu^[25]. După alte studii, se susţine că toponimul „Racova” este de formaţie româneasca^[26], dar ţinând cont de faptul că primele două sigilii(ştampile) cunoscute ale Racoviţei datând din 1850 au ca siglă imaginea unui rac^[27], opinia specialiştilor se pare că primează.

Numele Racoviţa îl poartă peste 10 localităţi situate în diverse judeţe ale ţării precum şi numeroase pâraie, văi, foste moşii, păduri şi terenuri^[28], ca şi o mânăstire din Belgrad^[29]. De-a lungul timpurilor aşezarea a cunoscut o varietate de nume:

• Primul înscris medieval în care este menţionată, este cunoscuta diplomă a regelui Ungariei Ladislau al V-lea din 3 februarie 1453^[30], ce identifică sub numele de Reker alte denumiri ale Racoviţei cum ar fi Rewka, Reke, Reuke şi Renke, ce apar în documente din anii 1441^[31] şi 1443^[32]. Apoi au apărut noi forme ale numelui ca: Rakovicza şi Racovitza în 1453^[33], Rackawytz în 1494^[34] precum şi Rakowice în 1698^[35].
• După anul 1851 numele aşezării apare sub forma de „Racoviţia” şi spre sfârşitul secolului al XIX-lea localitatea a purtat numele de Oltrakowicza^[36], probabil pentru a o deosebi de Racoviţa din Banat, provincie aflată şi ea sub dualismul austro-ungar.
• După primul război mondial s-a numit Racoviţa-Olt precum şi „Racoviţa-Oltului” până în 1931^[37].

Nume dat aşezării de către locuitorii satelor din jur:

• Avrigenii - Racoiţa;
• Brădenii - Racohiţa;
• Sebeşenii „de sus” - Racoţa;
• Sebeşenii „de jos” - Racuiţa sau Racuţa^[38].

Nume dat locuitorilor satelor din jur de racoviceni :

• Avrigenilor - „daci” , „jiţe rele” sau „obedari” ;
• Săcădăţenilor - „sâmburari” ;
• Sebeşenilor „de sus” - „buhoi” sau „milătărci plouate” ;
• Sebeşenilor „de jos” - „boştinari” ;
• Cei din Porceşti(Turnu Roşu) - „poşteni” sau „goace” ;
• Cei din Tălmăcel şi Sadu - „guşe” .

Nume dat racovicenilor de locuitorii satelor din jur: „scorţari” ^[39]

[modifică] Viaţa bisericească

Ca şi în alte domenii, mărturiile scrise despre viaţa bisericească a satului până în anul 1700 sunt încă nedescoperite, situaţie întâlnită şi prin satele din jur^[40]. Biserici mai vechi decât cele cunoscute din documentele conscripţiilor ce au urmat anului 1700, nu pot fi identificate documetar ci doar arheologic sau din tradiţia orală, care menţionează o bazilică romană^[41], ce este posibil să fi fost ridicată „În deal” . Deşi până în anul 1765, satul avea două jurisdicţii diferite, „partea scăunală” şi cea „iobagită” , sub aspect confesional, chiar dacă existau şi locuitori de alt rit, satul avea un singur lăcaş de închinare.

Primul document cunoscut privind viaţa religioasă a racovicenilor este diploma dată de către principele Gheorghe Rákóczi I din 8 iulie 1647, prin care acesta numeşte pe popa Ion din Ţichindeal ca protopop peste 17 sate din jurul Sibiului, printre care se numără şi Racoviţa^[42]. Din conţinutul acestei diplome se desprinde faptul că la acea dată, biserica din Racoviţa era deja supusă superintendentului calvin, cu toată împotrivirea mitropolitului Simion Ştefan, care-l împiedicase pe acesta să uzeze de drepturile care i-au fost acordate. De altfel, în această perioadă, biserica românească din scaunele săseşti rămăsese sub jurisdicţia vlădicului Simion^[43], însă Racoviţa fiind subordonată parţial şi organelor administrative comitatense, ale comitatului Alba, este posibil să nu fi beneficiat de acest regim.

[modifică] Şcoala

În contextul în care, românii din Transilvania au fost consideraţi ca naţiune „tolerată“ secole întregi^[44], neavând dreptul la învăţătură^[45], primele forme de învăţământ s-au desfăşurat pe lângă biserică, singura organizaţie naţională îngăduită poporului român^[46]. Astfel, „diecii” sau „grămăticii” învăţau pe copii, rugăciunile, cântările bisericeşti şi mai rar scrisul sau cititul^[47]. Primii racoviceni despre care se poate spune că au cunoscut scrisul şi cititul sunt semnatarii actului de zălogire al muntelui Suru către cămătarul Iacob Felekiensis din Avrig^[48], datat în anul 1627.

În conscripţiile secolului al XVIII-lea se menţionează existenţa unor racoviceni care îndeplineau diferite funcţii pe lângă castelanii de la Turnu Roşu, pe lângă organele scăunale de la Tălmaciu, precum şi pe lângă cele două curţi din sat, ca: plăieşi, călăraşi, crainici, libertini etc., „slujbe” care implicau o minimală ştiinţă de carte. Ţinând cont de aceştia dar şi de faptul că în conscripţiile amintite sunt menţionaţi numeroşi preoţi care îndeplineau funcţiile de „grămătici” , cum a fost cazul lui Ioan Vasile în 1721^[49], respectiv de dascăli ai şcolilor săteşti^[50], se poate conchide că, deşi neatestată documentar până acum, cel puţin începând cu secolul al XVIII-lea, în sat a fiinţat o şcoală modestă, care a putut funcţiona pe lângă „Biserica 'a veche” , din „Deal” . Cazul nu a fost singular în acele vremuri, el fiind menţionat de N.Iorga, care afirma că în satele transilvănene „se găsea cine să înveţe pe copii scrisul şi cititul” .^[51]

Rescriptul împărătesei Maria Terezia din 9 septembrie 1743 care nu numai că a consimţit dreptul copiilor de iobagi români de a frecventa şcoala, dar prevedea şi pedepse pentru „domnii de pământ” , de care satul nu ducea lipsă, care ar fi îndrăznit să nesocotească înalta poruncă^[52], a dat impuls şi şcolii din Racoviţa. Acest lucru este consfinţit de menţiunile tot mai dese după acest an în conscripţiile vremii de „magisteri” şi „ludimagisteri” , cum au fost Popa Stan şi Popa Toader^[53] în perioada 1755-1761.

[modifică] Economie

Categoria de folosinţă	1845[54]	1927[55]
Arabil	997.63	1056
Fâneţe	334.82	772
Grădini	67.18	lipsă date
Păşuni	250.75	718
Păduri	2501.89	1524
Unitate de măsură	Un jugăr=5775mp

Cele mai vechi date găsite până acum privind întinderea suprafeţelor de teren ale satului aparţin secolului al XIX-lea, astfel în anul 1845^[56] aceasta era de 4152.27 jugăre, pentru ca în 1881 ea să crească la 6417^[57] jugăre aşa cum se consemnează în recensământul general din 1910^[58] şi-n anii următori în diferite publicaţii cu caracter statistic. În linii mari suprafaţa terenurilor a rămas aceeaşi cu toate litigiile cu comunităţile vecine Bradu şi Avrig şi a reambulărilor ce au avut loc de-a lungul timpului. Ce s-a pierdut prin vânzarea către avrigeni a muntelui „Racoviceanu” în 1914, s-a câştigat prin reforma agrară din 1921, iar ce s-a expropiat în 1937 pe seama Uzinelor „Mîrşa” , s-a compensat prin efectele Reformei agrare din 1945-1946.

Pierderi de terenuri s-au consemnat începând din anii 1960 când au apărut construcţii şi unităţi social-economice cum au fost:

• Balastiera Sebeş-Olt.
• Gara C.F.R.
• Blocurile de locuinţe ale salariaţilor Uzinei „Mîrşa” ce au înghiţit o parte a păşunii din „Coprine” .
• Întreprinderea de selecţionare, creştere şi îngrăşare a porcilor (I.S.C.I.P.) pe terenul din „Butinei” .
• Terenuri mari au fost amenajate hidrografic pentru construirea hidrocentralei de pe Olt.

Încă de la primele conscripţii ale satului se ştie că locuitorii practicau o agricultură sedentară, bienală, cu suprafaţa arabilă împărţită în două „câmpuri” , numite şi „hotare” sau „călcălturi” , sistem datând de pe vremea romanilor^[59]. Alte denumiri sub care se întâlnesc hotarele satului în conscripţiile secolului al XVIII-lea sunt acelea de „Territorio inferiori” şi „Territorio superiori” .

Anul	„Dealu” şi „Racovicioara”	„Faţa” şi „Valea Lupului”	„Butineiul” şi „Coprinele”
1	grâu	porumb	ogor
2	porumb	ogor	grâu
3	ogor	grâu	porumb

Cu prudenţa de rigoare se poate considera că „hotarul de jos” se întindea între actualul drum judeţean Tălmaciu-Racoviţa-Avrig şi râul Olt, iar „hotarul de sus” între drumul amintit şi până la poalele pădurilor.

Spre sfârşitul secolului al XVIII, s-a trecut la practicarea unei agriculturi sedentare trienale, după modelul săsesc, numit „Dreifelderwirtschaft” . Potrivit acestuia suprafaţa arabilă a satului era împărţită în trei „trupuri” (părţi), pe fiecare dintre ele semănându-se prin rotaţie toamna, grâu sau secară şi primăvara - ovăz, porumb sau cartofi, în al treilea an terenul fiind lăsat ogor „să se odihnească” conform tabelului.

O singură suprafaţă de teren nu avea nevoie de un astfel de sistem trienal:lunca Oltului precum şi „Mestecănişul” care trebuia să fie „gunoit” (îngrăşat).

Aspecte ale agriculturii racoviţene, comune cu cele ale altor localităţi transilvănene sunt:

• Racoviţa n-a cunoscut marea proprietate şi ca urmare, până în anul 1765 iobagii aveau sesii personale, atribuite prin tragere la sorţi^[60], pe care le lucrau împreună cu familiile lor, plătind dijmele impuse de stăpânitori.
• În timpul graniţei militare, sesiile erau nominalizate şi decretate indivizibile, rămânând în posesia aceloraşi familii şi după desfiinţarea ei. Până în anul 1851 puţine familii aveau două „moşii” ce depăşeau împreună 20 de hectare.
• După 1851 a început procesul de divizare a proprietăţii agricole, proces ce a durat până în anul 1950 când regimul comunist a colectivizat în întregime agricultura satului. Această divizare poate fi exemplificată prin Nicolae Drăgoiu care numai în „Mestecăniş” avea 18 „locuri” (parcele).

Unelte agricole	Statistică 1943
Maşini de treierat	3 buc
Maşini de semănat păioase	4 buc
Maşini de semănat porumb	306 buc
Maşini de bătut porumb	1 buc
Trioare	2 buc
Mori cu ciocane	1 buc
Grape simple	389 buc
Care cu boi	204 buc
Căruţe cu cai	90 buc

Caracteristici ale agriculturii racoviţene:

• Creşterea populaţiei şi întinderea limitată a suprafeţelor arabile a silit locuitorii să lucreze pământul „în parte” , fie în hotarul Racoviţei, fie în cel al satelor vecine, în special al Bradului, practică menţionată înca din secolul al XVII-lea^[61]. În acest context se poate face afirmaţia că Racoviţa a fost un sat de „mijlocaşi” , situaţie reflectată şi în recensământul din 1910, când se consemnează doar 110 locuitori ce posedau peste 10 jugăre de pământ, în timp ce alţi 162 se înscriau sub această cotă^[62].
• Un procent infim dintre locuitori nu posedau pământ, respectiv ţiganii şi „străinii” , aceştia din urmă pripăşiţi prin sat în diferite împrejurări. Şi la aceste categorii era însă evidentă tendinţa de a cumpăra pământ în sat cât şi prin satele vecine.
• Până la „colectivizarea” din 1950, fiecare gospodărie avea o „porneală” , respectiv unul sau două atelaje cu vite de tracţiune precum şi toate uneltele necesare lucrării pământului, unele în proprietate personală şi altele aparţinând unor asociaţi care le puneau la dispoziţia tuturor celor interesaţi.
• Datorită solului sărac, inundaţiilor Oltului, anilor secetoşi, anilor cu ierni târzii, precipitaţiilor asociate frecvent cu grindina, producţia era nesatisfăcătoare la majoritatea culturilor agricole, uneori nu se recolta nici măcar echivalentul sămânţei folosite. În situaţiile de acest gen, deficitul de cereale se acoperea prin aducerea lor cu „vagonu” din Bărăgan sau Dobrogea, fie de către organe de stat, fie de negustori de meserie cum au fost: Irimie Foarcoş, fraţii Dionisie şi Emilian Stoica.

[modifică] Populaţia

Evoluţia demografică, Racoviţa

Informaţii privind numărul populaţiei ce trăia pe aceste meleaguri parvin din conscripţiile care s-au făcut începând din anul 1698. Cifrele menţionate în aceste conscripţii în ce priveşte populaţia nu exprimau întotdeauna adevărata stare de lucruri, astfel:

• Conscripţiile confesionale ale secolului al XVIII-lea aveau tendinţa de a exagera numărul populaţiei în vederea obţinerii unor drepturi suplimentare pe seama credincioşilor sau a slujitorilor altarului.
• Conscripţiile de tip economic aveau tendinţa de a minimaliza numărul populaţiei, în sensul că iobagii se sustrăgeau sistematic de a fi conscrişi atât ei, cât şi avutul lor, pentru a scăpa în acest fel de impunerile apăsătoare care urmau după întocmirea unor astfel de documente.

Pentru acest motiv, cel puţin până în 1765 când noile autorităţi au impus efectuarea unor conscripţii cât mai exacte, se poate considera că cifrele referitoare la populaţia Racoviţei nu sunt chiar corecte.

O altă sursă de informaţii privind populaţia localităţii, o constituie registrele matricole apărute spre sfârşitul secolului al XVIII-lea în cadrul fiecărei parohii, care au fost folosite până la sfârşitul secolului al XIX-lea când, potrivit Legii XXXIII, pe lângă fiecare dregătorie comunală au fost înfiinţate oficii de stare civilă^[63]. Parohia Racoviţa a ţinut şi ea astfel de matricole, cea mai veche menţiune despre ele datând din anul 1784^[64], în 1803 acestea fiind „purtate” în limba latină de către preotul Chiril Ţopa^[65]. Dintre aceste documente, în ziua de astăzi au mai rămas doar:

• Matricola botezaţilor 1839 - 1880 la Arhivele Statului Sibiu, fondul Starea Civilă, cota R₂.
• Protocolul cununaţilor 1839 - 1885 la Arhivele Statului Sibiu, fondul Starea Civilă, cota R₃.
• Protocolul morţilor 1839 - 1886, la Arhiva Parohiei Racoviţa.

[modifică] Graiul racoviţean

Este incontestabil faptul că la mijlocul secolului al XX-lea, majoritatea racovicenilor erau urmaşii foştilor grăniceri de odinioară aduşi aici de prin toate colţurile Transilvaniei. Cum a fost şi firesc, această masivă primenire a populaţiei a avut urmări adânci şi asupra graiului locuitorilor, care în trecut s-a diferenţiat în multe privinţe faţă de cel al satelor vecine, mai stabile din punct de vedere al omogenităţii populaţiei.

Situaţia aceasta s-a menţinut, în linii mari, până spre sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XX-lea, când satul a cunoscut o infuzie tot mai mare de „străini” , sub forma de „refugiaţi” sau de muncitori la Uzinele Mârşa (numiţi şi mârşari), fiecare aducând odată cu ei şi graiul din părţile de baştină, care a început treptat să-l „impregneze” pe cel local. După „Colectivizarea Agriculturii” de după anul 1950 care a generat exodul de populaţie cunoscut, concretizat pe de o parte în numărul mare al navetiştilor, iar pe de alta, în numărul mare al tinerilor racoviceni care frecventau diferite şcoli din afara satului, mişcarea populaţiei a devenit din ce în ce mai importantă.

În acest fel racovicenii au luat legătură cu o lume diversă în modul de a vorbi, elevii au început să-şi însuşească limba literară, alta decât cea de acasă şi de aici dorinţa tuturor celor „plecaţi” de a vorbi tot mai frecvent „domneşte” , spre a nu trăda că ei, totuşi, sunt „neam de straiţă” . Aşa s-a ajuns în câteva decenii ca graiul străbun să-l mai păstreze doar vârstinicii şi numai în relaţiile directe între ei. Dacă se mai adaugă la toate aceste cauze şi impactul pe care l-a avut şi îl are în fiecare zi mass-media, nu este greu să se concluzioneze că peste puţin timp „vorbele bătrâneşti” se vor întâlni doar prin unele atlase lingvistice sau prin dicţionare.

[modifică] Iconografie

Protopopul greco-catolic Valeriu Florianu	Ana Ivan, mama sa şi copiii	Protopopul greco-catolic Petru Florianu	Primarul Ioan Doican
„Moaşa Lupii” cu mama sa	Fotografie (cca. 1902-4)	Foto din anul 1910 (vezi verso)	Dionisie şi Aurel Florianu studenţi la Blaj
Aurel Florianu	Feciori	David Murărescu, fost prizonier în Rusia	Mamă cu copii

[modifică] Toponimia

Racoviţa ilustrează cu certitudine această definiţie^[66], drept mărturie stând cele peste 600 toponime^[67] inventariate pe hotarul satului, 240 dintre acestea fiind incluse deja într-o lucrare apărută încă din anul 1987 la Iaşi^[68]. Se impune precizarea că toate acestea aparţin „Toponimiei majore” , lor adăugându-li-se încă aproape 100 depistate în conscripţiile satului întocmite în anii 1765 - 1766 cu prilejul includerii satului în graniţa militară^[69]. Majoritatea dintre acestea, astăzi, nu mai sunt „vii” în memoria locuitorilor, explicaţia stând în aceea că în anii respectivi, racovicenii care nu au vrut să se înscrie ca grăniceri au fost siliţi de către autorităţile militare să părăsească satul, în locul lor fiind „colonizaţi” foşti iobagi din alte zone ale Transilvaniei. Este şi firesc că noii veniţi nu aveau de unde să cunoască toponimia localităţii şi astfel, rând pe rând în decursul anilor, au fost obligaţi să „boteze” locurile din hotar cu nume „noi” , care s-au păstrat în majoritatea lor până în zilele noastre.

O dată cu „colectivizarea agriculturii” din vara anului 1950 şi cu comasarea terenurilor din hotarul satului, unele toponime au dispărut din graiul racovicenilor, apărând altele noi, „adecvate” , cum sunt: „La Arie” , „La Colectiv” , „La Saivane” etc., care prin aplicarea Legii nr.18 vor intra în mod sigur într-un lent - dar sigur - proces de dispariţie. În ultimii ani ai secolului al XX-lea au apărut şi alte toponime legate de activitatea unor unităţi economice cum sunt: „La Balastieră” şi „La porcărie” , în fostul hotar al „Butineiului” unde s-a înfiinţat „Intreprinderea de selecţionare, creştere şi îngrăşare a porcilor” (I.S.C.I.P.).

[modifică] Portul popular

Aşa cum a fost el întâlnit până la începutul secolului al XIX-lea, portul popular racovicean s-a caracterizat prin simplitatea sa, majoritatea pieselor sale componente fiind produse ale gospodăriei propri.

La costumul femeiesc, piesele „de rezistenţă” au fost: vălitoarea albă, cârpele negre sau înflorate, „şurţele” (şorţurile) negre sau „vinete” , în două sau trei foi, catrinţele roşii, „româneşti” sau „oacheşe” , iile cu fodori, pieptarul cu flori roşii şi „ciucurei” în aceeaşi tonalitate, buboul negru sau săin, nelipsit din portul bătrânelor.

Costumul bărbătesc avea următoarele piese specifice: cămaşa cu mânecă largă sau cu pumnaşi, cioarecii albi, strânşi pe picior, laibărul şi recălul din postav negru, la care, iarna, se adaugă buboul.

În jurul anului 1900, în sat începe să pătrundă costumul femeiesc „săliştenesc” , care devine predominant în deceniile următoare, cu nota sa de eleganţă şi sobrietate, preluat şi dezvoltat într-o variantă locală^[70]. Acesta se caracteriza prin cârpa neagră, cu ciucuri, prin ia de „giolgiu” plină de „pui” cusuţi cu arnici negru, prin fusta „prisată” acoperită de „şurţe” negre, „tipărite” , prin „fustiţa” cu „cipcă” , completate cu pantofi „cu ciucurei” şi ciorapi negri de mătase, majoritatea acestor piese fiind cumpărate din târg.

[modifică] Arta populară

Aşezarea satului, la confluenţa a două zone etnografice distincte, Ţara Oltului şi Mărginimea Sibiului, şi-a pus pecetea şi asupra artei populare, deosebit de bogată atât în formă cât şi în conţinut. Cu excepţia arhitecturii populare, astăzi nu sunt cunoscute componentele manifestărilor artistice ale localnicilor, anterioare înfiinţării graniţei militare.

Expulzarea localnicilor în 1765 şi popularea satului pe parcursul a mai multor decenii cu elemente aduse de pe întreg teritoriul Transilvaniei(vezi Istoria Racoviţei), a atras după, cum era şi firesc o restructurare capitală şi în domeniul artei populare. Fiecare nou venit a adus cu sine elementele culturii materiale şi spirituale ale ţinutului de baştină, elemente ce s-au contopit ulterior într-un tipar comun, o sinteză a tot ce a fost mai valoros, o artă populară îmbogăţită şi cizelată pe parcursul anilor de creatori locali rămaşi anonimi.

Nume de creatori populari racoviceni au ramas doar din a doua jumătate a secolului al XIX-a, cum sunt: Elena Murărescu, Emilia Urs, Maria Limbăşan, Maria Ignat, Maria Stoica, Maria Balea, Paraschiva Cândea, Paraschiva Lupea, Maria Fogoroş, Ana Fogoroş, Ana Stoichiţă, Rafira Fogoroş, Emilia Fogoroş şi multe altele. Se remarcă pe lângă cele enumerate, Eva Sârbu, ale cărei realizări au ajuns în faza republicană a festivalului naţional „Cântarea României” ^[71].

[modifică] Arheologie

Iniţiatorii (Sabin Adrian Luca, Paolo Biagi, Michela Spataro, Cosmin Suciu) unui proiect de excavaţii arheologice (contract de cercetare între ULB Sibiu şi Universitatea Foscari din Veneţia) început în 2005 au considerat că zona, numărul de descoperiri mezolitice este, la nivelul Transilvaniei, foarte mic în comparaţie cu descoperirile din zonele limitrofe României. Zona masivului Făgăraş deţine un relief care era extrem de favorabil locuirilor mezolitice, la prima vedere. Ultimele studii de sinteză care au încercat să adune toate materialele descoperite în zonă au arătat sărăcia descoperirilor la est de râul Olt şi mai ales înspre masivul Făgăraş^[72].

În zona Masivului Făgăraş (chiar şi dacă includem zona depresiunii Făgăraş, se porneşte de la premiza că, sub acţiunea apelor, piesele paleolitice şi mezolitice pot fi angrenate şi transportate pe distanţe mai mari) sunt doar câteva puncte cu astfel de descoperiri: Turnu Roşu, punct neprecizat. M. J. Ackner, menţiona în 1852, fără a face alte precizări, descoperirea într-un strat diluvial a unui fildeş de „Mammuthus primigenius” ; Racoviţa – Grădina lui Cărţăoaia.

În anul 1972 localnicul Lupea Cornel a găsit în taluzul drumului care secţiona panta unui promontoriu, la baza căreia cele două pâraie Valea Lupului şi Valea Bisericii se unesc pentru a se vărsa în Olt, un cioplitor unifacial terminal, pe galet oval din silex maroniu-cenuşiu, având o patină foarte pronunţată şi un lustru accentuat (8,8 x 9 x 3,6 cm). Se afirmă că această piesă aparţine unei industrii arhaice a paleoliticului vechi^[12].

[1] Unelte din Evul Mediu

[2] Unelte din Evul Mediu

[3] Unelte din Evul Mediu

Vârf de suliţă din Evul Mediu

[modifică] Personalităţi

• Călinescu Florine (n. 6 aprilie 1878, Racoviţa - d. 1966, Paris) - cântăreaţă de operă la Paris.
• Cornel Lupea (n. 1927, Racoviţa - d. 2000, Victoria) - scriitor şi cercetător român.
• Dionisie Drăgoiu (n. 1802, Racoviţa - d. 1879, Racoviţa) - căpitan clasa a II-a în cadrul Regimentului I de Graniţă de la Orlat, conduce sedinţa comitetului de înfiinţare al „Fondului şcolastic” din 22-24 aprilie 1863 de la Sibiu.
• Dionisie Florianu von Oltrákovicza^[73](nobil „de Olt-Racoviţa”) (n. 1856, Racoviţa - d. 1921, Viena) - general-maior în armata austro-ungară, membru al „Astrei” , membru al Comitetului de administrare al „Fondului şcolastic” .
• Ioan Măcelariu (n.1810(?), Racoviţa - d. 1901(?), Apoldu de Jos) - primul notar calificat al satului, membru ordinar al „Astrei” , membru în comitetul de înfiinţare al „Fondului şcolastic” al regimentului orlăţean.
• Ioan Moldovan (n. 1812, Chirileu - d. 1850, Racoviţa) - paroh greco-catolic al satului şi revoluţionar fervent în 1848.
• Gheorghe Maxim nobil „de Höchstemberg” (n. 1832, Racoviţa, - d. 1901, Sibiu) - maior în cadrul Regimentului I de Graniţă de la Orlat, membru ordinar şi supleant al „Astrei” , vicepreşedinte al Comitetului de administrare al „Fondului şcolastic” .
• Leonte Opriş (n. 1889, Dridif - d. 1968) - preot greco-catolic, notar, profesor, custode al Muzeului Unirii din Alba Iulia^[74].
• Moise Panga (n.1804, Racoviţa - d. 1866, Orlat) - învăţător şi pedagog, publicist, membru de onoare al „Astrei” , membru în comitetul de înfiinţare al „Fondului şcolastic” .
• Petru Florianu (n. 1828, Biertan- d. 1895, Racoviţa) - paroh greco-catolic al satului şi membru ordinar al „Astrei” încă de la înfiinţare.
• Valeriu Florianu (n. 1864, Racoviţa - d. 1946, Racoviţa) - paroh greco-catolic, notar, învăţător şi catehet, preşedinte şi inspector al şcolilor greco-catolice, membru al „Astrei” şi preşedinte al Comitetului de administrare al „Fondului şcolastic” în perioada 1922-1939.
• Victoria Murărescu (n. 1949, Racoviţa) - prozatoare şi eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor.

[modifică] Galerie de imagini

Fosta şcoală grănicerească (interior).	„Căminul cultural” construit pe „Plaţul Ariştii” .	Fronton de casă veche.	Bivol venind cu „ciurda” pe Vale'n Sus.
Uliţa Donului înspre Vale.	Uliţa Donului „în curbă” .	„Uliţa a Mare”	„Pe Vale'n Sus” .
„Pe Vale'n Jos”	Iconostasul bisericii ortodoxe, pictat de Octavian Smigelschi.

[modifică] Galerie video

Obicei de nuntă(1)

[modifică] Muzică populară

• Anca Mărginean - Bade-al meu,tănăr copil/Video
• Adi Neamţu/Audio - Învârtită
• Maria Lia Bologa/Audio
  • Sună valea şi răsună
  • Hora hârtibăcenilor
  • Dragu mi-i vara la fân
  • Bădiţa de peste vale
• Ilie Muţiu/Video
  • Cucuruz cu frunza-n sus
  • Asta-i mândra care-o vezi
• Lucreţia Ciobanu/Audio
  • Pleacă oile la munte
  • Bate vântu-n curmatură
  • Bade pentru ochii tăi
• Lucreţia Ciobanu & Gabriela Tuta/Video
  • Ridică-te negură
  • Ia, uitaţi-vă ficiori
• Dansuri populare/Video
  • Junii Sibiului
  • Ceata Junilor de pe Hârtibaci
  • Veteranii Junii Sibiului

[modifică] Asociaţii de înfrăţire - prietenie

• fr Le Comité de jumelage Carquefou-Racoviţa

[modifică] Legături externe

• ro Racoviţa (Oltráhovica, Rakovitza), comună
• ro Sebeşu de Sus (Oltfelsősebes, Ober-Schewesch, Schäis), comuna Racoviţa
• hu Racoviţa(Structura etnică)
• ro Şcoala cu clasele I-VIII Racoviţa, Sibiu
• ro Racoviţa (Oltráhovica, Rakovitza), Meteo
• en Maps, Weather, and Airports for Racoviţa, Romania
• ro Oficiul poştal Racoviţa
• ro Abonaţi telefonici Romtelecom, RDS, UPC, mobile, etc.
• ro Mersul trenurilor - Staţia Racoviţa

[modifică] Bibliografie

• Cornel Lupea - „Racoviţa - Monografia unei străvechi aşezări sibiene” , Casa de presă şi Editura Tribuna, Sibiu, 1995.
• Cornel Lupea - „Racoviţa - Monografia unei străvechi aşezări sibiene” , vol. I-III, mss. la Biblioteca ASTRA.

[modifică] Note

v • d • m Localităţi care fac parte din Ţara Făgăraşului denumită şi Ţara Oltului Municipii şi oraşe Avrig • Victoria• Făgăraş Comune (aldin) şi sate Arpaşu de Jos• Arpaşu de Sus• Beclean • Berivoi • Bogata Olteană •Boholţ• Breaza • Bucium •Calbor• Cârţa • Cârţişoara • Cincşor • Colun • Comăna de Jos • Comăna de Sus • Copăcel• Corbi • Cuciulata • Dejani • Dopca • Drăguş • Dridif • Fântâna • Feldioara • Grid • Gura Văii • Hălmeag • Hârseni • Hoghiz • Hurez • Iaşi • Ileni • Lisa • Ludişor • Lupşa • Luţa • Măliniş • Mărgineni • Mândra • Nou Român• Ohaba • Olteţ • Paltin • Părău • Perşani • Poieniţa • Pojorta • Porumbacu de Jos • Racoviţa • Râuşor • Recea • Rucăr • Sărata • Săsciori • Săvăstreni • Sâmbăta de Jos • Sâmbăta de Sus • Sebeş • Sebeşu de Jos • Sebeşu de Sus • Scoreiu • Staţiunea Climaterică Sâmbăta • Şercaia • Şercăiţa • Şinca • Şinca Nouă • Şona • Toderiţa • Turnu Roşu • Ucea de Jos • Ucea de Sus • Vad • Vâlcea • Veneţia de Jos • Veneţia de Sus • Viştea de Jos • Viştea de Sus • Viştişoara • Voila • Voivodeni

v • d • m Localităţi care au aparţinut până în 1851 de Regimentului I de Graniţă de la Orlat Compania I-a Almaşu Mic •, Almaşu Sec • Bârcea Mică • Bretelin • Căoi • Cârjiţi • Cozia • Cristur • Hăşdat • Mănerău • Peştişu Mic • Răcăştia • Veţel Compania a II-a Cârneşti • Clopotiva • Fărcădin • Haţeg • Peştişu Mare • Silvaşu de Jos • Silvaşu de Sus • Toteşti • Zeicani Compania a III-a Băieşti • Baru Mare • Galaţi • Coroieşti • Livadia • Paroş • Râu Alb • Săcel • Sălaşu de Sus • Zăvoi (fost Măţeşti) Compania a IV-a Cugir • Băcia • Hărău • Spini Compania a V-a Jina Compania a VI-a Orlat • Veştem Compania a VII-a Porumbacu de Jos • Porumbacu de Sus • Racoviţa • Scoreiu Compania a VIII-a Drăguş • Olteţ(fost Beşimbac) • Ucea de Jos  · Ucea de Sus • Viştea de Jos • Viştea de Sus • Arpaşu de Jos • Arpaşu de Sus Compania a IX-a Breaza • Dejani • Dridif • Gura Văii • Lisa • Ludişor • Pojorta • Recea • Voila • Voivodenii Mari • Voivodenii Mici Compania a X-a Berivoii Mari • Berivoii Mici • Copăcel • Hârseni • Hurez • Iaşi • Mărgineni • Râuşor • Săsciori • Săvăstreni • Sebeş Compania a XI-a Bucium • Ohaba • Şinca Veche • Vad Compania a XII-a Dumbrăviţa (fost Ţînţari) • Tohanu Vechi Localităţi militarizate parţial sau total(cele cu text aldin), după J.H.Benigni, Satistische Skizze der Siebenbürgischen Militärgrenze, Hermannstadt, 1834, p.X.

v • d • m Localităţi care au aparţinut până în 1876 de „Scaunul Sibiului”, unitate administrativă componentă a organismului de autoadministrare al saşilor transilvăneni, numit „Şapte scaune” şi care a fost înglobat din 1486 în „Universitatea Săsească” Localităţi principale Amnaş • Avrig • Bradu • Bungard • Caşolţ • Cisnădie • Cristian • Daia • Gura Râului • Guşteriţa • Hamba • Mohu • Nou • Poplaca • Răşinari • Râu Sadului • Roşia • Rusciori • Săcădate • Sadu • Sibiu • Slimnic • Şelimbăr • Şura Mare • Şura Mică • Turnişor • Veştem Scaunul filial al Tălmaciului Boiţa • Racoviţa • Sebeşu de Jos • Sebeşu de Sus • Tălmaciu • Tălmăcel • Turnu Roşu/Porceşti • Plopi (localitate dispărută) Scaunul filial al Săliştei Cacova Sibiului • Galeş • Sălişte • Sibiel • Tilişca • Vale Alte domenii Apoş • Bălcaciu • Cârţa • Cisnădioara • Cloaşterf • Colun • Cornăţel • Criţ • Feldioara • Jidvei • Meşendorf • Orlat • Rucăr • Ruşi • Săcel/Cernovoda • Târnava/Proştea Mare • Târănvioara/Proştea Mică Sursa 1 împarte Scaunul în localităţi principale, scaune filiale şi alte domenii, iar Sursa 2 nu face precizări. Sursa 2 — T.Nägler în „Aşezarea saşilor în Transilvania” menţionează localităţile principale, exceptând filialele şi alte domenii, listă aparţinând lui G.E.Müller. Sursa 3 — diploma regelui Ladislau al V-lea din 1453 care menţioneză satul Plopi (vezi aici) ca aparţinător Scaunului filial al Tălmaciului.

v • d • m Comune în Judeţul Sibiu Alma · Alţâna · Apoldu de Jos · Arpaşu de Jos · Aţel · Axente Sever · Bazna · Bârghiş · Biertan · Blăjel · Boiţa · Brateiu · Brădeni · Bruiu · Chirpăr · Cârţa · Cârţişoara · Cristian · Dârlos · Gura Râului · Hoghilag · Iacobeni · Jina · Laslea · Loamneş · Ludoş · Marpod · Merghindeal · Micăsasa · Mihăileni · Moşna · Nocrich · Orlat · Păuca · Poiana Sibiului · Poplaca · Porumbacu de Jos · Racoviţa · Răşinari · Râu Sadului · Roşia · Sadu · Slimnic · Şeica Mare · Şeica Mică · Şelimbăr · Şura Mare · Şura Mică · Tilişca · Târnava · Turnu Roşu · Valea Viilor · Vurpăr