Rāšid al-Ġannūšī

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare


Rāšid al-Ġannūšī (راشد الغنوشي ) [modificare | modificare sursă]

Om politic tunisian, co-fondator al mișcarii Ḥarakat an-Nahḍah și ulterior al partidului cu același nume, este o figură marcantă atât în tranziția tunisiană cât și în dezbaterile academice international care vizează democratizarea regiunii arabe.

Informații biografice timpurii :[modificare | modificare sursă]

Rāšid al-Ġannūšī s-a nascut in iunie 1941, într-o familie de agricultori din provincial Qābis a Tunisiei, o regiune cunoscută pentru rebeliunea împotriva colonialiștilor francezi încă dinainte de al doilea Război Mondial.

Cel mai tânăr copil din 10 frați, acesta provine dintr-o căsnicie poligamă, și crește pana la vârsta adolescenței într-un mediu traditionalist, el însuși afirmând că prima interacțiune cu elementele modernității o va avea la vârsta de 16 ani, moment din care relația sa cu islamul va cunoaște diverse modificări. Recunoscut ca un imam in satul de origine, tatal său reneagă orice element de influentă sufită.

O influență considerabila asupra anilor săi de formare o are unchiul său, membru al mișcării inițiale de eliberare a lui Ḥabīb Būrqībah (حبيب بورقيبة‎), adept al nasserianismului și arabismului. În perioada anilor de liceu pe care și-I petrece in orașul Qābis (قابس‎), întâlnire cu rezultatele colonizării franceze (uniformele școlare de tip european; tavernele cosmopolite, electricitatea, forme de transport și comunicație moderne) și cu generația tinerilor citadini cu o accentuate preferință spre emularea stilului de viața francez, adeziunea lui Ġannūšī la perspectiva religioasa a tatălui său cunoaște o eroziune. Ulterior, el va pune această eroziune pe seama faptului ca nu i-a fost insuflat islamul în cadrul unei viziuni comprehensive asupra vieții și universului. În această perioadă el identifică o criză de identitate la nivelul țarii, o criza produsă de procesul de secularizare atât în perioada colonială cât si după aceasta.
O dată cu venirea la putere a lui Bourguiba, acesta dezvolta o viziune conform căreia singurul mod de a progresa era prin calea emulării Europei, mai ales cea ce privește normele sociale. A fost abolită educația religioasa la nivel de liceu, s-a consolidat puterea partidului unic (Partidul Socialist Detourian) in numele promovării unității. În 1956, prin decret prezidențial se abolesc curțile de justiție șaria și se introduce sistemul standardizat. Se introduc coduri de legi personale conținând legislație cu referire la căsătorii, divorțuri, moșteniri, etc. Se introduce deasemenea si interdicția utilizării burcai in public.

Absolving un liceu cu predare în arabă, intr-o țară unde limba de predare in universități era franceza, Ganuchi pleacă de o manieră clandestină in Egipt unde se înscrie la Facultatea de Agricultură a Universitații din Cairo. Șederea în Egipt îl va deziluziona pe acesta cu privire la arabism și Naser iar după doar o perioadă de trei luni, de frică să nu fie repatriat forțat in Tunisia, acesta pleacă in Siria unde va studia filosofie pentru o perioada de patru ani la Universitatea din Damasc. Aici iși va petrece anii de studenție in mijlocul a numeroase dezbateri precum cea dintre naționaliștii naserieni si cei baatiști, cea dintre seculariști si islamiști, precum si alte dezbateri legate de atitudinea catre Vest și asupra ocupării israeliene a Palestinei. În 1965 decide să vadă lumea europeană, începănd o călătorie ce-l va duce prin Turcia, Bulgaria, Iugoslavia, Germania, Franța, Belgia și Olanda. Pentru ași asigura traiul lucreaza clandestin la negru în varii domenii, inclusiv ca spalator de vase și traieste in hosteluri. Realizeaza ca naționalismul arab își are originile in gândirea politică europeană, cea ce-i șochează convingerea legată de interschimbabilitatea dintre arabism si islam. Întorcându-se in Siria, se alatura unui grup de studenti naționaliști care trec dintr-un cerc islamic in altul, și are astfel contact direct cu gânditori precum Malek Bennabi (مالك بن نبي ) și Muhammad al-Albani (محمد ناصر الدين الألباني‎), alaturânduse deasemenea pentru un an grupului salafist al acestuia din urmă. După terminarea ciclului de licentă se înscrie la programul de master in filosofie la Universitatea Sorbona. Ajuns în Paris, acesta se alatură comunității Jamā‘at at-Tablīgh ( جماعة التبليغ‎), până în momentul in care este rechemat de către familia sa.

Teoria specificității tunisiene[modificare | modificare sursă]

Ajuns înapoi în Tunisia, acesta își intensifică legăturile cu Bennabi dar realizează ca acceptiunea acestuia nu corespunde nevoilor societății tunisiene. Confruntat cu o serie de dezvoltări importante precum dezvoltarea curentului democrat-liberal în anii 70, confruntările violente din 1978 dintre forțele armate pe de o parte și studenții și sindicatele pe de alta, revolutia Iraniana si violențele studențești care au avut loc între socialiști si islamiști, acesta pornește în dezvoltatea unei teorii a specificității tunisiene, conform căreia, islamul practicat aici era o combinație de teologie dogmatică (cu un accent predominant pe conceptul imitației în defavoarea practicării ijtihadului), cu varii tradiții de ordin sufit (prezent înspecial in zonele rurale), o bine stabilită tradiție a jurisprudenței de tip Malikit, toate acestea combinate cu un profund proces de pseudo-modernizare ce a permis regimului aflat la putere sa oscileze între eliminarea și monopolzarea religiei.[1]

Încarcerarea si exilul[modificare | modificare sursă]

Linie cu alineat Este arestat și încarcerat intre 1981 și 1984 împreună cu ceilalți lideri ai mișcării Ḥarakat an-Nahḍah (حركة النهضة‎) și 500 de susținători. În cei patru ani petrecuți în închisoare va redescoperii gândirea politică a lui Khayr al Din al Tunisi, și-și nuanțează abodarea în favoarea unei orientări mai mult socio-economice decât filosofice, subliniând importanța drepturilor sindicale, necesitatea noului Cod de Statut Personal (căruia i se opusese până in 1987), și accentuând discursul pentru drepturile femeilor. Este din nou încarcerat in 1987 împreună cu alți lideri marcanți ai partidului de opoziție, pe motivul atentării la regimul aflat la putere. Primște pedeapsa de închisoare pe viață, dar ca rezultat al loviturii de stat care va duce la înlocuirea lui Ḥabīb Būrqībah (حبيب بورقيبة‎) cu Zīn al-'Ābidīn bin 'Alī ( زين العابدين بن علي‎), toți liderii încarcerați sunt eliberați.
În cadrul alegerilor din decembrie 88, membrii partidului Ḥarakat an-Nahḍah (al carui statut nu fusese înca oficializat), concurând ca independenți, caștiga puțin peste 14% din sufragii, în timp ce restul opoziției câștiga in total doar 5%. În iunie a anului următor, este refuzată aplicația pentru recunoasterea oficială a partidului iar toate locurile câștigate de aceștia la alegeri sunt transferate partidului ‎ dominant, At-Tajammu' Ad-Dustūrī Ad-Dīmuqrāṭī (التجمع الدستوري الديمقراطي‎), în timp ce membrii săi devin viabili pentru urmărire penală. În urma acestor evenimente, Rāšid al-Ġannūšī alege exilul voluntar si părăsește Tunisia pentru Londra, unde va rămâne pana in 2011 când se va întoarce în urma evenimentelor Primăverii arabe.

Gândirea politică elaborată în timpul exilului[modificare | modificare sursă]

Contestația pseudo-secularismului în lumea arabă[modificare | modificare sursă]

Dacă statul islamic este inspirat de revelația divină, atunci ce anume a inspirat statul modern Vestic? Aceasta este una din întrebările recurente in lucrările lui Rāšid al-Ġannūšī. El recunoaște o serie de dezvoltări pozitive in Europa modernă – revolta împotriva monopolului bisericii asupra adevărurilor religioase, și a monopolului de putere a monarhului; împuternicirea maselor si dezvoltatea mecanismului democratic. În același timp însă, acesta critică comportamentul colonizator si dublul standard in arena internațională. Contestația majoră se adreseaza secularismului de surginte franceză, a cărei emulări o consideră dăunătoare și incompatibilă cu un model de democrație magrebiană.
Statul de drept, atât cel vestic cât și cel islamic, au aceeași fundație primară – religia. El consideră fundamentele legii în Europa creștină ca fiind rezultatul doctrinelor religioase, acceptate sau abolite indirect de către deținătorii puterii divine – vicarii lui Dumnezeu pe pămant – Papa. Ulterior monarhii au revendicat pentru ei sanctitatea divină:

În cea ce a reprezentat o luptă pentru putere și influentă, preoția a pretins a fi singura în măsură sa vorbească in numele religiei. Rezultatul a fost unul catastrofal atat pentru religie cât și pentru politică, aceasta reprezentând însăși fundamentul despotismului[2]

Statul democratic european este vazut ca avand la baza două concepte, legitimitatea si suveranitatea, prima reprezentând „adeziunea unei autorități la o lege făcută în concordanță cu proceduri oficiale” în timp ce suveranitatea este „o proprietatea a autorității conducătoare, fie aceasta o persoană sau o instituție, care posedă puterea legislativă în societate și în fața careia celelalte autorități se supun”.[3]
Obstacolele pentru democratizarea regiunii arabe sunt, în perspectiva lui: secularizarea, teritorializarea statală, intervenția puterilor străine și mentalitatea extremistă a variilor mișcari autohtone.
În timp ce secularizasmul nu a obstrucționat tranziția spre democrație în Europa, în lumea arabă acest proces a avut exact efectul advers – evoluția dictaturii și prevalarea oppresiunii în locul justiției, a represiunii în locul libertății și a sărăciei în locul dezvoltării economice”.[4]
Ġannūšī critică pionierii secularismului arab pentru faptul că au urmat o linie de gândire eronată, conform careia, pentru a progresa, islamul ar trebui sa urmeze modelul creștinismului – anume restricția în sfera vieții spirituale. Legat de încercările de secularizare aplicate in zona Magrebului, acesta subliniază factul că cel puțin în zona Tunisie nu a fost vorba decat de o pseudo-secularizare – o situație unde islamul era recunoscut oficial ca religie de stat, dar nu unde religia dicta statului ci unde statul era cel care dicta religiei. Elita conducătoare monopoliza religia și instituțiile sale. Astfel nu mai existau instituții religioase independente de stat.
Linie cu alineat Legat de conflictul aparent între regimurile din Tunisia pre-revoluționară și mișcarile islamiste, Ġannūšī subliniaza:

Conflictul nu este unul religions, și nici măcar unul intre religie si conceptul de secularism. Este un conflict politic, între o populație care se zbate pentru libertate și demnitate, pentru împărțirea puterii și a resurselor, și un lider corupt absolut, care a trasnformat statul într-un mecanism al represaliilor. Precum șerpii, despoții iși schimbă permament pielea. În trecut, Būrqībah reprima în numele unității naționale, în timp ce Nasser a facut-o în numele eliberării palestiniene și a unității arabe. Astăzi este practicată în numele democrației, a drepturilor omului, a salvării societății civile și a păcii cu Israelul. Dar sloganurile nu schimba starea de fapt a lucrurilor, și anume faptul ca este un conflict pur politic. Este vorba de legitimitate și cui îi aparține aceasta. Este vorba despre natura guvernării, despre alegerea dintre autoritarism si democrație.”[5]

Aplicarea modelului de secularism francez în contextul magrebian al secolului al XX-lea, și pe fundalul unei religii a carei principii diferă considerabil de cele dictate de Biserica Creștină a Evului Mediu, va produce, în mod logic, rezultate vast diferite de cele ce au decurs în Europa. În circumstanțe ipoteitc ideale, secularismul nu doar că nu ar fi necesar dar ar fi și problematic pentru dezvoltarea statului si societății ideale musulmane. Dar Ġannūšī realizează faptul că circumstanțele actuale nu sunt nici pe departe ideale, iar dată fiind situația internă și internațională a țărilor musulmane, rațiunea dictează compromis: acceptarea modelului liberal și secular care ar putea să asigure libertatea de exprimare și asociere în schimbul eliminării regimului autocratic.

Drepturi versus responsabilităti, și relația lor cu religia[modificare | modificare sursă]

Una din ideile majore ale lui Ġanūšī este creința in poziția omului de locțiitor a lui Dumnezeu pe pământ și precondiția de locțiitor constă în libertatea de alegere. Această libertate este înțeleasă atât negativ (libertatea de a nu fi constrâns) cât și pozitiv. O ordine politică islamică ar trebui sa interzică orice formă de injustiție, iar astfel una din principalele sarcini ale comunității de credincioși este să împiedice injustițiile si să-i susțină pe cei nedreptățiți: „Dumnezeu poate sa susțină un stat just chiar daca acesta nu este unul musulman, și poate aduce înfrângere unuia injust, chiar daca ar fi musulman[6]
Legat de conceptul de „societate civilă”, acesta subliniaza necesitatea ei dar și varietatea de definiții existente pentru acest concept, opunându-se presupoziției de influență frencază conform căreia prin însăși structura sa, societatea civilă este strâns legată de secularism. Dând exemplul Solidarității din Polonia și a nivelului crescut de adeziune a membrilor săi la religia catolică, Rāšid al-Ġannūšī accentueaza idea compatibilității religiei cu existența societății civile și a locului de cinste pe care toleranța il are in dezvoltarea unei comunități viabile.
Societatea civilă este formată in concepția sa din organizații non-guvernamentale care mediaza intre stat și membrii societății pentru îmbunătățirea standardelor morale, intelectuale si spirituale ale membrilor comunițății. Aceste organizații urmăresc concomitent dobândirea celui mai înalt grad de autonomie și independență în fața statului nu doar pentru a-i contracara puterea dar mai ales pentru ai superviza și influența puterea. Astfel, rolul comunității credincioșilor islamici este în accepțiunea sa unul cvasi-sinonim cu dezvoltarea societății civile[7].


Democrația[modificare | modificare sursă]

Conceptul de democrație în accepțiunea lui Ġannūšī cuprinde doua sfere, cea a formei, și cea a esenței; prima face referire la variile tehnici constituționale care subliniază principiul suveranității poporului prin elemente precum alegeri, separarea puterilor în stat, egalitatea, pluralismul politic, libertatea de expresie și cea de adunare, dreptul majorității de a conduce și al minorității de a se opune. Vizând principiul separării puterilor în stat, acesta reprezintă pentru Ġanūšī o caracteristică intrinsecă a statului islamic, unde guvernul este esențialmente de natură executivă, in timp ce puterea legislativă aparține Șariei si consiliului învățaților delegați din cadrul Ummei în vederea exercitării ijtihadului. Astfel, puterea legislativă nu este doar independentă de guvern ci are și capacitatea de a ignora decizii guvernamentale.[8]
Aderând la principiul pluralismului politic, el consideră acest cadru ca fiind cel mai adecvat pentru instruirea și împuternicirea cetățenilor în ași asuma responsabilități in domeniul public, acest lucru reprezentând un aspect esențial al stabilirii unui sistem de guvernare islamic functional[9].
Critica adusă democrației de tip ocidental face referire atât la rezultatele interne asupra societății în cadrul căreia a fost implementată, cât și la cele externe ce vizează un dublu standard în relațiile internaționale.

Drept consecință, o societate condusă dupa modelul sistemului de guvernare democrat occidental este o societate confuză și spulberată. Lăcomia, înșelăciunea și brutalitatea triumfă în lipsa unei valori absolute ce transcende voința umană. Nu se garantează securitate celor slabi, fie ei o minoritate in cadrul unei societăți cu o majoritate divizată, fie ei o națiune ce este împiedicată de lipsa de putere să conteste un adversar mai puternic. În cele din urmă, cei slabi nu au altă opțiune decât să cedeze în fața celor puternici sau să piară în concordanță cu legea lui Darwin de supraviețuire a celui mai adaptat. Dorința celui mai puternic este adevărul ultim.”[10]

Deși democrația a stabilit egalitate politică și a înlăturat privilegiile tradiționale ale aristocrației in Occident, a dus gradual la o reapariția inegalității absolute în termeni economici. A produs astfel o noua formă de aristocrație bazată pe capitalism si monopol economic ce influențează partidele politice, media și opinia publică [...] Pentru ca nu ornamentele democratice sunt cele ce contează, sau semnătura pe o declarație ce pretinde a fi pentru suveranitatea poporului și a drepturilor omului, sau existența unor parlamente , partide alegeri. Astfel de decoruri au fost adoptate de unele dintre cele mai dictatoriale regimuri în țări cu o lipsă de dreptate enormă unde violarea drepturilor cetățenilor se află la ordinea zilei: ocuparea forțată a pământurilor, exploatarea populației, corupția, mita și frauda; practici ce continuă a fi legitimizate prin raportarea frauduloasă la conceptul de „democrație”.[11]

Problemele inerente democrației occidentale nu vizează mecanismele sau instituțiile democratice, ci filosofia care stă în spatele viziunii ocidentale asupra lumii, o viziune ce „creează un rift intre spirit si corp și care v-a declara în cele din urmă război împotriva divinului, facând orice pentru a-l înlocui pe Dumnezeu cu omul[12]


Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York
  2. ^ Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 91
  3. ^ Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 99
  4. ^ Rāšid al-Ġannūšī; „Viziunea noastră asupra modernității și democrației” (Our view of modernity and democracy), eseu prezentat în cadrul simpozionului Islam și Democrație în Africa de Nord, London School of Economics, 29 februarie 1992
  5. ^ Rāšid al-Ġannūšī; “Conflictul dintre Occident și islam” (The conflict between the West and Islam) în Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 119
  6. ^ Rāšid al-Ġannūšī; Principiile de bază ale unui stat islamic”; eseu prezentat la simpoziomul Dialog Creștin Islamic, Germania, 1994; publicat in Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 89
  7. ^ Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 134
  8. ^ Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 83
  9. ^ Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 83
  10. ^ Rāšid al-Ġannūšī; Libertățile publice in statul islamic; (Public liberties in the Islamic state) în Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 73
  11. ^ Rāšid al-Ġannūšī; Libertățile publice in statul islamic; (Public liberties in the Islamic state) în Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 87
  12. ^ Rāšid al-Ġannūšī; Libertățile publice in statul islamic; (Public liberties in the Islamic state) în Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 88