Prelatura personală

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

O prelatură personală este unul dintre modurile de auto-organizare ale Bisericii Catolice, inființată de Sfântul Scaun pentru realizarea anumitor sarcini pastorale în beneficiul diferitelor grupuri sociale din anumite regiuni sau națiuni, sau chiar la nivel mondial[1].

Prelaturile personale sunt conduse de un preot, numit prelat de către Papa, care poate fi și episcop. De asemenea există un prezbiteriu compus de preoți secolari și mai sunt credincioși laici.

Natură juridică[modificare | modificare sursă]

Prelaturile personale sunt structurile ierarhice[2] și jurisdicționale, care participă de la misiunea mântuitoare a Bisericii, îndeplinind o sărcină pastorală peculiară într-un mod complementar la dieceze. Astfel credincioșii prelaturii aparțin la dieceze și la prelatură în același timp.

Prelatul este Păstor prelaturii, poate să fie episcop sau preot, deși caracterul episcopal este congruent cu misiunea ierarhică a prelatului; de fapt primii doi prelați Prelaturii personale Opus Dei au fost sfințiți episcopi. De asemenea, prelatura este alcătuită de un prezbiteriu și credincioși laici, care cooperă în mod organic în misiunea prelaturii cu preoții. Prezbiteriul este compus de preoți secolari și diaconi.

Jurisdicția Păstorul diecezan și cea a prelaturii este complementară, adică este mixtă, asupra diferite materie: potestatea episcopului diecezan asupra credincioșilor prelaturii este aceeași ca cea asupra celorlalți credincioși ai dieceze. Potestatea prelatului asupra credincioșii prelaturi se referă doar la acele materii care determină statutele prelaturii.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Prelaturile personale au fost prevazute de Conciliul Vatican II la Conciliul Vatican II, în Decretul Presbyterorum Ordinis, 10, pentru a facilita anumite activități pastorale după un criteriu personal, de exemplu grijă pastorală a credincioșilor care aparțin de o țară anume, sau de o categorie profesională, etc.

Această structură ierarhică a fost introdusă în Codul de Drept Canonic în canoanele 294-297. Prelaturile au statute proprii promulgate de către Sfântul Scaun.

În momentul de față există doar o prelatură personală: Opus Dei (în latină Praelatura Sanctae Crucis et Opus Dei), inființată de către Ioan Paul al II-lea în 1982[3].

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Conciliul Vatican II, Decret Presbyterorum Ordinis, 10.
  2. ^ Cfr. Scrisoarea Comunionis notio despre diferite aspecte ale Bisericii înțeleasă ca comunione, 28.5.92, n. 16, publicată în AAS 85 [1993] 838-850. Adică sunt realități structurate în mod ierarhic, alcătuite de preoți și credincioși laici, conduse de un Păstor, cap și principiu de unitate, care are potestate ordinară asupra acestei părții a Bisericii de natură secolară. Modelul de structura ierarhică este dieceza, dar și sunt alte realități asimilate după canonul 368.
  3. ^ Vezi: Prelatura personală.

Legături externe[modificare | modificare sursă]