Porţile de Fier
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Porţile de Fier (limba sârbo-croată: Гвоздена врата / Gvozdena vrata, maghiară: Vaskapu, turcă: Demirkapi, germană: Eisernes Tor, bulgară: Железни врата) este numele unui defileu pe fluviul Dunăre. Face parte din graniţa dintre Serbia şi România. În sensul larg, reprezintă 134 km din cursul Dunării, în sensul mai îngust doar barajul hidroelectric din apropierea oraşului românesc Orşova. La est de Porţile de Fier, în apropiere de oraşul Drobeta-Turnu Severin se afla podul lui Traian.
Defileul se află între România în nord şi Serbia în sud. În acest punct, râul separă Munţii Carpaţi de Balcani. Numele maghiar, Vaskapu, înseamnă tot "Porţile de Fier", şi este folosit, împreună cu cel românesc, pentru a denumi întreg lanţul de defileuri. Un nume alternativ românesc pentru ultima parte este Clisura Dunării. În Serbia defileul este cunoscut sub numele de Đerdap fiind un parc naţional, ultima secţiune numindu-se Đerdapska klisura. Defileul este uneori denumit "Defileul Dunării", denumire greşită deoarece cursul fluviului mai are şi alte defilee, ca de exemplu defileul de la Visegrád.
Cuprins |
[modifică] Defileele
Dunărea se îngustează pentru prima oară dincolo de insula (românească) Moldova Veche, cunoscută sub numele de Defileul Golubac. Are 14,5 km lungime şi 230 m lăţime în cel mai îngust punct. La începutul defileului se află un fort medieval la Golubac, pe malul sârbesc. Prin valea Ljupovska se ajunge la cel de-al doilea defileu, Gospodin Vir, care are 15 km lungime şi se îngustează până la 220 m. Culmile urcă până la 500 m şi sunt cel mai greu de ajuns de pe pământ. Donji Milanovac, mai largă, face legătura între Cazanele mari şi Cazanele mici, care au o lungime de 19 km împreună. Valea Orşova este ultima secţiune mai largă înainte ca fluviul să ajungă la câmpiile Valahiei şi la ultimul defileu, Defileul Sip.
Cazanele Mari este cel mai cunoscut şi mai îngust defileu: aici Dunărea se îngustează la 150 m şi ajunge la o adâncime de până la 53 m. Pentru a face navigabilă Dunărea între Baziaş şi Turnu-Severin, în această regiune a Clisurilor, unde cursul fluviului e numai cataracte, bancuri şi vâltori, guvernul ungar din iniţiativa contelui maghiar István Szechenyi încă în anul 1834 începe îndepărtarea stâncilor din cataractele Clisurii-de-sus şi continuă lucrările până la 1846. La 15 Sept. 1890 apoi în urma contractului încheiat între guvernul ungar pe de-o parte şi ing. Hajdu, fabricantul H. Luther din Braunschweig şi Soc. de Discont din Berlin pe dealtă parte, se încep lucrările de canalizare în mod sistematic, şi se termină nu la 1895, cum fusese prevăzut în contract, ci abia la 1898 sub mandatul ministrului transporturilor Gábor Baross, care a primit dupa aceasta data porecla de "ministrul de fier". A fost o lucrare grandioasă, care a necesitat statului maghiar cheltueli enorme (aproximativ 20 milioane de florini. La vremea respectiva un palat cu 4-5 etaje costa in jur de 5-7000 de florini)şi o extraordinară energie de muncă, însă şi foloasele au fost în raport cu sforţarea depusă, deoarece prin deschiderea Clisurilor s'a dat o dezvoltare extraordinară navigaţiei dunărene, ceeace a atras după sine şi o serioasă intensificare a comerţului tuturor statelor riverane, care au de-atunci drum deschis spre mare. Limitele canalului deschis în albia Dunării sunt marcate prin geamanduri, iar pentru o mai mare siguranţă a navigaţiei prin aceste locuri primejdioase, s-a înfiinţat un corp de piloţi speciali, de stat, care conduc toate vapoarele pe această porţiune. Pe malul românesc, la Cazanele Mici, Statuia lui Decebal a fost sculptată în piatră între 1994 şi 2004.
Alte descoperiri arheologice au fost făcute în defileul mai puţin spectaculos Gospodin Vir: în anii 1960, situl arheologic Lepenski Vir a fost dezgropat, cel mai important din Europa de sud-est. Statuile din gresie din neoliticul timpuriu sunt în special de o mare valoare. Aceasta şi alte descoperiri indică faptul că regiunea Porţilor de Fier a fost locuită de mult timp.
[modifică] Barajul
Execuţia proiectului româno-iugoslav a început în 1964. În 1972 barajul a fost deschis, împreună cu două centrale hidroelectrice. Pentru a permite navigaţia au fost realizate ecluze, câte una pe fiecare mal.
Prin construcţia barajului, valea Dunării mai jos de Belgrad a fost transformată în lac de acumulare, iar nivelul apei în amonte de baraj a crescut cu 35 m. Vechea Orşova, insula Ada Kaleh (mai jos) şi cel puţin alte cinci sate, cu o populaţie totală de 17 000 de oameni, au fost evacuate. Oamenii au fost relocaţi, însă aşezările au fost pierdute pentru totdeauna în faţa Dunării.
Construcţia barajului a avut de asemenea un impact major asupra mediului, spre exemplu traseele de înmulţire a mai multor specii de sturioni au fost întrerupte permanent.
În afară de asta, flora şi fauna, precum şi comorile geomorfologice, arheologice şi culturale au fost protejate de ambele ţări de la construcţia barajului. În Serbia prin Parcul Naţional Đerdap (începând cu 1974, 636,08 km²) iar în România prin Parcul Naţional Porţile de Fier (din 2001, 1 156,55 km²).
[modifică] Ada Kaleh
Insula Ada Kaleh este una din principalele victime ale construcţiei barajului. O enclavă turcească, avea o moschee şi o mie de alei întortocheate, şi era cunoscută ca un port liber şi un cuib al contrabandiştilor. În afară de turci, aici mai trăiau şi alte grupuri etnice.
Insula se afla la circa 3 km mai jos de Orşova şi avea 1,7 pe 4-5 km. Era fortificată, un fort fiind costruit de austrieci în 1669 pentru a o apăra de turci, fort care a rămas un măr al discordiei între cele două imperii. În 1699 insula a ajuns sub control turcesc. Între 1716 şi 1718 a fost austriacă. După un asediu de patru luni în 1738 a fost reocupată de turci, după care austriecii au recucerit-o în 1789, pentru a o ceda din nou turcilor în tratatul de pace care a urmat, după care insula şi-a pierdut importanţa militară. Congresul de la Berlin din 1878 a obligat Imperiul Otoman să se retragă mult spre sud, iar insula a ajuns sub controlul Austro-Ungariei, deşi a rămas proprietatea sultanului turc. Locuitorii se bucurau de scutiri de taxe vamale, şi nu erau înrolaţi. În 1923, când Imperiul Otoman s-a dezintegrat, locuitorii au ales unirea cu România.
Majoritatea locuitorilor din Ada Kaleh, după evacuarea insulei au emigrat în Turcia . O parte mai mică au plecat în Dobrogea, un teritoriu românesc cu o minoritate turcă.
[modifică] Vezi şi
[modifică] Apariţie în film
Filmul din 2003 Donau, Duna, Dunaj, Dunav, Dunărea conţine câteva minute de film cu Porţile de Fier.
[modifică] Legături externe
- Parcul Naţional Djerdap (în limba engleză)
- Parcul Natural Porţile de Fier
- Lepenski Vir (în limba sârbă)
- Ada Kaleh, die Inselfestung (în limba germană),
- imagini ale Porţilor de Fier
|
||||||||||
