Pinatubo
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
Pinatubo
|
|
|---|---|
 Erupţia din 12 iunie 1991 |
|
| Altitudine | 1.486 m |
| Localizare | Filipine (Luzon) |
| Lanţ muntos | Zambales |
| Coordonate | 15° 8' 0" N, 120° 21' 0" E |
| Ultima erupţie | iunie 1991 |
| Tip | Stratovulcan |
Pinatubo sau Mount Pinatubo este un vulcan activ de pe insulele Filipine, mai precis în regiunea centrală a insulei Luzon. Azi vulcanul are o înălţime de 1486 m, iar înainte de erupţia din 1991 vulcanul măsura 1745 m înălţime. Aşezarea vulcanului fiind la 93 km de Manila şi 26 km de Angeles, găsindu-se la graniţa dintre provinciile Zambales, Bataan şi Pampanga. Până în anul 1991 vulcanul era considerat un vulcan stins. Când spaniolii în anul 1565 cuceresc insula, insularii se refugiază pe vulcan care era pe atunci împădurit. Ultima erupţie a vulcanului a avut loc la 12 iunie 1991 după o perioadă de linişte care a durat 611 ani, erupţia din 1991 a fost cea mai puternică erupţie vulcanică din secolul XX. Mulţumită unei prognoze făcută din timp, au fost evacuaţi zeci de mii de locuitori din regiune. Cu toate aceste măsuri au murit din cauza erupţiei 875 de oameni, regiunea fiind inundată cu scurgeri de piroclaste, gaze fierbinţi, lavă şi cenuşă vulcanică. Urmările erupţiei au fost observate la distanţe enorme de vulcan, aerosolii ajungând în stratosferă, lucru care nu s-a mai întâmplat de la erupţia vulcanului Krakatau din anul 1883. O altă urmare a erupţei a fost formarea unei ceţi cu conţinut în acid sulfuric, scăderea temperaturii în medie cu 0,5 °C şi reducerea stratului de ozon atmosferic.
Cuprins |
[modifică] Vulcanul şi regiunea înconjurătoare
Pinatubo face parte dintr-un lanţ de vulcani, care se întinde de la capătul vestic al insulei Luzon.
Regiunea vulcanului este o regiune de subducţie care s-a format prin scufundarea plăcii euroasiatice sub placa filipinelor în lungul faliei sau crăpăturii Manila, unde s-a creat posibilitatea alimentării cu magmă din profunzime. Denumirea „Pinatubo” provine din limba samabal şi tagalog (limbi ce provin din Indonezia) şi înseamnă „a lăsa să crească” denumire care este asociată cu erupţia din anii 1500 când s-a putut observa creşterea vulcanului, sau o altă variantă a denumirii ar fi cultivarea de cereale pe solul roditor din preajma vulcanului. Inainte de erupţia din 1991 Pinatubo era considerat un vulcan stins de vulcanologi, fiind necunoscut ca vulcan de locuitorii din regiune.
Vârful său atingea înainte de erupţia din 1991 o înălţime de 1745 m, dar din cauza altitudinii ridicate a regiunii, se ridica numai cu 600 de deasupra podişului înconjurător, şi depăşea numai cu 200 de m vârfurile înconjurătoare, de care era ascuns. Locuitorii băştinaşi „aeta” (sau „negrito”) au trăit mai multe secole la poalele şi pe versanţii vulcanului, unde s-au refugiat din faţa coloniştilor spanioli. Ocupaţia lor principală fiind vânătul şi culesul de fructe şi plante sălbatice care le asigurau şi o mobilitate, prin care se explică faptul că au reuşit să supravieţuiască. Pe versanţii vulcanului înainte de erupţia (1991) care este considerată ca o catastrofă naturală istorică, au trăit în sate răspândite cca. 30 000 de locuitori. Jungla deasă favorizată de ploile abundente (precipitaţii cu ca. 4000 mm/an) aduse de muson, acoperea o mare parte a versanţilor vulcanului, acest desiş era favorabil vânatului, zonele defrişate aveau un sol vulcanic deosebit de roditor favorabil agriculturii. Astfel în regiunea înconjurătoare pe o rază de 40 de km trăia o jumătate de milion de oameni, cu localităţile mai importantă „Angeles” (150 000 loc.) şi „Clark Air Base” (20 000 loc.).
Mai multe râuri importante izvoresc din regiunea vulcanului ca de exemplu Bucao, Santo Tomas, Maloma, Tanguay şi Kileng. Inainte de erupţie (1991) aceste răuri au reprezentat un ecosistem important, însă erupţia amintită a închis unele văi cu piroclaste, astfel în prezent unele râuri sunt blocate prin sedimente formându-se „lahare”, unele studii au ajuns la concluzia că regiunea are nevoie de cel puţin 15 ani ca să se poată reface.
[modifică] Geologie
Despre vulcan nu s-au găsit izvoare istorice scrise, date din trecut s-au aflat numai de la locuitorii mai în vârstă aeta care povestesc cele auzite de la părinţi şi anume că în ţinutul a fost o regiune geotermală (cu izvoare fierbinţi) având loc uneori explozii mai mici. Din punct de vedere geologic vulcanul este mai bine cercetat după erupţia din 1991.
[modifică] Vulcanul vechi
Regiunea stâncoasă este de natură vulcanică, fiind resturile vulcanului vechi Pinatubo, care avea aceaşi aşezare ca vulcanul nou. Activitatea vulcanului vechi este apreciată că a început în urmă cu 1,1 miloane de ani, înălţimea craterului atingând 2300 de m, date care s-au obţinut din profilul versanţilor vechi. Aproape toţi munţii din regiune sunt rezultaţi din lavadomurile formate prin activitatea, sau din resturile vulcanului vechi, datorită rocilor dure unele au rezistat acţiunilor de eroziune.
[modifică] Vulcanul nou
Vulcanul ia naştere prin erupţia cea mai puternică din istoria vulcanului, grămezile de piroclaste aruncate de vulcan în toate direcţiile ating 200 de m înălţime. Cantitatea totală de material vulcanic produsă prin erupţie, însumează 25 de km³ această cantitate mare a determinat formării golului mare din crater.
[modifică] Erupţia din 1991
La data de 16 iulie 1990 s-a produs pe insula Luzon un cutremur cu o intensitate de 7,8 grade pe scara Richter. Cutremurul a avut epicentrul la 100 km distanţă în nordul vulcanului. Vulcanologii sunt de părere că acest cutremur ar fi cauzat erupţia ulterioară din 1991, lucru care azi este controversat.
După cutremur la 2 săptămâni a început vulcanul să fumege (fenomen produs prin sublimarea gazelor fierbinţi). Oamenii de ştiinţă care au examinat vulcanul consideră cauza fenomenului o alunecare mică de teren, fără nici o legătură cu intensificarea activităţii vulcanice.
La data de 15 martie 1991 localnicii sesizează în zona de nord vest a vulcanului un cutremur de intensitate mică, care creşte în perioada săptămânilor următoare, care creează certitudinea unei activităţi vulcanice.
La data de 2 aprilie se produce erupţia, la început o explozie freatică cauzată de contactul magmei fierbinţi cu pânza de apă freatică care apare sub formă de vapori fierbinţi de apă, formându-se în apropierea piscului o crăpătură lungă de 1,5 km. In următoarele două săptămâni, au loc erupţii mai mici de cenuşă vulcanică, seismografele înregistrând sute de cutremure. Prin metoda carbonului radioactiv, au fost găsite resturi de lemn carbonizat provenit de la erupţiile vechi care au avut loc cu 5 500, 3 500 şi 500 de ani în urmă. Hărţile geologice indică de asemenea straturile de lahar rezultate din activitatea vulcanică de odinioară. Activitatea vulcanului în lunile aprilie şi mai se intensifică, măsurătorile indică creşterea bioxidului de sulf ce atinge o cantitate de 500 de tone, această emanaţie de SO2 scade apoi brusc, vulcanologii presupun că este blocată calea magmei spre suprafaţă, ceea ce creează pericolul de explozie. La data de 3 iunie are loc erupţia de magmă precedată de o explozie puternică cu o coloană de 7 km înălţime de cenuşă la data de 7 iunie 1991, Institutul de vulcanologie şi seismologie de pe insulele Filipine au prognosticat explozia principală peste două săptămâni.
[modifică] Evacuarea populaţiei
Apropierea unei explozii mari era evidentă, prin observaţiile făcute US Geological Survey care colabora cu institutul geologic local. O alarmă falsă ar fi dus la discreditarea în rândul populaţiei a unor alarme ulterioare. Vulcanologii fiind astfel puşi într-o situaţie delicată, precizarea exactă a timpului exploziei fiind deosebit de importantă în faţa unei mulţimii care aştepta cu încordare ştirile.
Au fost definite trei zone de evacuare a populaţiei, zona cea mai internă avea o rază de 10 km împrejurul vulcanului, zona doua de 20 km, iar a treia zonă între 20 şi de 40 km. In prima şi a doua zonă trăiau ca. 40 000 de locuitori, în timp ce în zona a treia un număr de 331 000 de oameni. Au fost stabilite 5 grade de alarmă, gradul 1 în cazul unei activităţi sismice reduse, iar gradul 5 era în timpul erupţiei principale. Au fost zilnic date stări de alarmă, fiind anunţată numai populaţia din zona afectată, anunţurile se făceau prin presă, radio şi televiziune ca şi prin alte organizaţii neguvernamentale. Mulţi dintre locuitorii aeta care trăiau pe versanţii lui Pinatubo au părăsit benevol satele lor la primele explozii din aprilie. Aceşti localnici s-au adunat într-un sat situat la 12 km de vulcan, iar când exploziile se intensifică se retrag mai departe, unii din aeta sau mutat de nouă ori în două luni.
Primele evacuări oficiale au început din prima zonă la data de 7 aprilie, urmat de zona doua la 7 iunie alarma fiind de gradul 4. La data de 14 iunie a fost dat alarma de gradul 5, fiind evacuată şi zona a treia. Inainte de 15 iunie au părăsit regiunea un număr de 60 000 de oameni de pe un teritoriu cu raza de 30 de km. Cei mai mulţi au primit adăpost pentru un scurt timp în Manila şi Quezon City, 30 000 de exemplu au locuit în corturi pe stadionul Amoranto din Quezon City.
[modifică] Erupţiile vulcanului
Până la începutul lui iunie au fost făcute măsurători clinometrice (a unghiului de înclinare al terenului) pentru a stabili dacă vulcanul se umflă. Ceea ce a dus la concluzia clară că magma se acumulează sub presiune în interiorul vulcanului. In acelaşi timp se făceau măsurători seismice la 5 km distanţă nord-vest de vârf. La data de 7 iunie a avut loc prima eruţie de lavă în formă de lavadom, care va creşte în 5 zile atingând un diametru de 200 de m şi înălţimea de 40 de m. O mică explozie la 12 iunie ora 3:41 marchează începutul fazei eupţiei intense, câteva ore mai târziu au loc explozii puternice care durează 30 de minute, ele formează o coloană eruptivă înaltă de 19 km cu scurgeri de piroclaste. După 14 ore are o loc o erupţie cu cenuşă vulcanică care atinge o înălţime de 24 de km, provocând o serie de fulgere. A treia explozie mare are loc la 13 iunie ora 8:41 după o serie de cutremure mai mici care au presemnalat erupţia cu 2 ore, aceasta fiind de asemenea o explozie foarte puternică coloana de erupţie atinge în 5 minute din nou înălţimea de 24 de km, urmat la 3 ore de activitate seismică, erupţiile în următoarele 24 de ore intesificându-se şi mai mult, durând până la date de 14 iunie ora 13:09 când o erupţie masivă timp de 3 minute produce un nor eruptiv la 21 km înălţime, din nor cade pe sol cantităţi mari de material vulcanic (piroclaste) şi cenuşă, mai ales în partea de sud-vest a vulcanului, urmate de râuri de lavă (piroclaste).
[modifică] Erupţia principală
La data de 15 iunie începe seria erupţiilor celor mai puternice. Se produce un cutremur puternic la ora 13:42 care nu mai pot înregistrate de seismografele de la Clark Air Base, de asemenea se resimte o schimbare evidentă a presiunii atmosferice, în aceaşi zi bântuie la 75 km în nord taifunul Yunya care înlesneşte obsevaţia directă a erupţiei. Astfel se poate măsura înălţimea de 34 km atinsă de cenuşa vulcanică, iar scurgerile de piroclaste ating raza de 16 km din jurul vulcanului.
Norul de cenuşă acoperă o suprafaţă de 125.000 km producând un întuneric complet deasupra zonei centrale a insulei Luzon. Aproape pe toate insulele din jur se depun adevăraţi munţi de cenuşă de culoare albă asemănătoare zăpezii, care prin absorbirea ploilor devine o masă de mocirloasă instabilă, numită lahar. Tephra rezultată din erupţia vulcanică ajunge Marea Chinei de Sud, cenuşa ajungând până în Cambodgia, Vietnam şi Malaezia. După 9 ore de la punctul culminant al erupţiei principale la ora 22:30 au început unele erupţii noi după care e considerată terminarea acestei perioade.
[modifică] Urmări
In total prin erupţia vulcanului a fost produs ca. un volum de 10 km³ de material vulcanic, fiind cea mai masivă erupţie de la erupţia lui Novarupta (vulcan din Alaska) din anul 1912, erupţia fiind de 10 ori mai mare ca cea a vulcanului Mount St. Helens (1980) din SUA.
Această explozie colosală a fost determinat de faptul că craterul iniţial avea un diametru de numai 2,5 km, explozia reduce înălţimea craterului cu 259 m, care are în prezent o înălţime de 1486 de m.
Cel puţin 875 m şi-au pierdut viaţa, moarte cauzată de surparea acoperişului caselor sub greutatea cenuşei vulcanice, acest pericol crescând prin prezenţa taifunului.
Acţiunea de evacuare a populaţiei a salvat probabil viaţa a zeci de mii de oameni, fiind considerat un succes al vulcanologilor.
După erupţia vulcanului în perioada ploiasă, prin existenţa laharului mii de oameni trebuie să se mute în alte regiuni, sute de oameni din cauza condiţiilor proaste sanitare mor în taberele de sinistraţi.
Agricultura a avut de asemenea de suferit de pe urma erupţiei, sute de kilometri pătraţi au devenit infertile, nimicind posibilitatea refacerii terenurilor agricole, care atrage după sine ruinarea ţăranilor izbucnind foametea în regiune.
Două baze militare ale SUA existente în regiune, Subic Bay Naval Base aflat la 75 km, iar Clark Air Base la 40 km depărtare de vulcan au suferit serios de pe urma erupţiei, fiind cedate guvernului filipinez.
Cu toate că a fost erupţia cea mai masivă din perioada secolului XX, după părerea geologilor erupţiile anterioare a vulcanului au depăşit ca intensitate erupţia din 1991.
[modifică] Vezi şi
