Peștera Vântului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Peștera Vântului
Generalități
Localizare Șuncuiuș Bihor
Adâncime -170 m
Lungime 42.165 m
Altitudine 450 m
Coordonate 46°56′21″N 22°32′37″E / 46.93917°N 22.54361°E / 46.93917; 22.54361
Descoperire 1954
Geologie calcare
Număr de intrări 2
Observații pestera activa

Peștera Vântului este cea mai mare peșteră din România, cu o lungime totală de 47 km. Se află în Munții Pădurea Craiului, în vecinătatea localității Șuncuiuș.

Localizare[modificare | modificare sursă]

Peștera Vântului se află în partea nordică a Munților Pădurea Craiului, în defileul carstic cu același nume. Din punct de vedere hidrografic, peștera aparține bazinului Crișului Repede.

Drum de acces[modificare | modificare sursă]

Situându-se la o distanță de de 50 km de Oradea și 100 km de Cluj-Napoca, accesul se poate face fie pe drumul asfaltat DJ 764C, 11 km de la DN 1 (E60), fie pe calea ferată (stația CFR Șuncuiuș).

Intrarea naturală în Pestera Vântului este situată la cca. 2 km SE de localitatea Șuncuiuș, în versantul stâng al văii Crișului Repede, deasupra izvorului din Poiana Frânturii. Deoarece galeria de acces era foarte strâmtă și greu accesibilă a fost blocată și s-a deschis o intare artificială cațiva zeci de metri distanță, la nivelul activului.

Descoperire[modificare | modificare sursă]

Peștera a fost descoperită de ing. Bagameri Bela în anul 1957 și explorată pe 500 m lungime. În următorii zece ani explorările fac ca la sfârșitul anului 1967 lungimea totală a galeriilor cunoscute se depasească 15.000 m. S-au organizat ture de explorare și expediții de anvergură.

În anul 1966, sub conducerea descoperitorului se constituie Cercul Speologilor Amatori din Cluj având ca scop principal continuarea cercetărilor de explorare, cartare și protejare a Peșterii Vântului.

Prima hartă color a peșteri la scara 1:500 este realizată în 1969, pe ea fiind reprezenți 15.283 m de galerii. În anul 1972 timp de 8 zile se lucrează în subteran pentru realizarea de catre TVR a unui documentar despre Peștera Vântului. În anul 1978 apare albumul foto "Peștera Vântului" semnat de dr. Dan Coman și Valentin Crăciun.

Cercetările și cartările continuă în paralel cu acțiunile de documentare a peșterii descopreindu-se noi sectoare de galerii în diferite puncte ale peșterii. In anul 1979 apare în Buletinul Clubului de Speologie “Emil Racoviță” din București prima descriere geomorfologică a Peșterii Vântului redactată de Szilágyi Árpád, Komíves Emil, Nagy István, Varga Alfonz și Kerekes Károly. Se caută o legatură cu sistemul Izbândiș, însa fara succes. La sfârșitul anului 1989, lungimea totală a galeriilor Peșterii Vântului depasea 40.500 de metri.

In anul 1991 descoperitorul peșterii, ing. Bagameri Bela se retrage după 50 de ani din activitatea speologică. Explorarile continuă, iar la sfârșitul anului 2000 lungime peșterii depășeste 47.000 m.

Descriere[modificare | modificare sursă]

În cei 50 de km de galeri pot fi găsite aproape toate formele endocarstice cunoscute. Accesul în peșteră se face la cel mai jos nivel, acolo unde întregul debit de apă iese la suprafață. Urmând pârâul amonte, pe o galerie largă și înaltă apar formațiuni gigantice, scurgeri parietale și stalactite (Torpila). Înalțimea galeriei scade și curând devine inaccesibilă dar numeroase galeri fosile pot fi urcate în etajele superioare. Sunt trei etaje dinstincte formate din galeri, sali, puțuri și hornuri de dimensiuni și forme foarte diferite cu toate tipurile de speleoteme: stalactite, stalagmite, coloane, scurgeri parietale, cristale, gips... Se diferențiaza Labiritul Racoviță ca cel mai încurcat sector de peșteră din țară sau Galeria Hipodrom, ca o galerie de metrou.

Galeriile s-au dezvoltat pe patru nivele, dintre acestea cel inferior este activ, pe aceasta pârâul subteran o modelează continuu prin acțiunea ei corozivă și erozivă , iar celelalte trei nivele superioare sunt fosile. Galeriile principale sunt:Galeria Activă, Etajul I, Etajul II, Galeria Albă, Galeria Roșie, Galeria cu Lacuri. Galeriile laterale sunt: Galeria 7 Noiembrie, Galeria 1 Mai, Galeria Moravek, Galeria Mikulaș, etc. Un lucru specific pentru Peștera Vântului o constituie meandrele, care în unele locuri ajung și la 25-30 m înălțime oferind o imagine impozantă. Majoritatea sălilor s-au format la întâlnirea a două falii, sau ca urmare a prăbușirilor din zona faliilor. Așa sunt Sala Titanilor, Sala Mare, Amfiteatrul, Sala Neagră, Sala Ascunsă. Și puțurile aflate în peșteră sunt de origine mixtă, unele formate pe brecie de falie, iar altele sau format pe diaclaze. Rolul lor este important deoarece, fac legătura între cele patru nivele de dezvoltare a peșterii. Cele mai importante puțuri sunt: Casa Scărilor, Puțul Greu, Puțul Bükki, Puțul Bagaméri, Puțul din sistemul Torpilei. În comparație cu mărimea peșterii formațiunile sunt puține, totuși pe alocuri întâlnim stalactite, stalagmite, coloane, draperii, coralite, scurgeri parietale, gururi, cristale de CaCO3 multiforme (helictite), cristale de aragonit și gips cu forme florale (anthodite), monocristale.

Condiții de vizitare[modificare | modificare sursă]

În anul 2003, în cadrul unui proiect Phare, CSA a deschis oficial un traseu turistic în peșteră. Lungimea acestuia măsoară 730. Vizitarea se poate face numai cu insoțire din partea clubului custode.


Geologie[modificare | modificare sursă]

Peștera Vîntului se dezvoltă într-o pachet de calcare triasice, organogene, care se extinde pe cca. 20 km2 și are o grosime de cca. 200 m. formate cu aproximativ 200 milioane de ani în urmă.


Fauna[modificare | modificare sursă]

Au fost identificate coloni formate îndeosebi din Rinolophus ferrum-equinum si Rinolophus hipposideros atât la hibernare, cât și pentru reproducere. Există o mare diversitate de nevertebrate înalt specializate (paianjeni, miriapode, melci) care pot fi găsite în pesteră și în solurile bogate în calciu din jurul lor. Multe nevertebrate depind de guanoul liliecilor ca principală sursă de hrană.

Temeperatura[modificare | modificare sursă]

Medie anuală este de 11.8˚C.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Marcian Bleahu 1976 Peșteri din Romania.
  • T. Orghidan, Ștefan Negrea, Peșteri din România. Ghid Turistic, Editura Sport-Turism, București, 1984
  • Marcian Bleahu - Cuceritorii intunericului - Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1976
  • Marcian Bleahu, Ioan Povara - Catalogul pesterilor din Romania - Consiliul National de Educatie Fizica si Sport, Bucuresti, 1976
  • Cristian Goran - Catalogul sistematic al pesterilor din Romania - Consiliul National de Educatie Fizica si Sport, Bucuresti, 1976
  • Federatia Romana de Turism Alpinism, Comisia Centrala de Speologie Sportiva - colectia Buletinului speologic informativ
  • colectia revistei Speotelex

Vezi și[modificare | modificare sursă]